Sărmașu 1944: Tragedia unei comunității evreiești

de Dorin Suciu / Exclusiv Ziaristi Online

„Istoria reprezintă suma erorilor care ar fi putut fi evitate”  – Konrad Adenauer

Peste numai câteva luni, la 16 septembrie, se vor împlini 70 de ani de la una dintre cele mai abominabile crime comise în Transilvania de către armata şi jandarmeria ungare în timpul celui de al doilea război mondial: uciderea cu o cruzime ieşită din comun a întregii comunităţi evreieşti din Sărmaşu. Exterminarea a 126 de ființe umane, de la copii de doi ani la bătrânii de peste 80, a marcat reluarea seriei atrocităților declanşată în toamna anului 1940 împotriva populaţiei civile din partea de Transilvanie ocupată de Ungaria în urma Dictatului de la Viena.

Crimele comise de armata și jandarmeria ungare în toamna lui 1944, imediat după încheierea armistiţiului dintre România şi Aliaţi, sunt puţin cunoscute. În afară de îngrozitorul masacru de la Moisei (în Maramureş), care a avut loc în octombrie 1944, lista ororilor comise în satele din jurul Sărmaşului, Turdei, Beiuşului şi Aradului este lungă. Uciderea la Sărmaşu a 126 de fiinţe umane, doar pentru „vina” de a fi de o „altă rasă”și de altă religie, rămâne însă, prin premeditare, cruzime şi împrejurările simbolice în care a fost comisă[1], atrocitatea cea mai cutremurătoare.

Matatias Carp, delegatul Federației Uniunii Comunităților Evreiești, care a participat în februarie 1945 la deshumarea cadavrelor și la ancheta care s-a făcut, scrie: Sunt unul dintre cei care au trăit și simțit întreaga tragedie a populației evreiești din anii de prigoană. Sunt puțini aceia care, ca mine, au ascultat și înregistrat atâta durere evreiască. (…) Dar tot ce am trăit, văzut, simțit și auzit în cei patru ani de urgie nu poate sta alături de ceea ce am văzut la Sărmașu. Este peste puterea unei minți sănătoase, a unui om civilizat, să imagineze atâta cruzime și bestialitate.[2]”

Înscriindu-se pe linia masacrelor de la Oradour-sur-Glane, Lidice, Novi Sad, Kamianets-Podilskyi, Simferopol, Kalavryta, Hegyeshalom, Ip și Treznea, cel de la Sărmașu a fost ultimul mare masacru în masă din Europa în cel de-al doilea război mondial.

S-ar putea discuta despre rolul întâmplării sau despre fatalitate în producerea tragediei de la Sărmașu. Localitatea se găsea în partea de sud a Transilvaniei care aparținea României, la puțini kilometri de graniță. Timp de patru ani, evreii din Sărmașu au îndurat privațiunile războiului împreună cu românii și maghiarii, dar supraviețuiseră, în timp ce, în mai 1944, evreii din Transilvania de nord fuseseră deportați de autoritățile ungare la Auschwitz. Dacă la 5 septembrie 1944, în cadrul unui contraatac, localitatea nu ar fi fost ocupată de armata și jandarmeria ungare, cei 126 de nefericiți ar fi scăpat cu viață…

Strict vorbind, în jurul nostru totul e mai mult sau mai puțin întâmplător; totul se eșalonează între certitudine și imposibilitate. Însă atunci când probabilitatea ca un anumit lucru să se realizeze este aproape exclusă și acel lucru se petrece trebuie trasă concluzia că nu întâmplarea sau fatalitatea, ci o cauză reală a stat la baza evenimentului.

Cauza reală constă în caracterul profund fascist al statului ungar din acea vreme, așa cum observă istoricul american Nicholas M. Nagy-Talavera – evreu ungur la origine – în eseul The Anatomy of a Massacre: Sarmas 1994[3] – (Anatomia unui masacru: Sărmaşu 1944) înglobat în cea de a doua ediție, revizuită, a cărții „A History of Fascism in Hungary and Romania”, apărută în 1969.

Eseul este un exemplu de cercetare istorică, detașare științifică și onestitate profesională. În el, Nagy-Talavera constată paradoxul că în statul român condus de Ion Antonescu, cu toată reputația de antisemitism a acestuia, evreii din Sărmașu supraviețuiseră, în condiții vitrege, dar supraviețuiseră. Explicația constă în faptul că regimul Antonescu, cu toată duritatea sa, nu fusese nici fascist și nici nazist: „Nu este nimic mai greşit decât să considerăm fascist regimul lui Antonescu după februarie 1941. El a fost o dictatură militară de modă veche – dictatura personală a lui Antonescu. Această dictatură nu avea nimic ce ar fi putut-o compara cu ideologiile care erau forţa motrice a sistemelor politice din Italia şi în special din Germania[4].”

Înainte de a reda in extenso eseul lui Nicholas M. Nagy-Talavera, cea mai completă și mai obiectivă documentare a masacrului de la Sărmașu, este necesar să povestesc despre șansa deosebită pe care am avut-o de a intra în posesia unor manuscrise care au contribuit în mod decisiv la elaborarea eseului: interviurile cu martorii care mai trăiau încă la începutul anilor ꞌ80 și care au constituit documentarea care, la rândul ei, a stat la baza interviurilor făcute de istoricul american. Ele au aparținut regretatului Vasile T. Suciu, un cercetător istoric renumit pentru hărnicia și probitatea sa și mi-au fost date de fratele acestuia, dl Petru Suciu.

Unele dintre documente sunt extraordinare și, sper, vor figura în o viitoare carte despre o colaborarea transformată în prietenie dintre cei doi istorici. Însă acesta este deocamdată doar un proiect… Deocamdată voi prezenta unele dintre ele în această reuniune. Cel mai semnificativ mi se pare exemplarul din volumul nr. 7 al anuarului editat de Centrul Simon Wiesenthal în care apare eseul Masacrul de la Sărmaș a lui Nicholas M. Nagy-Talavera cu dedicația: „Pentru un prieten, prof. Suciu (și soția sa), fără de care restabilirea adevărului istoric nu ar fi fost posibilă…

Cu stimă: Nicolae Nagy Talavera”

Nikolas M. Nagy-Talavera

Anatomia unui masacru: Sărmaş 1944

   Doresc să dedic acest eseu memoriei Verei Hász.

 

În timpul anului 1945 am auzit, în Transilvania, zvonuri despre un masacru împotriva evreilor, despre care se spune că ar fi avut loc cu ajutorul autorităţilor ungare locale, în toamna lui 1944, la Sărmaş. Curând după aceea, regimul comunist s-a instaurat în România şi un val al tăcerii a acoperit acest eveniment. Nu s-a mai auzit nici un cuvânt despre el. în 1981, în timpul unei vizite în România, am traversat Sărmăşelul. Deodată, la poalele unor dealuri sterpe, am observat un cimitir singuratic şi un monument pe care se afla înscrisă de mult uitata poveste a masacrului de la Sărmaş. Mi s-a trezit interesul şi am hotărât să cercetez cazul în viitoarea mea vizită documentară în România. Pre­zenta relatare are la bază aceste cercetări.

Reconstituirea evenimentelor se bazează în primul rând pe interviurile personale pe care le-am condus, de la 18 iunie la 28 iunie 1984, la Sărmaş, Sărmăşel şi în multe alte sate învecinate. 30 de săteni şi soţiile lor – 16 maghiari şi 14 români – care au fost martori ai evenimentelor au fost intervievaţi în amănunţime, majoritatea lor în mai multe rânduri. Interviurile au durat câteva zile. în afară de lungile şi detaliatele interviuri, peste 25 de săteni, atât maghiari, cât şi români, şi-au oferit amintirile, toate întărind contururile imaginii născute din lungile interviuri.

În timpul cercetării efectuate, profesorul Grigore Ploeşteanu, cercetător-şef la Centrul de Ştiinţe Sociale din Târgu-Mureş, mi-a pus la dispoziţie studiul său nepublicat şi materiale de arhivă referitoare la masacrul de la Sărmaşu. Profesorului Vasile Suciu, din Târgu-Mureş, şi soţiei sale Irene li se cuvine adânca mea recunoştinţă pentru stabilirea contactelor şi aranjarea interviurilor în timpul vizitelor mele la faţa locului, la Sărmaş şi în satele vecine.

Studiul şi vizitele mele la faţa locului aproape au coincis cu sobrele ceremonii de comemorare a patruzeci de ani de la Holocaustul transilvănean, ocazie cu care mulţi demnitari, români şi străini, au vizitat cimitirul din Sărmăşel. Toată această activitate a reîmprospătat în mod inevitabil memoriile şi a sporit intensitatea sentimentelor celor aflaţi în Sărmaş.

Am ascultat multe relatări despre masacrul de la Sărmaş, unele dintre ele evident false, emise numai pentru a justifica cele întâmplate, în următoarele pagini am reconstituit masacrul după cum am crezut eu că s-au petrecut lucrurile şi vă rog să fiţi convinşi de integritatea mea în această privinţă.

*

Sărmaş şi Sărmăşel, înconjurate de dealuri şi păduri, sunt sate situate în Câmpia Transilvaniei, aproape la jumătatea drumului dintre Cluj şi Târgu-Mureş.

La începutul celui de al doilea război mondial, populaţia acestor sate era de aproximativ 4.000 de suflete şi era alcătuită, aproape în mod egal, din maghiari şi români, cu 200 de evrei pentru menţinerea echili­brului. Erau aşezări prospere, situate deasupra unor bogate zăcăminte de gaze naturale.

În septembrie 1940, a doua decizie de la Viena, bazându-se pe arbitrajul dictatorial al Germaniei naziste şi al Italiei fasciste, a transferat nordul Transilvaniei de sub suveranitatea României sub cea a Ungariei, incluzând două treimi din populaţia evreiască a acestui teritoriu. în Sărmaş, mai mult ca oriunde în Transilvania, deficienţele arbitrajului puteau fi lesne observate. Sărmaş a rămas în România, şi linia de separare, desenată de Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano, forma o uriaşă enclavă în jurul lui, întrerupând traficul feroviar şi rutier dintre restul Transilvaniei de Nord şi ţinuturile secuieşti. Unii au crezut că Hermann Goering dorea să achiziţioneze gaz metan pentru întreprinderile sale, iar această enclavă fusese creată pentru a-i realiza dorinţa. Cu toate acestea, motivul pentru care enclava-obstacol a fost creată nu a fost niciodată explicat suficient. Zonele cu o populaţie masiv românească precum Maramureş, Sălaj, Someş, Bistriţa-Năsăud şi ţinutul Oaşului din regiunea Satu Mare fuseseră date Ungariei, în timp ce zona Sărmaşului, cu o apreciabilă populaţie maghiară, rămăsese în România. Săr­maş simboliza toate problemele Transilvaniei divizate.

În timpul lungii istorii a Transilvaniei, atât maghiarii, care ajunse­seră aici în anul 1000 d.C, cât şi românii, care se consideră descendenţii coloniştilor din provincia romană Dacia, au pretins acest teritoriu. La sfârşitul primului război mondial, preşedintele Woodrow Wilson s-a pronunţat pentru dreptul de autodeterminare al majorităţii româneşti din Transilvania şi teritoriul a devenit parte integrantă a României. Nume­roasa minoritate maghiară rămase iredentistă; ea aştepta intervenţia Ungariei, apoi a Italiei fasciste şi, în cele din urmă, a Germaniei naziste.

Deşi Ungaria şi România sunt ţări vecine, tratamentul la care erau supuşi şi condiţiile în care trăiau evreii din cele două ţări diferea considerabil. Evreii din Ungaria erau asimilaţi, în timp ce gradul de asimilare a celor din România cunoştea multe fluctuaţii. Deşi antisemitismul era în creştere, atât în Ungaria, cât şi în România în perioada interbelică, evreii transilvăneni rămăseseră loiali Ungariei, chiar şi după ce teritoriul fusese cedat României.[1] Această loialitate a fost şi mai mult întărită de corupţia şi antisemitismul românesc.

Invadarea Uniunii Sovietice de către Germania, în iunie 1941, a creat o situaţie complet nouă. În România războiul a adus pogromuri – de exemplu la Iaşi – şi deportarea evreilor din Bucovina şi Basarabia în Transnistria, o zonă a Uniunii Sovietice ocupată de români. Acolo românii au comis atrocităţi îngrozitoare împotriva evreilor. Cu toate acestea, românii au refuzat să dea curs cererilor naziştilor de a preda Germaniei populaţia evreiască pentru a fi dusă în lagărele de extermi­nare din răsărit.

Un număr semnificativ de evrei români au fost trataţi cu o surprinzătoare moderaţie, printre ei şi evreii din Transilvania de Sud, aflată sunt jurisdicţie română.

În Ungaria, aripa conservatoare a clasei conducătoare, reprezentată de Regentul Miklos Horthy şi de primul ministru Miklos Kállay, a pro­tejat peste 800.000 de evrei, aflaţi sub jurisdicţie ungară, de deportările nemţilor. Ei au folosit drept justificare faptul că, dacă vor ceda germanilor în această privinţă, atunci naziştii vor avea în curând pretenţii „împotriva întregii elite maghiare”.[2] Cu toate acestea, antisemitismul continua şi sporea; forţele pro-naziste, conduse de Bela Imredy, se puteau baza pe numeroşii suporteri antisemiţi, proveniţi din rândurile birocraţiei, ale clasei de mijloc şi, mai ales, din rândurile studenţimii şi ale corpurilor ofiţereşti.[3] Antisemitismul domina şi în acele părţi ale Transilvaniei încorporate Ungariei. La Carei, ofiţeri şi soldaţi unguri au profanat sinagoga. La Sighet, soldaţii unguri atacau în mod constant evreii. Unii ofiţeri maghiari nu se împotriveau deloc planului german de a ucide toţi evreii din Ungaria.[4]

La 19 martie 1944 Germania a ocupat Ungaria, Kâllay a fost demis şi a fost numit un cabinet sub conducerea lui Imredy; Adolf Eichmann a sosit la Budapesta pentru a implementa, în Ungaria, „soluţia finală”.[5]

Deşi se temuse de complicaţii, Eichmann va mărturisi, mai târziu, că în Ungaria „totul a mers ca în vis”.[6] Deportările, care începuseră în mai, se desfăşurau sub ochii întregii lumi, într-un moment în care războiul era deja pierdut.[7] Autorităţile imredyste maghiare i-au depăşit, în zelul lor de a-i expulza pe evrei, chiar şi pe germani.[8] Evreii unguri, cu excepţia celor din Budapesta, au fost duşi la Auschwitz.[9] Acest record nu ar fi putut fi realizat fără deplina cooperare a liderilor imredyşti.[10]

Majoritatea ungurilor din Sărmaş, la fel ca cei din celelalte părţi ale Transilvaniei, miza pe victoria germană. Ei credeau că, „dacă Hitler le dăduse jumătate din Transilvania, le va da şi restul dacă va câştiga războiul”.[11] Cei mai mulţi dintre maghiarii transilvăneni, deci şi cei din Sărmaş, se comportau astfel, bazându-se pe ceea ce ei considerau a fi viitorul Ungariei: convingerea într-un destin comun ungaro-german.[12] Această versiune a naţionalismului ungar în 1944 – speranţele şi temerile, standardele sale morale şi intelectuale, mentalitatea sa – au jucat un rol crucial în desfăşurarea evenimentelor din Sărmaş.

Timp de patru ani, graniţa cu Ungaria s-a aflat la mai puţin de jumătate de oră de mers pe jos de Sărmaş. Astfel, mulţi unguri din Sărmaş au fost favorabili ocupării, la 19 martie 1944, a Ungariei de către Germania şi a formării unui guvern imredyst la numai câteva mile depărtare de casele lor. A început o perioadă de provocări zilnice şi incidente împotriva evreilor şi românilor. După această zi, evreii din Sărmaş nu au mai avut o clipă de linişte.[13]

Locuitorii evrei ai Sărmaşului, la fel ca şi alţi evrei din Transilvania, se considerau maghiari loiali.[14] Evreii transilvăneni şi-au menţinut identitatea lor ungară în timpul celor 20 de ani de guvernare română, ignorând îndelung onoratul obicei conform căruia o minoritate trebuie să susţină puterea guvernantă. Ei şi-au păstrat această identitate în ciuda marilor neajunsuri economice, sociale şi politice pe care şi le-au cauzat. Aşa după cum liderul democrat transilvănean Iuliu Maniu spunea: „Evreii din Transilvania au privit întotdeauna spre Budapesta”.

Românii din Sărmaş nu nutreau o deosebită simpatie faţă de evreii de acolo sau din oricare altă parte a Transilvaniei. Evreii erau unguri în ceea ce priveşte limba pe care o vorbeau, sentimentele şi cultura lor. Înainte de 1918 ei fuseseră loiali Ungariei, iar după 1918 rămăseseră o enclavă maghiară care opunea rezistenţă asimilării. Atitudinea ţăra­nilor români din Sărmaş faţă de evrei era dominată de decenţă şi raţiune.[15] Nimic nu era mai departe de gândul săteanului român din Sărmaş decât să prade, să tortureze vecinul şi, apoi, să-l predea pentru a fi măcelărit. După ocuparea Sărmaşului de către unguri, în septembrie 1944, românii au privit instinctiv către evrei ca spre o altă minoritate persecutată ca şi ei.

În 1944, evreii din Transilvania de Nord (sub dominaţie ungară) înţeleseseră, în ciuda culturii lor maghiare, ce le pregătea guvernul Ungariei. Cu toate acestea, deşi graniţa se afla foarte aproape, cunoşteau limba română, precum şi zona geografică, iar, în multe cazuri, aveau chiar rude în Transilvania de Sud. Puţini au fost evreii care au fugit din Transilvania de Nord spre România.

Evreii din România, cu ajutorul ţăranilor români, au organizat un „transport clandestin” de-a lungul graniţei cu Ungaria pentru a-şi salva conaţionalii din ghearele lui Eichmann şi ale jandarmeriei ungare. Autorităţile române au ignorat operaţiunile de salvare.17 Totuşi, mulţi dintre refugiaţii care au trecut graniţa în România veneau de departe, din Budapesta sau din teritoriul Ungariei stabilit după Trianon. în satele şi oraşele transilvane măsurile împotriva evreilor au fost aplicate foarte rapid; iar în cele trei sau patru săptămâni care au precedat ghetoizarea, evreii au fost ţinuţi sub controlul strict al fasciştilor maghiari locali, astfel încât le era imposibil să scape. Pe de altă parte, evreii din Buda­pesta nu erau cunoscuţi de localnici şi se puteau furişa peste graniţă.

La 23 august 1944, România a întors armele. Deşi românii se temeau să deschidă porţile ţării duşmanului ereditar – Rusia -, realismul românesc înţelesese că nu există alternativă. În acelaşi timp. Regele Mihai a cerut eliberarea Transilvaniei de Nord. Gestul României a constituit o surpriză totală atât pentru Berlin, cât şi pentru Budapesta, în învălmăşeala ce a urmat şi în timp ce nemţii erau ocupaţi cu con­secinţele trădării României, Miklos Horthy a reuşit să debarce cabinetul imredyst şi l-a numit pe generalul Gadza Lakatos prim-ministru, însărcinându-l cu încheierea unui armistiţiu cu puterile occidentale.

Ca replică, comandamentul militar maghiar, în care existau prea mulţi comandanţi de origine etnică germană, a ordonat o acţiune militară preventivă, lipsită de orice speranţă de succes, îndreptată împotriva României. La 1 septembrie 1944, un duel de artilerie a izbucnit în apropiere de Sărmaş. Evreii şi intelectualii români au fugit din Sărmaş cu trenul. Totuşi, într-o gară, nu departe de Sărmaş, un ofiţer superior român a oprit trenul şi i-a trimis pe toţi înapoi, dându-le asigurări că măsurile necesare de apărare fuseseră luate de partea română.[18]

Principalul atac ungar a început la 5 septembrie 1944.[19] Nu existau practic forţe ale armatei române care să se opună invadatorilor unguri.

Obiectivul Ungariei era ocuparea Transilvaniei de Sud şi stabilirea unei bune poziţii defensive pe crestele Carpaţilor şi ale Alpilor Transilvani. După ce a devenit evident faptul că acest obiectiv nu putea fi atins, maghiarii şi germanii au încercat, cel puţin, să atingă Mureşul şi să apere această poziţie, dar au eşuat. Efectivele româneşti reduse, împreună cu voluntari civili, au opus o rezistenţă înverşunată şi i-au ţinut la distanţă.[20] Totuşi, trupe româneşti importante nu au putut fi deturnate de la misiunea lor de apărare a frontierei din cauza necesităţii strategice ce a asigurat tranzitul rapid şi eficient al trupelor sovietice prin Alpii Transilvani şi Porţile de Fier ale Dunării. Preţul acestui succes strategic consta în ocuparea temporară, de către armata ungară şi, într-o mai mică măsură, de cea germană, a 1.500-2.000 de mile pătrate de teritoriu românesc.

În jurul orei 10 dimineaţa, în ziua de 5 septembrie 1944, armata ungară [cunoscută din 1848 sub denumirea de Honvéd, adică „apărătoarea patriei”) a intrat în Sărmaş, cântând de răsuna valea, după cum îşi reamintesc martorii. Împreună cu trupele venea şi un fiu al Sărmaşului, József Biró, îmbrăcat în uniforma de locotenent al armatei ungare. Imediat, autorităţile de ocupaţie l-au numit pretor (echivalentul oficia­lităţii care, în administraţia română, răspundea de un judeţ). Îndată, Biró a cerut tuturor bărbaţilor unguri din sat, în vârstă de 15 până la 45 de ani, să se înscrie, ca voluntari, în Nemzetörség (Garda Naţională). Aproape toţi cei în cauză au dat curs acestei cereri. El a distribuit broşuri, tipărite în maghiară şi română, îndemnându-i pe evreii şi românii care se ascundeau să revină la casele lor. Armata şi statul ungar vor garanta securitatea şi drepturile populaţiei paşnice.[21] în acel moment, 126 de evrei încă mai trăiau în sat.[22]

Atunci Biró a luat legătura cu Gyula Varga, farmacistul din loca­litate, şi cu soţia sa;[23] a organizat Garda Naţională; a stabilit o reţea de informatori unguri şi a ordonat o adevărată vânătoare împotriva evreilor, care se ascundeau, şi a intelectualilor români. Cu acordul său, locuinţele evreilor şi ale românilor care fugiseră erau prădate în mod sistematic de către populaţia maghiară.[24] După aceste evenimente, Biro şi-a dat demisia, cedând atribuţiile sale localnicilor: Sándor Szalay, ca primar şi J. Cziráky, ca ajutor al său, ambii fiind simpatizanţi nazişti maghiari.[25]

La 7 septembrie 1944, a treia zi de ocupaţie maghiară, un detaşament al jandarmeriei ungare – cu pene de cocoş la pălării şi cântând marşul dictatului de la Viena – a intrat în Sărmaş. Sătenii mai vârstnici îşi aminteau de ei înainte de 1918; brutalităţile lor faţă de ţărani fuseseră notorii (jandarmii erau plasaţi numai în zonele rurale; oraşele aveau parte de o forţă poliţienească mai civilizată). Venirea jandarmilor a schimbat situaţia. Respectivul detaşament de jandarmi provenea de la fascista şcoală de Jandarmi din Zalău, în apropiere de Sărmaş, situată în partea ungară a Transilvaniei. Aceiaşi cadeţi participaseră, în mai 1944, la ridicarea şi deportarea la Auschwitz a evreilor unguri. [26]

În luna septembrie 1944, linia frontului se afla la o distanţă maximă de 15-20 de mile, aşa că evenimentele s-au desfăşurat pe fondul zgomotului surd şi constant al artileriei, în timp ce militari unguri răniţi apăreau zilnic în Sărmaş. În ciuda promisiunilor lui Biró, jandarmii încurajau populaţia maghiară să acţioneze împotriva evreilor şi a românilor. Ei făceau apel la temerile şi prejudecăţile ungurilor. A început o adevărată vânătoare împotriva prizonierilor de război români. Teroarea împotriva intelectualităţii româneşti, a prizonierilor de război români şi a evreilor care se ascundeau s-a extins şi în satele vecine.[27]

Căpitanul László Láncz a preluat comanda operaţiilor la 7 septem­brie 1944 şi a dat arme voluntarilor locali din Garda Naţională.[28] La fel cum se întâmplase anterior în Ungaria, evreilor li s-a ordonat să poarte steaua galbenă şi să pună acelaşi însemn pe locuinţele lor. Cei mai apropiaţi consilieri ai căpitanului Láncz erau Gyula Varga, farma­cistul ungur, şi soţia acestuia, Catherine. împreună cu fiul lor adoptiv, Daniel Bethlen, ei aveau să joace un rol important în desfăşurarea eve­nimentelor.[29]

În seara următoare, luni 11 septembrie 1944, jandarmii, însoţiţi de un ghid local, membru al Gărzii Naţionale, i-au scos pe evrei din casele lor şi i-au strâns în locuinţa şi şopronul lui Ioan Pop, super-intendent de lucrări publice. Casa acestuia fusese desemnată ca ghetou, până la ducerea la îndeplinire a „soluţiei finale”.

Deoarece câţiva dintre românii de vază din Sărmaş şi unii prizonieri de război români erau deja deţinuţi acolo, odată cu sosirea celor 126 de evrei locul devenise îngrozitor de aglomerat. Cu excepţia acestui inconvenient, tratamentul la care au fost supuşi evreii şi românii, în primele zile, poate fi considerat decent. Evreilor chiar li s-a permis să se în­toarcă, sub escortă, la locuinţele lor pentru a-şi mai aduce provizii şi obiecte pe care nu le putuseră lua în momentul grăbitei lor arestări. Cu toate acestea, jandarmi şi săteni unguri înarmaţi blocau complet accesul în zonă, zi şi noapte.[30]

Marţi, 12 septembrie 1944, în timp ce evreii se aflau sub pază, Sándor Szalay, căpetenia satului, şi adjunctul său, J. Cziráky, au orga­nizat şi au condus operaţiunile de jefuire a locuinţelor evreieşti şi a caselor românilor arestaţi.[31] Conform mărturiei semnate a lui Károly Bus, fost membru al Gărzii Naţionale Maghiare, „aproape toţi ungurii din Sărmaş au participat la acest jaf”.[32] Ungurii i-au invitat şi pe locuitorii români să li se alăture, dar au fost refuzaţi fără echivoc.[33]

Miercuri, 13 septembrie 1944, a fost o zi relativ calmă pentru prizonieri – doar câţiva evrei au fost scoşi să sape şanţuri sau gropi pentru militarii unguri ucişi pe front. Hrana şi apa se terminaseră însă. Jandar­mii şi, în special, membrii Gărzii Naţionale, care erau voluntari din sat, i-au împiedicat pe ceilalţi săteni, în majoritate români, dar şi câţiva unguri, să aducă hrană şi apă deţinuţilor. Înjurând şi proferând obsce­nităţi, ei i-au gonit, sub ameninţarea armelor, pe cei ce încercau să ajute.[34] Foamea şi setea vor continua să-i chinuiască pe prizonieri de acum încolo. Jandarmii şi Garda Naţională menţineau carantina fără să furni­zeze însă apă şi hrană.

Joi, 14 septembrie 1944, a început degradarea şi adevăratele chinuri fizice şi psihice. Dimineaţa, evreii bătrâni, selectaţi cu grijă după vârstă – oameni de 75, 82 şi 83 de ani -, au fost scoşi în curte, unde au fost siliţi, sub ameninţarea puştilor, să execute tot felul de dansuri, spre marea distracţie a membrilor Gărzii Naţionale şi a jandarmilor. Prizonierii în vârstă au fost astfel hărţuiţi până la sfârşit.

Printre prizonieri se afla şi Arthur Hász cu familia sa, inclusiv fiica sa Vera, cei mai respectaţi evrei din Sărmaş. Arthur Hász, care studiase la Leipzig, era inginerul şef şi directorul morii din localitate. Oamenii şi-o amintesc pe Vera ca pe o fată frumoasă şi bine instruită. Poate că mulţi dintre tinerii unguri îi purtau pică – un amestec de invidie şi frustrare. În noaptea aceea, membrii Gărzii Naţionale au târât-o pe Vera afară, au bătut-o cu brutalitate şi au violat-o. Ea s-a luptat să se apere. Ţipetele ei s-au amestecat macabru cu zgomotele salvelor de artilerie, care anunţau eliberarea. Frontul era la o distanţă de numai 18 mile. Vera s-a întors dimineaţa. Însângerată, palidă, umilită, ea zăcea lângă părinţii săi. Nu s-a mai mişcat toată ziua. În timpul orgiei publice, E. Mora, doctorul român, şi doi preoţi români, Stupineanu şi Mic – prizonieri şi ei – fuseseră luaţi cu forţa şi li se ordonase să participe.[35]

Vineri, 15 septembrie 1944, nu s-a întâmplat nimic neobişnuit: foamete, sete şi torturantele jocuri la care erau supuşi bătrânii. Toate obiectele de valoare, care se aflau asupra prizonierilor evrei şi români, fuseseră furate de membrii Gărzii Naţionale. Seara, Vera Hász a fost iar dusă – de data aceasta împreună cu o altă fată evreică – pentru a fi torturată şi violată în timpul nopţii de membrii Gărzii Naţionale şi de jandarmi. E. Mora şi preoţii români au fost iarăşi „invitaţi” să participe. Mora îşi amintea că „fetele s-au întors dimineaţa aproape inconştiente, zăcând toată ziua ca şi cum erau moarte”.[36]

În după-amiaza acelei zile de vineri, jandarmii unguri au înscenat un proces prizonierilor români. E. Mora a fost pus în libertate.[37] Ceilalţi au fost şi ei eliberaţi, numai pentru a fi rearestaţi imediat după aceea. Magistratul Vasile Banu a fost probabil asasinat;[38] ceilalţi au fost duşi, într-un camion, la Cluj, şi de acolo au fost expediaţi în marşuri ale morţii, întâi prin Ungaria şi apoi în Austria, unde au fost eliberaţi, în cele din urmă, de armata Statelor Unite. Nu toţi au reuşit să supravieţuiască. Bătrânul preot Micu, care nu putea ţine pasul, a fost împuşcat în apropierea Budapestei. Aceeaşi soartă au avut-o şi alţi români care au fost adăugaţi grupului de prizonieri mai târziu, pe drum.[39] E. Mora a fost mai norocos. Deoarece satul şi răniţii unguri aveau nevoie de un medic, a fost lăsat în pace şi nu a fost deportat.

În seara zilei de 17 septembrie, evreii se pregăteau să întâmpine sabatul şi Roş-Haşana [Noul An evreiesc]. Atunci când românii au fost duşi la proces, prizonierii evrei au cerut lămuriri cu privire la soarta lor. Li s-a spus că vor fi duşi la Cluj şi de aici la Budapesta, unde vor fi puşi să muncească în complexul industrial de la Csepel. Evreii au crezut ceea ce li s-a spus.[40]

După o altă noapte toridă ca de vară, petrecută în foamete, sete şi violuri, dimineaţa a început cu dansul şi gimnastica obligatorie pentru bătrâni. Douăzeci de bărbaţi evrei mai tineri au fost aleşi pentru muncă, li s-au dat hârleţe şi alte unelte. Ei au fost duşi, în marş, pe dealurile Sascutului, de partea cealaltă a şoselei Cluj-Târgu-Mureş, la o distanţă de două, trei mile. Au fost puşi să sape două gropi mari (prima de 11 iarzi pe 3, iar cea de a doua de 10 iarzi pe 2).[41] Deoarece în mod evident acestea erau gropi comune, muncitorilor evrei care văzuseră prea multe nu li s-a dat voie să se întoarcă.[42]

Ţăranii Traian Oroian (în vârstă de 75 de ani în 1984), bătrânul Ioan Hulpe (96 de ani în 1984, dar încă foarte vioi) şi fiul acestuia, Ioan Hulpe (în vârstă de 15 ani în 1944) povestesc restul evenimentelor. În noaptea de vineri, 15 septembrie 1944, ei au primit ordin de la membrii Gărzii Naţionale să se prezinte la casa supraintendentului de lucrări publice în ziua următoare, la amiază, împreună cu carele lor cu boi şi cu mâncare pe trei zile. Când au ajuns acolo, au găsit alţi săteni, toţi români, cu încă 12 care cu boi.[43]

Sâmbătă, 16 septembrie 1944, la amiază, sătenii aşteptau în căldura toridă, împreună cu cele 14 atelaje. La 2 după-amiază jandarmii le-au ordonat evreilor să iasă. După ce 20 de tineri fuseseră deja luaţi, grupul număra 68 de femei, peste o duzină de copii între 1 şi 8 ani, peste treizeci de adolescenţi (majoritatea sub 15 ani), 20 de persoane între 50 şi 60 de ani şi 6 persoane între 70 şi 83 de ani.[44] Evreii se temeau. Ei i-au întrebat pe jandarmi şi pe consătenii lor, membri ai Gărzii Naţionale, unde vor fi duşi. Multe femei au început să plângă şi se crease panică. Bărbaţii şi femeile mai în vârstă. împreună cu copiii mici, au primit ordin să se suie în carele trase de boi; tinerii urmau să plece în marş, în grupuri adunate în jurul fiecărui car. Cel puţin câte doi jandarmi însoţeau fiecare car şi procesiunea se puse în mişcare. Traian Oroian, un om hotărât, i-a pus pe cei doi Hulpe în capul coloanei. Ioan Hulpe, tatăl, era singurul care înţelegea maghiara la perfecţie. „Lăsaţi-l pe el să meargă în frunte – pentru orice eventualitate”, îşi aminteşte T. Oroian că ar fi spus.

Coloana înainta încet prin Sărmăşel. Evreii erau extenuaţi de foame şi de cinci sau şase zile de sete. Chiar şi boii sufereau. Oroian i-a spus lui Hulpe să le ceară jandarmilor, în maghiară, să permită adăparea boilor. Ei i-au răspuns: „Animalele care trag la jug au voie să bea apă, dar vă veţi pierde viaţa dacă îndrăzniţi să daţi măcar un strop de apă animalelor din care sau celor care merg pe jos”. Românii au fost nevoiţi să desjuge boii şi să-i adape la o fântână, în timp ce evreii. în special copiii, cerşeau în van puţină apă.

La Sărmăşel, Erzsebet Budai, de origine ungară, a văzut coloana şi a recunoscut doi jandarmi, János Pánczel şi Sándor Pál, care îi fuseseră colegi de şcoală, amândoi originari din Sărmaş. Ea i-a întrebat: „Unde îi duceţi pe evrei?” Pánczel a replicat în universalul stil cazon: „Unde am primit ordin să-i ducem”. Doamna Budai a vrut să dea apă copiilor evrei, dar a fost alungată.[45]

În timp ce umbrele înserării deveneau din ce în ce mai lungi, coloana nenorociţilor evrei părăsea Sărmăşelul şi se îndrepta spre şoseaua Cluj-Târgu Mureş, apropiindu-se de pădure. Dl. Oroian își aduce aminte că, la un moment dat, coloana s-a oprit brusc. Un soldat s-a dus să vadă care era cauza acestei întârzieri. Familia Hász se afla printre cei care urcaseră în carul lui Oroian. Dl. Hász stătea în picioare, alături de fiica sa maltratată, îmbrăţişată de mama sa. Dl. Oroian a sugerat, „Domnule Hász, acum e momentul potrivit. Fugiţi în pădurea de lângă noi. Jandarmul a plecat. O să reuşiţi”. Arătând spre soţia sa şi spre fiica sa plină de sânge, Hász i-a răspuns domnului Oroian: „Mul­ţumesc, Traiane, Dumnezeu să te binecuvânteze, dar nu le pot părăsi”. Şi a rămas.

În cele din urmă, pe la apus, coloana a ajuns la kilometrul 61-62 de pe şosea, într-un loc singuratic: de o parte se găseau dealurile golaşe ale Sascutului (unde aşteptau, pregătite, gropile comune); de partea cealaltă era o fântână şi, nu foarte departe, mai erau două căsuţe, una aparţinea pădurarului Ioan Mocea, iar cealaltă ajutorului său, Ioan Aluaşi. Convoiul carelor trase de boi a primit ordin să se oprească lângă fântână. Evreii au fost puşi să coboare şi erau împinşi cu brutalitate. Ei au cerşit pur şi simplu apă. Cererii lor i s-a răspuns cu insulte. Evreii au fost siliţi să se aşeze lângă fântână, să nu se mişte şi să nu vorbească. Românii şi cele 14 care de boi au fost trimise înapoi, la Sărmaş.

Aproape 40 de ani mai târziu, la 21 iunie 1984, călătoream, în amurg, pe aceeaşi porţiune de şosea, îndreptându-mă spre Cămăraşu, unde locuieşte acum, împreună cu soţia sa, ultimul martor al evenimentelor acelei nopţi, fostul ajutor de pădurar, Ioan Aluaşi.[46] O milă mai încolo am părăsit drumul asfaltat şi am apucat-o pe Cămăraşu. De aici încolo se întindea un drum de ţară.

Atât domnul, cât şi doamna Aluaşi, în vârstă, acum, trecuţi de 70 de ani, lucrau în grădina de legume. După ce copiii din sat i-au strigat, m-am recomandat şi le-am explicat motivul vizitei mele. Ne-am aşezat în jurul mesei, la lumina unei lămpi cu gaz, şi familia Aluaşi a început să povestească cele întâmplate în acea noapte de neuitat din 16-17 septembrie 1944.

În perioada respectivă, atât dl. Aluaşi, cât şi dl. Mocean, care lucrau ca pădurari, trăiau împreună cu soţiile şi copiii lor (şase şi, respectiv, nouă copii) în două case din apropierea fântânii. La apusul soarelui ei au văzut sosirea carelor cu boi şi au recunoscut imediat pe evreii din Sărmaş. Evreii implorau să li se dea apă; cei doi pădurari şi soţiile au vrut să le dea apă, dar au fost goniţi de jandarmi. Ei şi-au trimis apoi copiii cu apă, dar nici ei nu au avut mai mult succes decât părinţii lor. Dl. Aluaşi i-a auzit pe jandarmi spunându-le evreilor că vor fi duşi „la Koloszvár”, adică la Cluj.

Jandarmii şi câţiva membri ai Gărzii Naţionale au intrat în casele celor doi pădurari şi le-au spus să „stea liniştiţi şi să se ţină departe de evrei, altfel…”. După lăsarea întunericului au sosit camioane încărcate cu jandarmi unguri.[47] A apărut şi o limuzină elegantă, iar un ofiţer a descins din ea.[48] Au fost aprinse câteva felinare cu petrol lampant şi jandarmii, înarmaţi şi purtând felinarele, au început să urce dealurile. A fost multă vânzoleală între camioanele staţionate pe şosea şi dealul din apropierea gropilor comune.

I. Aluaşi şi I. Mocean, foarte alarmaţi, s-au ascuns în lanurile de porumb. Astfel, se aflau mai aproape de gropile comune, dar nu puteau fi văzuţi. Ei îşi lăsaseră soţiile şi copiii într-una din case, sperând că, dacă vor veni ungurii, femeile şi copiii minori nu vor prezenta vreun interes pentru ei.

Dl. Aluaşi îşi aminteşte liniştea sinistră din acea noapte fără lună, prevestitoare a terorii ce avea să urmeze. După miezul nopţii a avut loc un schimb de semnale luminoase între ungurii aflaţi pe dealuri şi cei de pe şosea. Dl. Aluaşi, veteran de război, şi-a dat seama ce va urma; el i-a spus dlui. Mocean: „Acum or să-i omoare pe evrei”.

Într-adevăr, la puţin timp după semnalele luminoase, evreilor de lângă fântână li s-a ordonat să se ridice şi să urce dealul Sascutului până la gropile comune. Urcuşul era foarte anevoios. Jandarmii au început să-i bată şi să-i brutalizeze şi o mulţime de vaiete şi plânsete au urmat. Oamenii erau siliţi să urce cu unul, de multe ori cu doi copii mici în braţe [49]

Apoi a urmat o tăcere de moarte. Dl. Aluaşi putea auzi chiar paşii jandarmilor care patrulau, în întuneric, pe şosea. Deodată, sus pe deal (aproximativ la 200 de iarzi de ascunzătoarea dlui Aluaşi din lanul de porumb) s-a auzit un bocet cutremurător. În faţa gropilor comune, evreii din carele trase de boi îi întâlniseră pe cei 20 de bărbaţi care săpaseră gropile în timpul zilei. Deoarece jandarmii nu doreau ca şi hainele să fie îngropate, ei le-au ordonat evreilor să se dezbrace. În clipa aceea, evreii, stând goi în lumina slabă a felinarelor, îşi vedeau sfârşitul cu ochii.[50]

După ce evreii au fost despărţiţi în două grupuri – de 65 şi, respectiv, de 61 de persoane – se pare că jandarmii i-au gonit spre gropile comune.[51] Tirurile a două mitraliere s-au auzit împreună cu focuri trase din multe alte arme. Vacarmul de gemete, strigăte şi plânsete a sporit. Dl. Aluaşi, ca veteran, a putut distinge cu uşurinţă diferitele arme din care se trăgea – deşi împuşcăturile erau aproape estompate de ţipetele de durere, care au continuat ceasuri în şir, până în zori.[52] O grupă de jandarmi după alta (fiecare fiind compusă din 10 persoane) cobora din camioanele staţionate pe şosea şi, printre strigăte şi împuşcături, se ducea să-i înlocuiască pe cei care obosiseră ucigând. După ce se odihneau, jandarmii care reveniseră la camioane urcau iarăşi dealul pentru a-i schimba pe cei care îi înlocuiseră la rândul lor. Acţiunea a continuat ore în şir.

Dl. Aluaşi s-a întrebat de ce a durat atât de mult. Oare era nevoie de atâta timp pentru a împuşca 126 de oameni goi – majoritatea femei, copii şi vârstnici? Dl. Aluaşi s-a lămurit abia în februarie 1945, când a avut loc exhumarea.

Victimele, aşa cum indicau numeroasele rapoarte în urma exhumării, fuseseră bătute cu lopeţi şi alte obiecte dure şi ascuţite, neidenti­ficate, în afară de rănile prin împuşcare, majoritatea aveau craniile fracturate. Fracturile erau profunde, fără urme de gloanţe – uneori oasele membrelor şi coastele erau secţionate. Multe dintre victime fuseseră împuşcate cu pistolul şi asupra lor se trăsese de câteva ori. Aproape toţi copiii între un an şi şase ani nu fuseseră împuşcaţi. Copiii cei mai mici au fost îngropaţi de vii – uneori ei se mai aflau încă în braţele protec­toare ale părinţilor lor mutilaţi şi asasinaţi. După toate probabilităţile, unii adulţi, răniţi grav cu paturile armelor, hârleţe şi baionete, fuseseră zvârliţi încă vii în gropi şi apoi au fost acoperiţi cu straturi de pământ.[53]

Înaintea răsăritului, dl. Aluaşi a putut vedea, în lumina difuză a zorilor, jandarmi urcând dealul cu hârleţe. Păreau că acoperă gropile comune cu straturi de pământ.[54] Au coborât mai târziu, încărcaţi cu îmbrăcămintea victimelor, pe care au pus-o în camioane. Apoi, toată lumea a părăsit scena evenimentelor. Aşa cum îşi amintesc d-na şi dl. Aluaşi, ziua de duminică, 17 septembrie 1944, s-a bucurat de un răsărit superb.

Pál Kiss, un ţăran ungur care, datorită faptului că ştia bine limba română, lucra ca cenzor la oficiul poştal din Sărmaş, fiind şi membru al Gărzii Naţionale, a fost primul care a anunţat: „Acum evreii dorm bine. Am făcut tot ce trebuie ca să fim siguri de acest lucru”.[55]

Familiile Aluaşi şi Mocean erau cutremurate de experienţa pe care o trăiseră noaptea precedentă, după cum la fel de şocaţi erau şi sătenii din Sărmăşel şi Sărmaş, care auziseră, de la distanţă, împuşcăturile şi strigătele. Dar sfârşitul zilei de 17 septembrie avea să aducă familiilor Aluaşi şi Mocean ceva cu mult mai îngrozitor decât amintirile nopţii anterioare. Membrii ai Gărzii Naţionale, toţi unguri din sat, au venit la casele lor şi, ţinându-şi armele la vedere, i-au întrebat: „Ce aţi văzut azi noapte? Aţi auzit ceva?”. Ei i-au ameninţat şi i-au băgat în sperieţi pe cei doi pădurari şi familiile lor.

Temându-se pentru viaţa lor, Ioan Aluaşi şi Ioan Mocean şi-au părăsit locuinţele împreună cu familiile şi au fugit sub protecţia nopţii. Până la eliberare, ei s-au ascuns în pădure. Pădurile mişunau de refugiaţi, lor adăugându-li-se, după masacru, şi supravieţuitorii evreilor din Sărmaş.[56] Cei doi pădurari scăpaseră şi ei în ultimul moment. Autorităţile maghiare, şi în special sătenii, au organizat în următoarele săptămâni o adevărată vânătoare de oameni pentru a-i captura pe toţi românii care puteau depune mărturie cu privire la evenimentele petre­cute la Sascut în acea noapte.

Timp de trei sau patru săptămâni după masacru, o linişte de moarte se aşternuse deasupra Sărmaşului. Căpitanul Láncz şi jandarmii săi s-au retras şi noul comandant ungur, mult mai omenos, a aflat cu dezgust despre excesele predecesorului. El a ameninţat cu pedepsele cele mai crunte ale legii marţiale pe toţi cei care ar fi fost dispuşi la cea mai mică cruzime şi a dat asigurări tuturor că ordinea şi dreptatea vor fi păzite.[57] Din nenorocire pentru victime – evrei şi români -, acest comandant ungur sosise prea târziu.

La sfârşitul primei săptămâni din octombrie 1944, canonada artile­riei se putea auzi deja foarte aproape. Farmacistul Varga şi soţia sa au fugit împreună cu câţiva membrii ai Gărzii Naţionale. Armata română şi cea sovietică au intrat în Sărmaş câteva ore mai târziu. Tăcerea apăsătoare a ultimelor trei săptămâni s-a spulberat. Oamenii şi-au părăsit ascunzătorile din păduri, iar Ioan Aluaşi şi Ioan Mocean au raportat cu privire la cele întâmplate.

Câţiva refugiaţi evrei au revenit şi ei. N-au mai găsit în viaţă pe nimeni din familiile lor sau pe alţi evrei din sat. Casele lor fuseseră minuţios jefuite. Evreii şi-au recunoscut mobila şi alte obiecte în casele maghiarilor, dar noii proprietari au refuzat să înapoieze prada. Principalele întrebări pe care le-au pus supravieţuitorii s-au referit la oameni şi nu la proprietăţi. Dl. Aluaşi i-a dus la Sascut şi le-a arătat cele două gropi comune. După aceea au urmat multe alte întrebări, puse în special ungurilor din Sărmaş.

Răspunsurile primite nu au fost complete şi nici nu s-au dovedit de mare folos. Foştii membri ai Gărzii Naţionale pretindeau că nu ştiau nimic. Pastorul maghiar se jura că văzuse un document oficial care dovedea că evreii ajunseseră la Cluj, unde au fost predaţi nevătămaţi autorităţilor. Atunci ce era cu mormintele de la Sascut din relatările dlui Mocean, întrebau supravieţuitorii. „Acolo sunt îngropaţi honvezi, care au murit într-un accident rutier”, li s-a răspuns.[59]

Apoi soţii Varga s-au întors. Avuseseră ghinion. Când şi-au părăsit obiectele de valoare într-un camion al armatei ungare, lângă Dej, din cauza unui atac aerian, au constatat, după aceea, că soldaţii unguri plecaseră cu camion şi averea lor cu tot. Cuplul a decis să se întoarcă la Sărmaş. Dar dl. şi d-na Varga nu ştiau să spună că evreii fuseseră trimişi la Cluj sau că în gropile comune de la Sascut au fost îngropaţi militari unguri. Puţin după revenirea lor la Sărmaş, cei doi Varga s-au sinucis. Mulţi dintre ungurii din Sărmaş susţin că soţii Varga nu şi-au luat viaţa, ci „au fost bătuţi cu brutalitate, până au fost omorâţi, de gărzile lui Maniu”. Dar dovezile puse la dispoziţie indică sinuciderea drept cauză a morţii.

În noiembrie şi decembrie a sporit numărul de cereri referitoare la deschiderea unei anchete la Sărmaş. Tribunalul militar din Sibiu a decis să investigheze cazul şi a ordonat arestarea unor săteni maghiari, majoritatea membri ai Gărzii Naţionale. Dar, la scurt timp după aceea, deţinuţii au fost eliberaţi în mod inexplicabil şi au dispărut rapid; nimeni nu i-a mai văzut de atunci.[60]

Noii lideri comunişti de la Cluj – în majoritate maghiari, printre ei se aflau însă şi câţiva evrei şi români, toţi activişti stalinişti – nu s-au dovedit de mare ajutor. Dar energicul conducător al evreilor din Bucureşti, Dr. Willy Fildermann, a putut să dejoace manevrele liderilor de la Cluj. El a obţinut fonduri pentru exhumare de la Comitetul Unit de Distribuţie al Evreilor Americani [American Jewish Joint Distribution Committee – Joint] şi a câştigat şi sprijinul ministrului comunist al Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu. În februarie 1945 au sosit ordinele care solicitau începerea exhumării.[61]

Comisia de exhumare a victimelor a fost constituită, la 20 februarie, la Turda. Ea era condusă de Matatias Carp, reprezentantul evreilor români de la Bucureşti (al Comunităţii Evreilor Români cu sediul la Bucureşti), şi de căpitanul Emil Puşcaşiu, comandantul jandarmeriei române de la Cluj. Ignác Honig, rabinul comunităţii evreieşti din Săr­maş, a întâmpinat comisia la sosirea ei în localitate şi i-a înmânat lista cu numele membrilor comunităţii. Medicii (printre care E. Mora) şi reprezentanţii partidelor politice din Sărmaş s-au alăturat membrilor comisiei. Cu toţii au suit cu dificultate dealul Sascutului până la locul unde se aflau gropile comune.[62]

Autorităţile române au ordonat maghiarilor din Sărmaş să ajute la exhumare. Dar maghiarii au răspândit zvonul că, după exhumare, 250 de conaţionali vor fi împuşcaţi drept răzbunare. De aceea bărbaţii de naţionalitate maghiară au fugit din sat şi au revenit treptat, câteva zile mai târziu, după ce devenise evident că nu va avea loc nici o răzbunare. Sătenii români din Sărmaş şi jandarmii români s-au oferit voluntari pentru operaţiunile de exhumare. Acţiunea a început la 21 februarie.[63] Încet, gropile comune au fost descoperite. Exhumarea a durat peste două zile. Oribilele atrocităţi au fost date la iveală: sadicele mutilări, folosirea armelor albe şi a diverselor arme improvizate, copiii „nevă­tămaţi” îngropaţi de vii.[64] În cele din urmă, după ce ancheta oficială la faţa locului a fost terminată, cele 126 de corpuri au fost coborâte lângă şosea şi îngropate pe trei rânduri. Ceremonia rituală a fost efectuată de rabinul Honig.[65] În acel cimitir singuratic victimele şi-au aflat odihna veşnică.

Deoarece masacrul de la Sărmaş a fost cea mai abominabilă atrocitate comisă în Transilvania ocupată de maghiari în timpul celui de al doilea război mondial, ne putem întreba de ce s-a ştiut aşa puţin despre el până în anii ’80. Răspunsul este furnizat de politica sovietică postbelică în România şi, în special, în Transilvania. La 6 martie 1945, câteva zile după exhumarea de la Sărmaş, sovieticii au impus regimul comunist în România. Minoritatea ungară din Transilvania nu se simţea tocmai în largul ei, din cauza rivalităţii tradiţionale cu românii şi din cauza activităţilor pronaziste din timpul războiului.[66] Pentru a pacifica şi controla regiunea, conducătorii stalinişti postbelici au câştigat sprijinul minorităţii maghiare, refuzând să investigheze crimele de război comise de unguri. Atunci când era întrebat despre masacrul de la Sărmaş sau despre asasinarea românilor, liderul comunist (de origine evreiască) Avram Bunaciu răspundea întotdeauna că presa trebuie să pună accentul numai pe dovezile de prietenie şi cooperare între grupurile etnice din Transilvania.[67] Timp de aproape 40 de ani, soarta victimelor a fost învăluită în tăcere. Masacrul de la Sărmaş a devenit subiect de discuţie în România numai atunci când regimul a adoptat o politică externă mai independentă şi atunci când disputa cu Ungaria asupra Transilvaniei a reapărut la suprafaţă.[68]

În 1986, Academia Ungară de Ştiinţe publica, sub cenzura directă a ministrului învăţământului, prof. B. Köpeczi, un set de trei volume, intitulat Istoria Transilvaniei. Din cele aproape 2000 de pagini dedicate istoriei transilvane, numai cinci rânduri se ocupă de Holocaustul din Ardeal, iar acestea conţin inexactităţi şi denaturări ale adevărului. Masacrul de la Sărmaş nici nu este pomenit.[69] Este de înţeles de ce evreii transilvăneni, după ce se asimilaseră ca unguri loiali, s-au simţit trădaţi de Ungaria.[70]

Victimele de la Sărmaş nu trebuie uitate. Mai mult decât atât, posteritatea trebuie să fie informată că în 1944 existau asasini care, la numai câteva mile de linia frontului în înaintare, nu se puteau gândi la altceva mai urgent de făcut decât să tortureze, să mutileze şi să-i extermine pe evrei.

Dorin Suciu / Ziaristi Online

Vedeti si Adenda prezentata, ca si acest studiu, la Zilele Andrei Șaguna, Sfântu Gheorghe, 28 iunie 2014:

Crimele maghiare din Ardealul ocupat sunt imprescriptibile si trebuie pedepsite. Zilele Andrei Șaguna 2014 »

NOTE

1. De exemplu, în 1923, evreii transilvăneni au refuzat oferta autorităţilor române de a se înfiinţa şcoli evreieşti, preferându-le pe cele ungureşti: „Suntem unguri de rit mozaic. Limba noastră maternă este maghiara. Sufletul nostru este strâns legat de limba maghiară. Formaţia noastră spirituală este strâns legată de Sf. Ştefan şi Sf. Ladislau. Împreună cu ei, formăm o comunitate morală unită. Nu ne trimiteţi înapoi la Zerubabel, din Ierusalim!” Neamul românesc (Bucureşti), 20 septembrie 1923.

2. Nicholas Kállay, Hungarian Premier: A Personal Account of a Nation ‘s Struggle During the Second World War (New York), 1954, p. 122.

3. Despre studenţi, vezi Parlamentul ungar, Parliamentary Diary (Jurnal parlamentar), 19 noiembrie 1941, p. 343 (în maghiară); despre corpurile ofiţe­reşti, vezi Gyula Kádár, From the Ludovika to Sopronkdhida (De la Ludovika la Sopronkdhida), 2 voi. (Budapesta, 1984), 2:507 (în maghiară).

4. Kádár, Ludovika to Sopronkdhida, 2: 507,639-640.

5. Jeno Levai, Black Book about the Sufferings of the Hungarian Jews (Cartea neagră despre suferinţele evreilor unguri) (Budapesta, nedatat), p. 106 (în maghiară).

6. Hannah Arendt, Eichmann in Jerusalem (New York, 1963), p. 125.

7. Raul Hillberg, The destiuction of the European Jews (Chicago, 1961), p. 510.

8. C. A. Macartney, October Fifteenth: A History of Modern Hungary, 1919-1944, 2 vol. (Edinburgh, 1961), 2: 286.

9. Levai, Black Book, p. 306; Randolph Braham, The Destruction of the Hungarian Jews (New York, 1964); idem, Genocide and Reward (The Hague, 1983).

10. György,Ránki, The 19th of March 1944 (19 martie 1944) (Budapesta, 1968), p. 12 (în maghiară).

11. Uj Kelet (Tel Aviv), 31 martie, 1961. Aşa după cum menţionează în articolul său, în primăvara lui 1944, Yehuda Mátyás a jucat un rol crucial la organizarea unuia dintre „trenurile cu transporturi ilegale” care i-au ajutat pe evreii unguri să fugă în România. într-un interviu pe care 1-a acordat, în iulie 1984 la Paris, unde locuieşte acum, el relatează despre atitudinea maghiarilor din Bihor şi despre operaţiunea de salvare pe care a condus-o.

12. Această teorie (Magyar-Nemet Sorsközösség – Comunitatea de interese ungaro-germană), denumită astfel de Bálint Homan, istoricul imredyst susţinea că soarta Ungariei şi a revizionismului ungar depind direct de victoria nazistă.

13. Matatias Carp, Sărmaş: One of the Most Horrible of Fascist Crimes (Sărmaş: una dintre cele mai oribile crime fasciste) (Bucureşti, 1945), pp. 11, 39 [în românăj. Acesta este cea mai bună relatare în scris despre masacrul de la Sărmaş. Carp a fost trimis la Sărmaş, în februarie 1945, ca să cerceteze circumstanţele masacrului, să exhumeze victimele şi să le organizeze funeraliile. Carp a petrecut câteva zile înainte şi după exhumare, la Sărmaş şi în împre­jurimi, şi a investigat fiecare aspect al masacrului. El a întreprins operaţiunea de exhumare cu ajutorul autorităţilor. Carp a întocmit un număr de documente şi rapoarte oficiale în legătură cu condiţiile în care au fost găsite trupurile victimelor. De asemeni, el a înregistrat şi relatările martorilor. István Morocz, un ungur din Sărmaş, a declarat că „numai după ce toţi evreii vor fi împuşcaţi Transilvania poate deveni maghiară”. L-am întâlnit pe Morocz la 25 iunie 1984 la Sărmaş.

14. Vezi nota nr. 1. La 22 iunie 1984, în timpul unui interviu pe care i l-am luat personal, pastorul presbiterian maghiar din Sărmaş constata că „evreii au reprezentat întotdeauna cultura ungară în Transilvania”.

15. După înfiinţarea „Statului Naţional Legionar” în România, în septem­brie 1940, unii membrii ai Gărzii de Fier au venit şi la Sărmaş să exproprieze proprietăţile evreieşti; dar, spre deosebire de alte locuri, nu s-au înregistrat vio­lenţe fizice. în timpul regimului lui Antonescu,în toamna anului 1941, evreii din Sărmaş au fost concentraţi la Turda, dar după câteva luni li s-a permis să se întoarcă la casele lor.

16. în timpul studiului pe care l-am făcut nu am întâlnit nici o afirmaţie din partea vreunui supravieţuitor evreu sau a unui ungur prin care locuitorii ro­mâni din Sărmaş să fie acuzaţi că ar fi participat la masacru sau la jafuri. Kállay, primul ministru antinazist al Ungariei, considera ţăranii români din Transilvania drept cei mai cinstiţi oameni din lume. Vezi Kállay, Hungarian Premier, p. 223. Vezi şi Oliver Lustig, Distortions and Falsehoods Insulting and Profaning the Memory of Horthy Terror Victimis (Denaturări şi falsuri care insultă şi pro­fanează memoria victimelor terorii horthyste), în România: Pages of History (România:pagini de istorie), 12 vol. (Bucureşti, 1987), 3: 246-247 [în română].

17. Vezi nota 11. Când refugiaţii evrei treceau din Transilvania de Nord (ungară) în Transilvania de Sud (românească), Maniu s-a folosit de un argument destul de artificial, dar eficient, şi anume: deoarece România nu a recunoscut Dictatul de la Viena, nu se poate lua în considerare o trecere ilegală a graniţei. Evreii mergeau doar dintr-o localitate românească într-alta.

18. Carp, Sărmaş, pp. 12-13.

19. În noaptea precedentă, atât în Sărmaş, cât şi în alte părţi, membri ai co­loanei a cincea ungare au atacat posturi ale poliţiei române, oficii poştale şi se­diile altor instituţii guvernamentale. Conform studiului nepublicat al lui Grigore Ploeşteanu şi al materialelor sale de arhivă [citate în continuare cu sigla GPM].

20. Căpitanul Enea Ludovic Todea, care a participat la luptele din 1944, a pus la dispoziţie hărţi şi documente (interviu luat personal la 16 iunie 1984 la Cluj). Pentru participarea sa vezi Facla (Cluj), 23 august 1973 şi 23 august 1974.

21. Carp, Sărmaş, p. 13. în iunie 1984, când am vizitat Sărmaşul şi împrejurimile, mulţi martori au confirmat relatarea lui Carp cu privire la acţiunile lui Biró.

22. Ibid., p. 10. Iniţial, la Sărmaş, trăiau aproximativ 200 de evrei, dar peste 70 dintre ei au reuşit să scape înainte de sosirea armatei ungare.

23. Ibid.,p. 14.

24. Comandantul gărzii Naţionale, săteanul Márton Szekely, îi denunţa pe evreii care se ascundeau şi aceştia erau imediat căutaţi. Au mai fost arestaţi şi E. Mora, medicul din localitate; doi preoţi, Stupineanu şi Micu; V. Banu, avocat, şi F. Mornailă, notar. Toţi erau români. în timpul interviurilor pe care le-am luat, sătenii au declarat că farmacistul Varga şi doctorul Mora stabiliseră un fel de pact „să se apere reciproc de români şi, respectiv, de unguri”. Cu toate aces­tea, Varga l-a denunţat pe Mora lui Biró şi s-a asigurat că acesta va fi arestat. Jefuirea proprietăţilor evreieşti de către membrii Gărzii Naţionale a început imediat. I. Grosz a fost torturat pentru a declara unde şi-a ascuns obiectele de valoare, iar M. Weiss a fost ucis de un ţăran ungur pentru că nu a putut să-i ofere nimic. Vezi Ibid., p. 13.

25. După retragerea ungurilor, o mare cantitate de bunuri furate de la evrei a fost găsită în locuinţele acestora. Vezi Ibid., p. 25.

26. În interviul luat personal lui Traian Oroian (născut în 1907) – unul dintre cei mai importanţi martori, ale cărui relatări s-au dovedit deosebit de precise – acesta a clasificat comportamentul diferitelor forţe ungare de ocupaţie: (1) cea mai puţin crudă a fost armata ungară; (2) jandarmii erau mult mai răi; (3) comportamentul cel mai atroce l-a avut populaţia maghiară locală.

27. Satul Naoi se află la aproximativ 6 mile de Sărmaş. Mihály Szabo, singurul locuitor ungur, a fost numit de către jandarmi conducătorul satului. El nu a respectat instrucţiunile care îi cereau să-i denunţe pe evrei (a salvat o familie compusă din 10 persoane). A salvat, de asemeni, prizonieri de război şi alţi români, în ciuda ordinului pe care îl primise de la un colonel ungur de a nu arăta „nici o milă evreilor şi românilor!”. Interviu luat lui M. Szabo, 22, 23 şi 24 iunie 1984.

28. Conform multor relatări ale sătenilor, militari voluntari s-au dus la casele românilor şi ale evreilor, prădându-i de bani, obiecte de valoare şi tot ceea ce au vrut să ia.

29. Carp, Sărmaş, pp. 14, 24; Reestablishing a Historical Truth (Restabi­lirea unui adevăr istoric), Vatra (Târgu-Mureş), Serie nouă 11, nr. 120 (20 martie 1981) [în română]; şi GPM. în timpul interviurilor, numeroşi săteni din Sărmaş au confirmat că această conferinţă a avut loc la 10 septembrie 1944. Totuşi, aprobarea de către aristocraţi a unor astfel de crime pare ciudată. În Ungaria, aristocraţia, deşi ultraconservatoare, era mult prea devotată valorilor morale creştine pentru a aproba asasinarea a 126 de fiinţe umane (majoritatea femei, copii şi bătrâni). Participarea căpitanului Láncz şi a soţilor Varga, reprezentanţi ai imredysmului şi fascismului ungar în ceea ce acestea aveau mai rău, este mult mai lesne de înţeles.

30. Carp, Sărmaş, p. 14.

31. Vilma Szilágy şi-a exprimat părerea că „ar fi fost mai bine dacă i-ar fi împuşcat pe toţi evreii”. Ibid., p. 38.

32. Ibid., pp. 44-45. Atunci când unii evrei, revenind în Sărmaş după elibe­rarea acestuia, şi-au recunoscut obiectele personale în casele consătenilor ma­ghiari şi le-au reclamat, ungurii au respins cererile.

33. Am făcut multe cercetări cu privire la participarea românilor la eveni­mentele din Sărmaş. Am luat interviuri la cel puţin 12 persoane. Toţi românii pe care i-am întrebat au negat categoric orice implicare românească.

34. Zeci de săteni, români şi maghiari, au încercat să aducă hrană şi apă prizonierilor. M. Szabo (vezi nota 27) a declarat personal, într-un interviu luat la 25 iunie 1984, că el a venit la cererea lui E. Mora, unul dintre prizonieri, care i-a zis să aducă mâncare şi apă copiilor evrei. Erzsebet Budai, unguroaiscă din Sărmăşel, relatează, în interviul care i s-a luat la 20 iunie 1984, cum a fost gonită de mai multe ori pe când încerca să ducă hrană şi apă. Arpád Tökes, alt ţăran ungur, îşi aminteşte cum, adolescent fiind, tatăl său l-a trimis cu mân­care şi apă, dar a fost silit să plece sub ameninţările cele mai crunte. Vezi Reestablishing a Historical Truth (Restabilirea unui adevăr istoric). într-un interviu, luat personal la 19 şi 20 iunie 1984, Anastasia Hulpe îşi aducea aminte că, după ce a fost insultată şi gonită sub ameninţarea puştii, a ascuns mâncarea şi apa într-o căpiţă de fân şi, mimând un om care doarme, le-a indicat evreilor să se ducă să le ia în timpul nopţii.

35. Pentru evenimentele de la 14 septembrie 1944, vezi Carp, Sărmaş, pp. 22-23, 36-37; Reestablishingh a Historical Truth (Restabilirea unui adevăr istoric); GPM; şi alte interviuri luate la Sărmaş între 19 şi 24 iunie 1984. Anas­tasia Hulpe îşi aminteşte că, în timpul orgiei publice la care s-au dedat membrii Gărzii Naţionale, fiind cu toţii beţi, au încercat să-l silească pe preot, sub ame­ninţarea armelor, să aibă contact sexual cu fata, dar preotul a reuşit să reziste, în ciuda bătăilor brutale la care a fost supus.

36. Carp, Sărmaş, pp. 36-37.

37. M. Szabo relatează, în interviul din 25 iunie 1984, că el a intervenit pe lângă contele Pál Beldy, căruia E. Mora îi salvase viaţa. Contele Beldy i-a scris o scrisoare căpitanului Lăncz, în urma căreia acesta a ordonat personal ca Mora să fie pus în libertate.

38. T. Oroian povesteşte, în interviul din 22 iunie 1984, că el a încercat să-l ascundă pe Banu, dar că un ţăran ungur a divulgat locul unde se adăpostea acesta.

39. Reestablishing a Historical Truth (Restabilirea unui adevăr istoric).

40. Ibid:, GPM; şi numeroase interviuri.

41. Anastasia Hui pe îşi aduce aminte, în timpul interviurilor din 19 şi 20 iunie 1984, că ea i-a observat pe evrei cum săpau gropile sub supravegherea membrilor locali ai Gărzii Naţionale.

42. Nici Carp, nici alte surse nu au reuşit să descopere unde au fost ţinuţi aceştia până în momentul masacrului. Vezi Carp, Sărmaş, pp. 46-47. După GPM, ei au fost ţinuţi sub pază, chiar pe locul unde erau amplasate gropile comune, până când ceilalţi au fost aduşi şi au început asasinatele.

43. Deţin note amănunţite în urma interviurilor pe care le-am luat acestora între 20 şi 23 iunie 1984. Multe dintre aceste informaţii se găsesc şi în Carp, Sărmaş; şi în Reestablishing a Historical Truth (Restabilirea unui adevăr istoric).

44. Vezi Carp, Sărmaş, pp. 46-47

45. Interviu cu Erzsébet Budai, 20 iunie 1984. În timpul unui interviu, luat la 22 iunie 1984, în satul Şincai, aproximativ la 15 mile de Sărmaş, dl. János Pánczel a afirmat că d-na Budai „minţea”. Sándor Pál, celălalt jandarm, a fugit în Occident.

46. Celălalt martor, Ioan Mocean, a murit cu câţiva ani în urmă.

47. Ungurii din Sărmaş, în ceea ce priveşte masacrul, au dat vina pe un Einsatzkommando german. Totuşi, nu a existat niciodată nici cea mai neînsem­nată dovadă care să ateste rolul Germaniei în masacrul de la Sărmaş. Dl. şi d-na Aluaşi i-au văzut clar pe jandarmi şi i-au auzit vorbind ungureşte ore în şir. Orice locuitor din Sărmaş ştie să facă foarte bine deosebirea între limba maghiară şi cea germană.

48. Conform GPM, Karoly Verkady, adjunctul căpitanului Lászlo Láncz, a comandat masacrul. Funcţionarul român de la oficiul poştal îşi aminteşte cum căpitanul Láncz a dat ordinul de începere a masacrului, telefonând de la Sărmăşel, unde era amplasat comandamentul trupelor de jandarmi.

49. După anumite surse, unii membrii din sat ai Gărzilor Naţionale au par­ticipat şi ei la masacru. Dl. Aluaşi nu poate confirma acest lucru; „Era prea întu­neric, şi din ascunzătoarea mea toate cuvintele, vorbite în maghiară, sunau la fel”.

50. Conform GPM, în ultima clipă au existat nişte tentative de fugă, de a opune chiar rezistenţă, deşi a încerca să scapi de pe dealurile sterpe ale Sascutului ar fi fost foarte dificil.

51. Carp, Sărmaş, p. 30. Exhumarea corpurilor, cinci luni mai târziu, prezenta această distribuire a lor.

52. Chiar şi după 40 de ani, atunci când îşi aminteşte noaptea aceea, d-na Aluaşi trebuie să bea un pahar cu apă pentru a se calma. Ea îşi reaminteşte cât de înspăimântaţi au fost copiii ei, atunci încă mici.

53. Comisia, sub a cărei supraveghere s-au desfăşurat exhumările, a declarat în raportul său: „Foarte multe dintre cadavre – în special cele din a doua groapă comună, unde au fost găsite majoritatea femeilor şi a copiilor – prezentau urme ale celei mai sălbatice violenţe: cranii lovite, chiar sfărâmate în urma unor lovituri puternice aplicate cu obiecte grele şi ascuţite (paturi de armă, sape, târnăcoape etc). Multe cadavre erau spintecate sau dezmembrate; altele aveau membrele fracturate. Corpurile fuseseră aruncate în dezordine în gropi, totuşi, uneori, soţii au fost găsiţi îmbrăţişaţi, iar cadavrul unui tată a fost dezgropat strângându-şi copilul la piept.

S-a constatat că unele cadavre, în special cele ale copiilor mici, nu prezentau răni provocate prin împuşcare, acest lucru sugerează că, nefiind ucişi în timpul fusiladei, ei au fost îngropaţi de vii. Victimele au fost găsite complet dezbrăcate. Numai câţiva copii mai erau încălţaţi cu pantofi sau purtau şosete.” Carp, Sărmaş, pp. 30-31,34-35.

54. Se pare că nu reuşiseră să lucreze cum trebuie. D-na Aluaşi a urcat dealul în dimineaţa următoare şi ea îşi aminteşte, îngrozită, cum pământul se mişca în anumite părţi ale gropilor, ca şi cum cei îngropaţi încă mai trăiau.

55. Carp, Sărmaş, p. 39. Kiss s-a sinucis în ziua când comisia română de anchetă a sosit în Sărmaş.

56. Excesele comise de unguri în Transilvania, după 23 august 1944, sunt puţin cunoscute dincolo de graniţele acestei regiuni. În afară de relativ notoriul masacru de la Moisei (în Maramureş), care a avut loc în octombrie 1944, lista atrocităţilor comise în satele din jurul Sărmaşului, Turdei, Beiuşului şi Aradului este lungă. Aceste acţiuni au fost îndreptate aproape în exclusivitate împotriva românilor, prizonieri de război, cât şi civili.

57. Reestablishing Historical Truth (Restabilirea unui adevăr istoric). în timpul interviului luat personal căpitanului Enea Ludovic Todea, acesta mi-a prezentat documente care dovedeau că un căpitan ungur a împiedicat uciderea unui învăţător român invalid de către unguri localnici de lângă Turda. Vezi nota 20. Yehuda Mátyás îşi aminteşte că la Ghianta (în Bihor) un medic militar ungur l-a angajat pe medicul evreu din localitate să-l ajute la tratarea răniţilor şi nu a permis uciderea lui. Vezi nota 11.

58. Traian Oroian a explicat că mulţi dintre soldaţii forţelor regulate ale armatei ungare erau, de asemeni, foarte afectaţi: „De ce noi, ungurii, trebuie să-i ucidem pe aceşti evrei?”. Totuşi, conform celor spuse de acelaşi Oroian, mulţi dintre ungurii din localitate erau nemiloşi. Vezi nota 43.

59. Carp, Sărmaş, p. 23.

60. Interviuri luate personal; şi Carp, Sărmaş, pp. 17, 25.

61. Carp, Sărmaş, p. 4.

62. Ibid., pp. 19-20.

63. Ibid., pp. 20,30-35. Ana Szilágyi (Abrahám), de naţionalitate maghiară, îşi aminteşte cu indignare că a fost silită de autorităţile române nu numai să ajute la exhumare, dar să se şi uite cu luare-aminte la victime, împreună cu alţi unguri din sat. (Interviu luat la 20 iunie 1984.)

64. Carp, Sărmaş, pp. 34-35

65. Ibid., p. 23. ‘

66. Peter Sipos, Bela Imredy and the Party ofHungarian Renewal (Bela Imrddy şi Partidul Renaşterii Ungare) (Budapesta, 1970) [în maghiară], prezintă dovezi concluzive conform cărora partidul lui Imredy se bucura de mai mult sprijin din partea ungurilor transilvăneni decât din partea locuitorilor Ungariei propriu-zise.

67. Interviu luat personal profesorului Vasilie Suciu, iunie 1984.

68. Titlul articolului, publicat în 1981, Reestablishing Historical Truth, deseori citat în acest studiu, este revelator. Cu acest articol autorităţile române au ridicat, pentru prima dată, vălul cu care fusese acoperit masacrul de la Sărmaş.

69. A History of Transylvania, 3 voi. (Budapesta, 1986), 3: 1757 (în maghiară).

70. În cartea sa despre procesul Eichmann, Dezsö Schon citează următorul comentariu al acestuia: „Ungurii erau cei mai nemiloşi dintre toţi. La nici un alt popor din Europa nu am găsit atâta sălbăticie, atâta lipsă de omenie la adresa evreilor”. Apoi, Schon, un evreu transilvănean de cultură maghiară, remarca: „Este dureros să notezi o astfel de concluzie, cu atât mai dureros este să o notezi în maghiară”. The Trial of Jerusalem (Procesul de la Ierusalim) (Tel Aviv, 1963) [în maghiară]. Vezi şi Lustig, Distortions and Falsehoods (Denaturări si falsuri), 3: 234.