Trenule, unde ne duci?

Cum a ieşit dimineaţa din casă, Vasile Bujor vede printre scândurile gardului un şirag de ochişori: negri, albaştri, căprui, verzi şi toţi ochii aceştia se boldeau la un pom de cireşe care se coc devreme şi tocmai erau bune de mâncat. Gospodarul, tot în treburi, nici n-a luat seama ce se întâmplă în grădina lui.
– Bu-un, iese stăpânul din ogradă, da băieţii o rup la fugă care şi încotro, iar Vasile de colo: Ia staţi, bre! Eu ştiu de ce fugiţi: nu vă puteţi căţăra în pom, aşa e?
Băieţii se uitau unul la altul: nu cumva e o cursă la mijloc?
– Eu pot să mă sui fără scară, a zis Iacobaş.
Apoi ceilalţi unul câte unul au trecut de partea lui Iacobaş, numai Foca, mai fricos, a spălat putina, zicând că-l doare un deget.
O clipă zăbavă pomul era plin de copii, că au mai alergat şi alţii de pe uliţă.
Numaidecât s-a urcat sus şi Oliţa. N-a rămas o cireaşă în pom, băieţii se întorceau cu ochii plini de lumină pe la casele cui îi are.
Tocmai s-a întors şi stăpâna de la iarmaroc. Când a văzut pomul gol, s-a uitat lung la Vasile:
– Ai mai făcut o poznă, măi Bujor cu ochi albaştri. Dacă n-ai băieţii tăi, îi găseşti pe uliţă, când îţi trebuie.
Nici prin cap să le dea unora dintre copiii care au mâncat cireşe, că în noaptea aceea o să-i aresteze. Ba că o să-l scoată cu puşca din casă şi pe omul care le dăruise un pom întreg de cireşe.
Ştiau despre asta numai câţiva militari care stăteau ascunşi în Văgăuna Bursucului, nu departe de sat. Unul împărţea cartuşe, altul încărca arma, al treilea ascuţea baioneta…
Mai venea pe aici tupiluş şi câte-o coadă de topor din sat, să-I pârască pe careva…
Era 12 iunîe 1941. Totul era gata, numai că aşteptau pârdalnica de noapte, după întâiul cântat al cocoşului, când necuratul îşi bagă coada.
Că zburau de acum pe la graniţă avioane nemţeşti încărcate cu bombe, militarii ascunşi în Văgăuna Bursucului – habar de grijă, aveau ce aveau cu copiii care mănâncă cireşe şi cu cei care cresc pomi de cireş. De ce? Păi să mai facă schimb – pe noi să ne tot ducă în Siberia şi ei să vină la cireşe şi la toate celea, ba chiar şi în casele noastre.
Oliţa tocmai visa că un fluture îşi cere voie să se aşeze pe una dintre florile ei din faţa casei, când aude nişte bătăi straşnice în uşă.
N-a dovedit tata să deschidă că au şi fărâmat uşa. Au intrat doi cu puştile, unul cu cicatrice pe faţă, celălalt cu nasul turtit şi ochi înguşti.
Alţi doi militari, cu baionetele scoase, stăteau în prag. Le-au dat de înţeles în ruseşte să se îmbrace şi să iasă îndată afară.
– Unde ne duc, tată?
Tata a strâns din umeri. Cum nu avea mâna dreaptă de la încheietură, nu-i era uşor să se îmbrace, de obicei, Gliţa îl ajuta. Acum nu se putea încheia la un nasture şi tot încerca cu dinţii. Când fata a sărit să-I încheie, cel cu ochii înguşti a îmbrâncit-o:
– N-ai voie să te apropii! a urlat el.
Fata tremura: cine-s oamenii ăştia care au năvălit noaptea în casă ca nişte hoţi?!
O fărâmi tură de pâine nu i-au lăsat să ia, atât cât a înhăţat Oliţa din blidar trei linguri de lemn. Ba mai mult chiar, când o vecină, auzind bocete, a alergat la gard să le arunce o pâine în căruţă, i-au arătat puşca.
D-apoi la Bălţi, vuia gara de răcnete, când i-au urcat în tren, că au arestat o groază de oameni de prin toate satele. Şi unde să-i ticsească?
În trenul pentru cărat vite. Când nu mai încăpea un om în vagon, mai aduceau un buluc, împingându-i cu puştile…
“Tată!”, “Mamă!” strigau copiii rătăciţi, care fără o sandală, care cu cămaşa spintecată… Da o mamă cu copil mic nu putea scoate ţâţa să-I alăpteze, trei bărbaţi se apucă atunci de umeri, împingându-i pe ceilalţi şi făcând un fel de colibă în jurul femeii.
Şi o înăbuşeală! Fereastra, bătută cu scânduri, mai avea şi gratii pe deasupra.
– Oameni buni, murim! a strigat un zdrahon de bărbat. Era fierar. Când voi cădea, ţineţi-mă!
Şi unde înfige el vârtos picioarele în peretele vagonului, odată înşfacă scoabe le, şi când mi s-a opintit, s-a dus peste cap cu gratii cu tot, de au sărit scândurile din fereastră.
Aerul a intrat în vagon, dar l-au înhăţat pe bietul fierar şi nu l-a mai văzut nimeni.
Nu mult după aceea, au oprit trenul în câmp. Lumea credea că, în sfârşit, o să le aducă ceva de-ale gurii, când colo, aud că hămăie câinii în jurul trenului. Apoi gardienii sau urcat cu câini cu tot în vagoane şi i-au cules pe taţi.
Mama lui lacobaş a încolăcit mâinile de gâtul tatei:
– Unde mă laşi, omule? Surit după boală, carte nu ştiu, ruseşte nici atâta.
Cu baioneta au dezlipit-o de gâtul lui Tudor.
Trenul se târa spre răsărit, da copiii lihniţi de foame tot întrebau:
– Unde ne duce el? Când ne întoarcem acasă?
Le-au aruncat ia acolo nişte peşte sărat, ca să nu le dea apă după aceea. Oliţa, Iacobaş şi unul Ionuţ tot strigau “voda!” cât îi ţinea gura, alt cuvânt rusesc nu ştiau. Se întâmpla să alerge cineva de prin vreo gară cu căldarea, dar când se apleca copilul după o gură de apă, gardianul o răsturna cu piciorul.
Într-o seară Iacobaş, cum nu avea pernă, a pus capul pe pieptul mamei. Parcă i s-a părut că noaptea i-i rece sub cap, când colo, dimineaţă, mama era moartă.
– O să fii fratele meu, l-a luat Oliţa de mână, vrei?
Iacobaş a dat din cap. Tata nu era, să-I cheme nu i-au dat voie.
Când au oprit trenul în câmp şi au dat-o jos pe mama, au adus un dulău s-o muşte mai întâi, să vadă dacă nu cumva se preface că e moartă şi vrea să fugă după aceea.
Iacobaş nu lăsă câinele la mama, îi dădu să muşte piciorul său şi lumea îi luă apărarea.
Tatăl Oliţei şi al lui Iacobaş se aflau în vagonul 1, copiii în 74.
Cum mai alergau ei cu bulucul pe la gări, rupţi de câini, printre puştile gardienilor.
Le era sete, le era foame, dar mai întâi voiau sa-l vadă pe tata. Şi Oliţa alerga, şi Iacobaş, şi Ionuţ şi câţi alţii…
O lună întreagă i-a tot dus trenul. Se începuse războiul. Nemţii intraseră hăt cine ştie unde în ţara rusească, bolşevicii însă se tot luptau cu copiii cărora le plac cireşe, cu taţii şi cu mamele lor. Tatăl Oliţei lega o basma la fereastră – atunci când trenul va coti, să vadă ai lui că e viu încă.
Ultima dată Oliţa s-a întors plângând: cum tata era după gratii, i-a văzut numai un ochi şi o jumătate de faţă. Unde mai pui că tot în ziua ceea a muşcat-o şi câinele gardianului.
Seara i-au îmbarcat pe copii şi femei într-un vapor şi au tot mers pe fluviul Obi încă o lună si jumătate până în străfundurile Siberiei. Ti-ar mai fi ouat-o dracul. Acolo i-au împrăştiat pe moldoveni prin cătunele întemeiate de ruşii deportaţi în anii treizeci.

Fragment din Spiridon Vangheli – Copii în cătuşele Siberiei, Editura Doxologia, 2014

Sursa: Ziaristi Online