General brg. (rez.) Aurel I. Rogojan

Editura Compania şi autoarea romanului Şoapte în Bucureşti, doamna KIKI SKAGEN MUNSHI, ne-au rezervat azi, celor aici de faţă, evenimentul editorial al ultimului sfert de secol. Atât prin calitatea specială a autoarei, a unora dintre participanţi şi prin valoarea operei literare, dar ceea ce dă nota specifică este actul de conştiinţă al autoarei, acela de a lăsa viitorului expresia în artă a unei experienţe aparte, trăite de combatanţi americani şi români în ceea ce a fost şi numim Războiul Rece.
Cel care vi se adresează a acceptat să rostească un laudatio pentru scriitoarea KIKI SKAGEN MUNSHI şi cea mai recentă operă a sa din mai multe motive. Nu o să le pot mărturisi chiar pe toate…
În primul rând, ca să-mi îndeplinesc o îndatorire de solidaritate, de respect şi apreciere a profesionalismului combatantului K.S.M., care în anii ’80 ai veacului trecut se afla de cealaltă parte a invizibilelor baricade ale Războiului Rece, iar astăzi suntem aici, în faţa dumneavoastră, distins auditoriu, aliaţi în cauza comună de promovare a unui roman deopotrivă dramatic şi palpitant, dar mai cu seamă generator de reflecţii asupra tragediilor umane, consecinţe ale modului de gestionare a afacerilor politice globale în secolul ideologiilor paroxistice şi a două războaie mondiale.
Ca să nu lăsăm loc vreunei neînţelegeri, autoarea a ţinut să ne mărturisească (paginile 325-326, 331, 346) că nu aparţinea de „cealaltă Agenţie“, cu care uneori se intra în competiţie, fiind evidentă gelozia profesională a reprezentaţilor C.I.A., dar şi a membrilor Secţiei Politice faţă de imensa bază relaţională gestionată de Agenţia pentru Informaţii a Statelor Unite (U.S.I.A.) la Bucureşti, circa un milion de contacte, dacă statistica nu are, ca mai totdeauna, ceva de ascuns. Dacă avem în vedere însă datele avansate de distinsul academician Dinu C. Giurescu, unul dintre personajele de context ale romanului, putem vorbi de o cifră aproape dublă, ceea ce ar însemna că, în 27 de ani, o populaţie ce o depăşea pe cea a Bucureştiului a dorit să cunoască fenomenul cultural american.
Este bine să ne reamintim ce a fost şi a însemnat U.S.I.A. un superminister global al propagandei oficiale, complet şi diversificat, integrat Strategiei Securităţii Naţionale a Statelor Unite, ale cărei misiuni au fost definite, în anul 1953, sub autoritatea preşedintelui Dwight Eisenhower, apoi consacrate în Orientarea politică fundamentală în domeniul securităţii naţionale din 1956, după cum urmează (voi cita dintr-un document oficial, actualmente desecretizat şi adus în România de cercetători  externi ai Arhivelor Naţionale) :

„ Informaţiile din străinătate şi programele asociate
– Informaţiile din străinătate, schimburile culturale şi de învăţământ, precum şi programele asociate sunt elemente vitale în aplicarea tacticilor S.U.A. Aceste programe trebuie să fie întărite din punct de vedere material. Tacticile şi acţiunile S.U.A. trebuie prezentate într-o manieră care să pună în valoare obiectivele S.U.A., iar implicaţiile psihologice ale acestora trebuie luate în considerare cu grijă şi cu anticipaţie. În interpretarea dată în străinătate tacticilor şi acţiunilor S.U.A., Statele Unite trebuie să se străduiască să :
(1) creezeo imagine a S.U.A. care să reflecte intenţiile paşnice fundamentale ale tacticilor americane, prezentând în acelaşi timp clar hotărârea noastră de a ne împotrivi agresiunii ;
(2)delimiteze acele aspecte importante ale vieţii, culturii şi instituţiilor S.U.A. care ar  favoriza înţelegerea politicii şi obiectivelor S.U.A. ;
(3) convingă popoarele străine că obiectivele S.U.A. vor ajuta în prezent la realizarea obiectivelor şi aspiraţiilor lor naţionale legitime ;
(4)demaşte scopurile şi acţiunile comuniste şi să contracareze corespunzător propaganda sovietică ;
(5)încurajeze schimbările de evoluţie în cadrul sistemului sovietic, în conformitate cu obiectivele securităţii S.U.A. şi cu aspiraţiile legitime ale popoarelor din U.R.S.S. ;
(6)asigure popoarele-sateliţi de interesul permanent al S.U.A. faţă de reinstaurarea paşnică a independenţei şi libertăţii lor politice.“
Şoapte în Bucureşti este o expresie literar-artistică a celor şase obiective.
Doi dintre scriitorii români care au petrecut câte şase luni în S.U.A. în cadrul programelor U.S.I.A. au fost Adrian Păunescu şi Romulus Rusan. Adrian Păunescu a fondat după acea experienţă, în 1973, Cenaclul Flacăra, iar Romulus Rusan ne-a oferit în 1977 un foarte interesant jurnal de călătorie, America ogarului cenuşiu.
Bunici şi părinţi ai U.S.I.A. au fost : „Comitetul pentru coordonarea informaţiilor“ – C.O.I. (între cele două războaie mondiale).
Atribuţiile comitetului au implicat unele sarcini speciale din domeniul războiului politic, care au necesitat angajarea eforturilor tuturor agenţiilor de informaţii, fapt de natură a le atinge anumite orgolii sau chiar a le face să-şi manifeste ostilitatea.
Nota bene : Denominaţia jenantă, „Cealaltă Agenţie“ are oarecare vechime !
La 13 iunie 1942, C.O.I. a devenit un organism militar, subordonat Comitetului mixt al şefilor de stat major, care încorporează şi preia şi denumirea de Oficiul Serviciilor Strategice. Iniţial un institut de studii şi cercetări, compus din oameni de ştiinţă, în principal, cei mai buni istorici. Între misiuni : operaţiunile de război politic.
Nota bene : În serviciile britanice şi americane era atunci inflaţie de lume academică, avocaţi la conducere şi mai puţini funcţionari obişnuiţi, dintre aceia care fac ca agenţiile să şi funcţioneze !
Oficiul Informaţiilor de Război (Office of War Information – O.W.I.)
S-a constituit concomitent cu O.S.S. în urma încetării activităţii C.O.I., fiind condus de binecunoscutul scriitor şi comentator radio Elmer Davis.Sarcina acestui oficiu consta în centralizarea informaţiilor şi coordonarea unitară a întregii activităţi de propagandă şi contrapropagandă.
O secţie a oficiului se ocupa de propaganda în interiorul S.U.A., iar alta, „Foreign Information Service“ – F.I.S. condus de dramaturgul Robert Sherwood, avea în competenţă războiul psihologic pe plan extern.
Nota bene : Scriitorii şi oamenii de presă erau şi ei la mare preţ şi aveau căutare pentru a ocupa posturi importante în agenţiile din domeniul securităţii naţionale.
Aşa că avem suficiente temeiuri să spunem că  doamna K.S.M. a continuat şi în România, cu nobil devotament, tradiţiile generosului concept al diplomaţiei publice americane şi urmează exemplul angajat al unor personalităţi culturale de prestigiu.
„Cealaltă Agenţie“, de care doamna K.S.M. se delimitează cu oarecare sentiment de pudoare (vezi pag. 326), acţiona pe ţinte individuale, prin operaţiuni secrete şi sub acoperiri legale ori clandestine.
Intrând în jocul purei ficţiuni sugerate de autoare cu privire la acţiunea şi personajele romanului, cred totuşi că purta oarecare invidie operativilor staţiei C.I.A. din moment ce, în paginile cărţii, ca director al Centrului Cultural, îşi asuma extracţia clandestină din România a unui cuplu, iar ulterior… îşi pune, nu fără îngrijorare, întrebarea : „Dacă o fi un agent dublu ?!“
U.S.I.A., U.S.I.C.A. (din 1982 până la desfiinţarea ca agenţie independentă în 1999) acţiona prin programe asociate de diplomaţie publică : programul V.O.A. ; programul WORLDNET; programul pentru organizaţii civice (guvernamentale şi nonguvernamentale), contacte academice („Comitetul şi bursele Fulbright“), schimburi culturale, biblioteci, concerte, filme, expoziţii, conferinţe şi alte forme de expresie „ale vieţii, culturii şi instituţiilor S.U.A. care ar favoriza înţelegerea politicii şi obiectivelor americane“.
Ca să conchidem : U.S.I.A. avea ca ţinte sufletele, minţile, opiniile. Odată acestea cucerite, celelalte veneau de la sine… Parcă aşa spunea contele de Marenches.
După 1999, U.S.I.A. apare pe site-ul Departamentului de Stat printre instituţiile vetuste ale epocii Războiului Rece… Asta poate să însemne oare că se află în faţa auditoriului foşti combatanţi ai acelui război, fiecare cu adevărul său ori cu minciuna sa infailibile ?!  Veţi aprecia dumneavoastră !
Romanul Şoapte în Bucureşti, rezultat al experienţei autoarei ca director al Centrului Cultural al S.U.A., este scris cu real talent şi cu o provocatoare forţă expresivă, consacrând-o pe doamna K.S.M. în galeria personalităţilor pe care Agenţia pentru Informaţii a Statelor Unite (U.S.I.A.) le-a pus în nobilul serviciu patriotic de promovare şi apărare, în întreaga lume, a intereselor naţiunii americane.
Primiţi, distinsă doamnă profesor K.S.M., întreaga consideraţie pentru efortul dumneavoastră de a cunoaşte România şi poporul ei, căutând şi valorificând nu doar vulnerabilităţile unui stat, ale un regim politic inamic, ci şi construind punţi de legătură atât de necesare azi, într-o lume a incertitudinilor şi nesiguranţei predictibile, pentru a nu fi nepregătiţi în faţa surprizelor viitorului.
Între profesioniştii informaţiilor şi ai războiului politic există un cod nescris al onoarei, care ne obligă să ne respectăm. Respectul meu pentru dumneavoastră este statornic de peste trei decenii. Am în vedere locurile, dar şi momentele fierbinţi ale altor misiuni pe care le-aţi îndeplinit cu succes şi unde nu se puteau afla decât ofiţeri de mare calibru, înţelepciune şi echilibru ai Agenţiei.
Faptul notabil al respectului ce ni-l datorăm nu împiedică cu nimic a înţelege şi aprecia corect că, aşa cum adversarii de ieri sunt aliaţii de azi, viitorul, dacă nu vom fi vigilenţi, poate schimba iarăşi rolurile.
Important este că naţiunile noastre se cunosc mai bine între ele, fiindu-le străină superficialitatea abordărilor conjuncturale ale politicienilor, dintr-o parte sau alta, şi le repugnă deopotrivă cenzura instituţiilor care trăiesc mai mult pentru a-şi justifica risipa făcută bugetelor publice prin aplicarea de etichete „politically correct“, „politically incorrect“, „good boy“, „bad boy“.

Onorat auditoriu,
De multă vreme nu am mai citit cu atât interes o carte. Asta şi pentru că am descoperit nu puţine lucruri în comun cu autoarea romanului. Inclusiv cunoştinţe comune. Sunt prezente şi aici nume grele, personalităţi cu reputaţie în cercuri importante, din ţară sau străinătate. Nu chiar toţi ştim unii de alţii. Nu toţi îmi sunt şi cunoştinţe personale, fiindcă locul unora este doar în memoria secretă şi aşa va rămâne pentru totdeauna ! (Aici îmi place şi mă avantajează ideea purei ficţiuni în ceea ce priveşte personajele romanului, dar şi dintre cele prezente !)
Aflu din carte că, o vreme, am fost aproape vecini în acelaşi cartier şi că, de pe lângă Foişorul de Foc, ne trezea dimineaţa acelaşi cocoş. Aşa este, auzeam şi eu cocoşul. Undeva se va crede că spun ceva cu vreun tâlc. E treaba lor ! Doamna K.S.M. ne mărturiseşte că îndrăgeşte caii şi are o pasiune ardentă pentru călărie. Eu… nu am primit brevetul în contraspionaj până nu am obţinut licenţa în echitaţie ! Acum suntem autori publicaţi de aceeaşi editură. O mai urma ceva ?!
Din lumea din care venim, oricând putem avea parte de ceva neprevăzut. Apoi o să ne lamentăm că trebuia să ne fie predictibil ! Să trecem însă la lucruri cu mai mare relevanţă pentru prezentarea cărţii.
În comun cu autoarea am, înainte de toate, unitatea de percepţie asupra chestiunilor fundamentale care dau substanţă volumului, asupra căruia sunt onorat să refer în selecta companie a domnului profesor Ioan Scurtu. Autoarea, o observatoare exigentă a faptelor de istorie socială, înzestrată cu un profund şi rafinat spirit analitic, realizează, în paragrafe concise, numai cu cuvintele şi expresiile strict necesare, un tablou complet, obiectiv şi folositor înţelegerii realităţilor din şase decenii, în care peste oamenii din această parte de lume, numită România, s-au abătut năpastă după năpastă : frângerea şi dezmembrarea corpului statal al sufletului naţiunii – rapturile Basarabiei, Nordului Bucovinei, Cadrilaterului şi a nord-vestului Ardealului, războiul, ocupaţia străină, foametea, stalinizarea, distrugerea proprietăţii rurale, comunizarea mijloacelor de producţie.
A apărut şi o rază de speranţă, a fost şi un deceniu al „deschiderilor“ – descris de academicienii Dinu C. Giurescu şi Mircea Maliţa în cartea lor Zid de pace, turnuri de frăţie. Ce frumos, cât de sugestiv ! Am intrat apoi pe spirala declinului şi a prăbuşirii mitului, a tot ceea ce s-a întemeiat, cu imense sacrificii umane, pe doctrine utopice.
În paginile 190-193 ale romanului se aminteşte de partidul care are prea mare putere, dar nu o foloseşte înţelept şi de faptul că nimic nu se mişca şi nu se putea obţine fără relaţii, fără mită. „Cunoşti pe cineva care poate să…?“ „Ai pe cineva la Bucureşti care ştie…“ Şi pe mine m-au descoperit atunci zeci de neamuri de care nu auzisem vreodată ! Azi este oare altfel ? În noua eră a speranţelor ne-am trezit dintr-o dată deposedaţi de aproape întreg patrimoniul public şi în fiecare an decontăm incompetenţă şi corupţie guvernamentală de vreo 10-15 miliarde de euro.
O paranteză. Auzim mereu cum se lamentează guvernul că nu s-a colectat decât jumătate din ceea ce se cuvine bugetului public. Care-i problema ? Acei bani există, se ştie unde sunt, cine-i datorează. Dar de ce nu sunt colectaţi ? În ultimă instanţă, de ce nu se înfiinţează încă un minister al Bugetului, să colecteze şi cealaltă jumătate ? De ce nu gândeşte guvernul aşa şi preferă lamentarea ?! Fiindcă acei bani se colectează… dar nu la buget !
La pagina 238, personajul principal are replica: „E mai rău ca niciodată…“ Asta spune şi azi, în sondaje, majoritatea. Oricine ştie că în democraţie majoritatea contează, şi nu pseudoelitele politice invalide, susţinute de cârji străine. Subiecte care au ridicat, în acel deceniu al speranţelor, în topul interesului public scriitori, scenarişti, regizori, dramaturgi, personalităţi din alte domenii şi creaţiile lor (Delirul şi Cel mai iubit dintre pământeni– Marin Preda ; scrieri ale lui Augustin Buzura ; filme ca Puterea şi adevărul, Lumini şi umbre, A 25-a oră, multe opere teatrale ş.a.), care au întreţinut iluzii şi alimentat optimismul se regăsesc, cu sau fără nuanţări, şi în Şoapte în Bucureşti.
Vă mulţumim, distinsă doamnă K.S.M, că dumneavoastră, din cealaltă jumătate a planetei, veniţi să ne ajutaţi să ne reamintim trecutul. Poate că aşa vom reflecta mai temeinic cum să ne pregătim viitorul… Romanul ne poartă pe meleaguri bucovinene, transilvănene, din Oltenia domnească, pe la biserici şi mănăstiri din nordul Moldovei, dar şi pe la cele din Bucureşti şi împrejurimi. Întreaga Românie a avut parte de acelaşi atent şi cuprinzător interes din partea ofiţerilor din serviciul diplomatic american, specializaţi în “cercetarea de teren“. Aceşti profesionişti redutabili ai fascinantei lumi a informaţiilor nu au creat şi nu au operat cu clişee în ceea ce au transmis Departamentului de Stat. Dacă or fi fost excepţii – şi, cu o rată de probabilitate, au fost, căci pe unele le-am aflat la timpul lor –, ele nu au făcut, ci, dimpotrivă, au întărit regula.
De aceea suntem surprinşi când politicieni/oficiali străini, nu mulţi, dar influenţi, şi unii, la rândul lor, influenţaţi preferă cunoaşterii profunde a României, nişte clişee superficiale, departe de a oferi satisfacţie ori de a arăta respect faţă de onestitatea profesională a diplomaţilor din Serviciul Informaţiilor Străine.
O parte mare de vină este a noastră. În pofida repetatelor tentative, România nu a avut niciodată o U.S.I.A., iar instituţiile care au complinit această imperioasă necesitate naţională nu aveau cum să cuprindă şi să susţină un angajament de o asemenea anvergură. Apoi, nici nu era, explicit, misiunea lor. Dacă în 1920, Marea Britanie, America şi Franţa erau convinse că România primise în mod just noi frontiere, chiar dacă nu toate cele cuvenite, peste numai şapte ani, revizioniştii, cu o puternică propagandă, au făcut să încolţească sămânţa îndoielii şi ea rodeşte şi azi.
Şoapte în Bucureşti este gândită şi scrisă româneşte. Impresia aceasta sper că nu o datorăm unui merit de excepţie al echipei de traducere. Şapte ani petrecuţi în misiuni oficiale în România, alţi ani de studii, cercetare, elaborare şi susţinere a doctoratului îşi spun cuvântul. James Jesus Angleton, şeful Contraspionajului C.I.A. din anii 1954-1975, dacă ar mai fi în viaţă, ar bănui autoarea de sindromul loialităţii divizate. Dar am auzit că asta chiar i s-a întâmplat cuiva destul de recent. Sper că nu este adevărat, dar de la vestalele vigilenţei ne putem aştepta la astfel de excese de zel.
Înţelegerea subtilităţilor şi sensibilităţilor sufletului românilor din Bucovina, prima provincie istorică revenită după primul război mondial sub Coroana Regatului României, dar şi prima răpită înaintea celui de-al doilea război mondial, este un punct forte al operei autoarei. Bucovina, Transilvania, Maramureşul, Crişana, Banatul, Dobrogea sunt ţinuturi istorice româneşti cu o puternică marcă de identitate, spaţii multiculturale de confluenţă a imperiilor şi pline de învăţăminte istorice. Multiculturalismul din America este, în liniile sale generale, exceptând chestiunea indigenilor, rezultatul unei uniuni consensuale. Cel puţin, asta este înţelegerea mea. Dacă trebuie, să fiu corectat. Multiculturalismul din România este rezultatul unui lung şir de dominaţii imperiale, rapturi teritoriale şi strămutări de populaţii. De aceea suntem sensibili şi suspicioşi când sunt exagerate diferenţele specifice ale etniei în dauna genului proxim al cetăţeniei. Şi în această chestiune sensibilă, „mecanisme de propagandă cu sau fără naţionalitate asumată“ au acreditat, cu oarecare succes, clişee care nu aduc şi nu consolidează încrederea, nu aduc progres în relaţiile internaţionale, şi aşa destul de încâlcite şi impredictibile. Ni se repetă în acest fel premisele unor evenimente din istorie ale căror răni încă nu ni s-au vindecat. Autoarea romanului a identificat asemenea răni, dar cum acestea nu sunt de domeniul „purei ficţiuni“, ele rămân doar suferinţa noastră. Şi de ce nu ? În definitiv, suferinţa este un sentiment profund intim.
La 20 septembrie 1918, preşedintele Woodrow Wilson a înţeles Suferinţele din Ardeal, iar cartea cu acest titlu a profesorului Vasile Stoica, primit de şeful executivului american, odată cu Thomas Massaryk, Ignacy Jan Paderewski şi H. Hinkovici (viitorii lideri ai Cehoslovaciei, Poloniei sau Serbiei…), a fost primită în cercurile politice de la Washington ca Manifest al Unităţii Naţionale şi Teritoriale a Românilor. Non-ficţiunea „cea mai tare“ din romanul Şoapte în Bucureşti, scris într-un cod cu mai multe chei, ar putea redeschide interesul secţiilor istorice ale unor agenţii care au concurat aici U.S.I.A. şi C.I.A. Nu o spun ca să lansez o invitaţie în acest sens, dar „verişorilor dumneavoastră mai mari de la Londra“ (şi nu doar lor !) s-ar putea să le vină niscaiva idei. După americanii Milton Lehrer, David Funderburk şi Larry Watts, doi dintre ei şi autori cu operă de cercetare academică asupra unor chestiuni fundamentale ale istoriei noastre, K.S.M. vine cu altă abordare a realităţilor româneşti, cea a culegătorului de istorie orală, dar care îşi disimulează recolta printre filele unui jurnal personal, încredinţându-ne că totul este pură ficţiune şi că nici un personaj nu a existat în realitate. O glumă sau o stratagemă ?
Nu putem spune că sunt personaje fictive :Ion Miclea, fotograful (p. 140) ; Iliescu, conducătorul epurării intelectualilor (p. 150) ;doamna Goga(p. 213) ;Johnny Răducanu(p. 282) ;profesorul Constantin, fiul unui istoric, la rândul său fiu tot al unui istoric (p. 305) ş.a., evocaţi în paginile cărţii. Nu este un personaj fictiv niciofiţerul de securitate „Antonescu“(p. 203 ş. a.), vânătorul de spioni americani care o luase în cătare pe asistenta ataşatului militar. (Dacă vom înfiinţa un club al veteranilor serviciului de contraspionaj S.U.A., am putea continua acolo lista, la o bursă a pariurilor, într-un concurs „Cu mască şi fără mască“ sau „Recunoaşteţi personajul ?!“.)
Secretul reţetei americane de scriere a unei cărţi de succes stă în deprinderea de a face ca cititorul să vizualizeze naraţiunea. Ei bine, această carte poate deveni scenariul unui mare film. (Am povestit intriga romanului unei doamne, care, asemenea personajului Mihai Sârbu, deşi evreică, are o biografie legendată ca româncă. În cazul doamnei nu pare a fi o afacere suspectă de spionaj, regizată de vreun Jacob Eichman de la N.K.V.D., ci chiar de un caz de adopţie. Dar, cum a făcut cu această biografie o carieră de 30 de ani în Securitate, mai poţi să fii sigur ?! Când i-am spus că eroii principali sunt doi români şi un evreu legendat, cu acte în regulă, ca român, ce credeţi că mi-a zis ?„Dacă este şi un personaj Mendl, rebotezat Mihai, atunci atenţie cum prezentaţi cartea, căci sigur se va găsi un sponsor important pentru un mare film, iar filmul are nevoie de consultant !“).Sunt  departe de a dori să mă opresc, dar am abuzat de timpul şi răbdarea dumneavoastră.
Am făcut de la început precizarea că tot ce spun aici este un laudatio. Unul binemeritat. Doamna KSM s-a îndrăgostit de România, nutreşte gânduri bune pentru oamenii ţării. Iar Securitatea… Nu ar fi bine să o spun eu, dar nu iese rău deloc ! Cartea are şi porţi deschise provocărilor polemice, dar nu le trec pragul. Nu mă refer nici la calitatea şi sistemul axiologic al personajelor, fiindcă sistemul meu de valori nu-mi îngăduie să-mi judec semenii, victime ale erorilor istoriei. Regret că nu am în dotarea intelectuală mijlocul care să-mi facă accesibile ingredientele care dau savoare lecturii textului original al romanului.
Mulţumesc Compania ! Felicitări, doamnă K.S.M. ! Dorinţa şi urările mele sunt ca versiunea pentru America a Şoaptelor în Bucureşti să bulverseze topul cărţilor de mare succes, iar o noua ediţie să poarte pe coperta această siglă şi logo-ul ei.