Cine va fi preşedintele României ?
Aceasta e întrebarea ! Şi aproape nici unul din cei vreo 15 milioane de alegători reali nu are încă un răspuns cât de cât serios. Cei peste 18 milioane de alegători de la europarlamentare sunt o ficţiune patriotardă cu care ne-au obişnuit „structurilii” de vreo 15 ani. Deocamdată ştim sau credem că ştim sigur cine nu va fi preşedintele României.
Primul pe listă s-a înscris, cu panaşul sau mai degrabă cu tupeul binecunoscut, Crin Antonescu. Din proprie voinţă, Crin Antonescu nu va fi preşedinte. Asta după ce ne-a împuiat capul vreo doi ani pe toate canalele disponibile cu candidatura lui certă. Dar să nu-l plângem. Pentru fostul profesor de provincie, lucrurile nu stau chiar aşa de rău. Două venituri de membru al Parlamentului, al României pentru Crin şi al UE pentru Adina Vălean, soţia sa, nu sunt de ici-de colea. Patria română e generoasă cu familia Antonescu. Pentru că, dacă profesorul de istorie George Crin Laurenţiu Antonescu s-a plictitsit să le vorbească elevilor săi despre Mihai Viteazul, ne-a făcut nouă, tuturor românilor, moară în cap cu vorbăria lui politicianistă.
Nici Sorin Oprescu nu va fi preşedinte. Şmecheria „independentului” cu voie de la poliţie, pardon, de la PSD şi Ion Iliescu, nu mai poate păcăli pe nimeni. Ca şi Crin Antonescu, Sorin Oprescu e un doctor fără vocaţie şi fără preocupare de pacienţi. Decât că toţi bucureştenii au devenit cumva pacienţii săi, care circulă pe nişte fantomatice autostrăzi suspendate, printre care Calea Victoriei pe două benzi. În treacăt fie spus, dacă nu vor fi expropriaţi noii proprietari de spaţii comerciale de pe Calea Victoriei, care practică tarife complet irealiste, Calea Victoriei nu le va fi redată niciodată bucureştenilor.
Deocamdată, Cătălin Predoiu, MRU, Elena Udrea competitează încă la categoria tineret-rezerve. Poate peste 5 ani, peste 10 sau 15, dacă vor mai fi şi atunci prezumtivi candidaţi. Chiar şi Victor Ponta, care e purtătorul de cuvânt al presupusului prim-ministru cu acelaşi nume, se poate înscrie în aceeaşi categorie. Tinerii politicieni de tranziţie au dezamăgit mai serios decât „murăturile” cu care au venit Ion Iliescu şi Emil Constantinescu între 1990 şi 2000. Şi poate au făcut chiar mai mult rău cu incompetenţa lor beton, adăugată ferocei pofte de înavuţire.
Călin Popescu Tăriceanu şi Mugur Isărescu le sunt prea cunoscuţi alegătorilor ca să mai poată provoca vreun entuziasm. Tăriceanu nu se va mai întâlni niciodată cu „exuberanţa iraţională” (Alan Greenspan) neoliberală dinainte de marea criză, când conducea guvernul pe pilot automat, împreună cu nişte băieţi buni de administrat lifturile la marile hoteluri. Şi, deşi Mugur Isărescu ar avea, probabil, o bună susţinere externă, precum şi pe cea a bancherilor din România, finanţa internaţională nu mai inspiră nici o încredere după cinci ani de criză, produsă mai ales de bănci. Dimpotrivă. Isărescu a lăsat o bună impresie ca prim-ministru în ultimul an de mandat al preşedintelui Constantinescu, dar oare cât mai contează asta ? Nu cred că Mugur Isărescu va avea curajul să se arunce într-o campanie electorală de o maximă duritate şi care poate fi fatală carierei sale. Mai ales că, înainte de a intra în campanie, el se cunoaşte mai bine decât îl cunoaştem noi.
Victor Ponta, PSD-ul, cu baronii săi legendari, mai au o singură şansă să încurce jocurile care par deja făcute. Să-l arunce în luptă pe Mircea Diaconu, pe modelul clasic al lui Ronald Reagan, actor şi el, şi populaţia României chiar să se prindă în joc. Nu puteţi voi fura cât putem noi vota ! Ipoteze aparent soft, ca Ecaterina Andronescu sau Sorin Oprescu, n-ar avea nici o şansă în faţa tăvălugului „dreptei” care li se pregăteşte.
De ce, cum am ajuns în această stranie situaţie de a nu ne cunoaşte cei doi-trei candidaţi cu şanse la funcţia de preşedinte al României ? Poate, mai ales, pentru că toţi cei despre care am vorbit până aici şi-au adus din plin contribuţia la dezastrul în care ne găsim. Deşi cunoscuţi de români, ei sunt mai degrabă detestaţi, dispreţuiţi sau, în unele cazuri, chiar urâţi. Iar sondajele plătite, aranjate, măsluite care-i tot prezintă pe sticlă nu schimbă cu nimic lucrurile. Căci mulţi români au ajuns în situaţia de-a gândi că le-a mai rămas, ca în celebrul film în care Chaplin îşi găteşte bocancii, doar televizorul din care-şi pot face o ciorbă sau o friptură.
Ultima iluzie cu care încă se mai îmbată destui, şi asta nu a trecut neobservat pentru cei care observă, e aceea că un neamţ, dom’le, ne poate salva. Adică, vezi bine, ceea ce nu sunt în stare să facă vreo 15 milioane de „escu”, majoritari şi ortodocşi, va reuşi unul dintre ultimii saşi care n-au plecat în Germania nici pe vremea lui Ceauşescu, contra cost, sau s-au întors, preacinstitul şi foarte onestul, măsuratul Klaus Iohannis. Şi nu este exclus să se întâmple asta. Pentru că noi, românii, respectăm riguros „corectitudinea politică” şi votăm şi un neamţ minoritar dacă Angela Merkel ne susţine economic şi financiar.
Şi există şi două precedente. Mai întâi, cel mai frumos, aureolat, Carol I de Hohenzollern. Al doilea, mai modest, Emil Constantinescu, care a fost susţinut de „structuri”, în frunte cu Virgil Măgureanu, pentru că România se îndrepta vertiginos spre faliment. Şi cum situaţiunea cu falimentul se repetă, „structurilii” au deja un scenariu rodat. Aici poate fi şi explicaţia parcursului haotic şi halucinant al lui Crin Antonescu din ultimele trei-patru luni. Klaus Iohannis ? Cine este pentru ? Se abţine cineva ? Klaus Iohannis a fost desemnat în unanimitate candidatul la preşedinţia României. Ales din primul tur.
Klaus Iohannis are toate şansele să fie viitorul preşedinte al României. Rămâne totuşi întrebarea sâcâitoare : cine l-a ales ?
Petru Romoşan pentru Ziaristi Online
Ilustratie: Justitiarul
