Bustul Maresalului Ion Victor Antonescu (2 iunie 1882, Pitești – 1 iunie 1946, Jilava) de la Biserica Sfintii Imparati Constantin si Elena de pe Bulevardul Basarabiei, in prezent eliminat in urma unei rusinoase cedari a “statului roman”

Ce a făcut Mareşalul Ion Antonescu înainte de execuţie, detalii neştiute din culisele tragicului eveniment, dincolo de imaginile surprinse pe pelicula arhicunoscută

de Cristinel C. Popa

Fostul şef al statului a decupat de pe o carte bisericească bucăţi din tricolor pentru a le pune în piept, lui şi colegilor săi

Pe data de 1 iunie 1946, Ion Antonescu cădea răpus de gloanţele plutonului de execuţie în curtea închisorii Militare Jilava. La ieşirea din celulă, fostul şef al statului a fost împărtăşit de confesorul puşcăriei, preotul Teodor Totolici. Am aflat de la fiul părintelui cum, înainte de a părăsi clădirea închisorii, mareşalul a decupat o bucată din tricolorul de la o carte de religie, şi-a prins-o cu un ac de gămălie în piept, apoi s-a îndreptat însoţit de asistenţă în Valea Piersicilor din curtea unităţii de detenţie, acolo unde avea să aibă loc ducerea la bun sfârşit a executării sentinţei.

Am stat de vorbă cu Mihail Totolici, un copil ce a intrat în anii ’40 în închisoarea Jilava. Fiul preotului Teodor Totolici avea pe atunci 16 ani. Faptul nu a constituit o pedeapsă pe care a trebuit să o suporte,  acest lucru a fost posibil doar pentru că tatăl său era confesorul închisorii. Acesta era preotul ce se îngrijea de “sufletele” ajunse acolo. După cum se ştie, printre deţinuţi s-a aflat în 1946 şi Mareşalul Antonescu. Mihail Totolici (83 de ani – foto), cel cu care am stat de vorbă, a primit informaţii importante de la tatăl său, care a trecut la cele veşnice în 1978. Sunt informaţii pe care le dezvăluie în premieră prin intermediul Jurnalului Naţional, informaţii referitoare la atitudinea şi comportamentul Mareşalului în momentele dinainte de ieşirea din celulă în vederea execuţiei, acolo unde aparatul de filmat nu a mai ajuns. Sunt frânturi, momente pe care nicio cameră nu le-a surprins.

Nu Ion Antonescu, ci Mihai Antonescu a respins împărtăşania

Filmul execuţiei îl ştie toată lumea, l-a inclus şi Sergiu Nicolaescu într-unul din controversatele lui filme: “Oglinda”. Pe genericul său, ca şi pe cel al peliculei care circulă astăzi în mediul virtual, figurează la loc de “cinste”, ca participant la execuţie, şi numele Teodor Octavian Totolici, confesorul închisorii Jilava, pe atunci preot în comuna Jilava. Mihail spune că numele tatălui său este trecut greşit, chiar şi în actele oficiale de la acel moment, în special în procesul verbal al execuţiei. Pe părintele său nu-l chema şi Octavian.  “În afară de această inadvertenţă legată de numele său, o altă informaţie eronată, inclusiv în filmul lui Nicolaescu, este aceea că Mareşalul Antonescu a respins împărtăşania. Da, este adevărat că unul dintre Antoneşti a făcut acest lucru, dar nu Ion, ci Mihai, condamnat şi el alături de Mareşal. Mihai Antonescu, fiind cel mai tânăr, nu a putut accepta ceea ce avea să i se întâmple şi poate de aceea a recurs la acel gest de frondă faţă de reprezentantul bisericii. Asta e ce mi-a zis taică-meu. Tata se aştepta ca Ion Antonescu să primească împărtăşania, poate nu se gândea că Mihai (Ică) Antonescu să refuze. Însă şi-a dat seama că afectat nu a fost numai el, erau afectaţi toţi cei condamnaţi alături de Antonescu, pentru că Regele Mihai nu a semnat graţierea”, povesteşte Mihail Totolici.

“Părinte, eu am fost trădat!”, a spus Mareşalul Antonescu la închisoarea militară Jilava

“Tatăl meu, de câte ori mergea acolo, fie că era miercuri sau vineri, şi ajungea la el, îi vorbea. La un moment dat, cu o anumită ocazie, i-a dat nişte cărţi cu caracter religios. În ziua execuţiei, operatorul care filma, Gologan sau cine a fost, n-a intrat în celule în momentul în care preotul Totolici (tatăl său – n. red.) i-a împărtăşit pe cei patru condamnaţi din lotul Antonescu. Tata a povestit cum, cu o altă ocazie, când a ajuns la el, Antonescu i-a spus: părinte, eu am fost trădat!. Aceste cuvinte nu au fost menţionate nicăieri, nu le găsiţi niciunde. Iar atunci când a fost execuţia, avea şi cărţile religioase acolo. Antonescu i-a spus: părinte pot să iau o panglică de la carte, taică-meu avea panglici tricolore la toate cărţile. Să tai şi să pun în piept la toţi. Da, domnule Mareşal, i-a zis tatăl meu. Atunci a trimis un soldat şi a adus foarfecă şi ace de gămălie şi Mareşalul a tăiat din panglică şi a pus şi lui şi la ceilalţi trei care erau cu el. Sunt lucruri care nu se ştiu”, poveşteşte Mihail Totolici. De altfel, dacă se urmăreşte cu atenţie filmul oficial al execuţiei (video mai jos, foto aici), se poate observa, pe lângă batista de la butoniera fiecărui condamnat, câte o foarte mică bandă de tricolor. Este cea provenită de la cărţile religioase ale părintelui Teodor Totolici. Fiul celui care l-a împărtăşit pe Mareşal înainte de a fi executat spune că tatăl său i-a mărturisit că nu a participat la ucidere, ci doar la momentele dinaintea acesteia. L-am întrebat pe Mihail dacă tatăl său şi-a dat seama din întâlnirile pe care le-a avut cu Ion Antonescu dacă acesta era un om credincios, practicant. “Faptul că a primit cărţile religioase de la tatăl meu preot, apoi acceptarea discuţiilor cu părintele în calitate de confesor al închisorii, iar înainte de execuţie acceptarea împărtăşaniei – toate acestea spun multe despre cât era sau nu Mareşalul de bisericos”.

Cum a ajuns Totolici preot la Jilava

“În 1930, când a ieşit el preot, dacă luai parohie în Bucureşti, nu-ţi dădea cinci ani leafă. Ulterior s-a mărit la zece ani această perioadă. Atunci a dat un concurs pentru un post în parohia Jilava. Acolo erau doi preoţi, şi când a murit unul dintre ei, a câştigat postul. Parohia Jilava fiind cea mai apropiată de închisoarea militară cu acelaşi nume, chiar dacă e puţin în afara satului, făcea şi servicii bisericeşti la închisoare, atât cât permiteau comuniştii. Teodor Totolici avea ştampila confesorului închisorii. Împărtăşea, ţinea slujbe, Sfânta Liturghie, avea toate atribuţiile unui confesor de puşcărie. Venea şi în timpul săptămânii, dar mai ales de Paşti şi de Crăciun. Uneori mergea pe jos, însă de cele mai multe ori, în special de marile sărbători, şeful închisorii îi trimitea sania, dacă era iarnă, sau trăsura comandatului pe vreme mai bună”.

Ziua execuţiei

Mihail Totolici povesteşte că tatăl său ştia că Antonescu este condamnat la moarte de către ruşi. Nu se aflase însă cu exactitate ziua execuţiei. “Cum era pe atunci obiceiul la ţară, se umbla cu botezul la fiecare început de lună. Apoi comuniştii au dat voie să se facă acest lucru doar trimestrial, apoi bianual, până ce, treptat, au făcut să dispară această legătură cu biserica. Întâmplarea a făcut ca tatăl meu, împreună cu dascălul, care era mai bătrân, să treacă pe la închisoare de 1 iunie. Când s-au apropiat de unitate au văzut maşini multe. Şi atunci tata i-a zis dascălului: să ştii că a venit completul de execuţie. Şi într-adevăr aşa a fost”, îşi aminteşte Mihail Totolici. Poate că dacă n-ar fi ajuns atunci acolo nu i-ar mai fi împărtăşit pe cei condamnaţi şi n-ar mai fi fost înscris în cartea de istorie ca făcând parte din echipa care a participat la execuţie!

Părintele Teodor şi-a amintit mai târziu că cei de la puşcărie ar fi trebuit să cheme un alt preot de la Bucureşti. “S-au grăbit şi au uitat să-l aducă. Taică-meu le spuseseră celor de la închisoare să nu-l cheme la execuţii pentru că e o fire mai sensibilă, dar nu s-a putut sustrage. A fost o vreme când veneau nişte preoţi de la diverse parohii din Bucureşti, pe care tata îi cunoştea. Dar atunci s-a întâmplat să-i fie impus din grabă să rămână. Pedeapsa a fost grăbită şi pentru că se apropia ziua de naştere a lui Antonescu, care era pe 2 iunie”.

La Jilava, comuniştii cântau Internaţionala în timpul slujbei

“Se mai întâmpla o chestie, pe vremea când erau şi deţinuţi comunişti. Închisoarea nu avea biserică, aşa că ţineau slujba în curte. Însă la un moment dat comuniştii au început să cânte Internaţionala în timpul ceremonialului, nu neapărat de către cei prezenţi la Sfânta Liturghie. Şi atunci taică-meu i-a sugerat comandantului să-i oblige pe toţi să vină la slujbă. Aşa i-a determinat pe cei care intonau imnuri comuniste să tacă, de teama obligaţiei de a nu fi prezenţi cu toţii să asculte predica”.

Revenind la întâlnirile cu Mareşalul, Mihail Totolici confirmă că tatăl său a vorbit cu Ion Antonescu de mai multe ori. “De câte ori se ducea la închisoare înainte de execuţie, taică-meu îi vorbea”.

“Dacă ştiam că o să-l împărtăşesc înainte de execuţie nu mă mai făceam preot”, a spus confesorul Totolici

L-am întrebat pe Mihail dacă tatăl său a povestit despre ce l-a impresionat la Antonescu. “Mi-a spus că dacă ştia că o să trebuiască să-l împărtăşească pe Antonescu, nu se mai făcea preot”. El îşi aminteşte că a fost un moment când l-a însoţit chiar pe tatăl său atunci când acesta a transmis un mesaj către mama Mareşalului, neştiind şi nici măcar bănuind că ar putea fi urmăriţi. “Odată nu ştiu ce i-a transmis Mareşalul, că apoi am fost chiar eu cu taică-meu pe Calea Călăraşi la doamna Maria, mama Mareşalului. Aceasta locuia împreună cu soţia lui Antonescu. Stătea în şezlong, iar taică-meu a vorbit ce a vorbit cu dna Mareşal, eu n-am asistat, am stat mai încolo. Tata i-a transmis ceva ce i-a spus probabil Mareşalul. Pe urmă am plecat, iar tata şi-a dat seama că acea casă este urmărită”. Pe atunci, oamenii nu învăţaseră să se ferească. Nu trăiseră încă în comunism. “Când am văzut că suntem urmăriţi, tata a zis: nu e nimic, că n-am făcut cine ştie ce. Era obişnuit ca de fiecare dată când se ducea la închisoare să vorbească cu Mareşalul”.

Tristeţea preotului din seara execuţiei

“Când a venit acasă, la şapte fără un sfert, că aproape de ora 18.00 s-a sfârşit cu execuţia, era cu lacrimi în ochi. Noi nu ştiam ce s-a întâmplat, dar parcă îl văd cum a intrat în bucătărie şi a spus: l-au executat pe Mareşal!”. Insist asupra comportamentului Mareşalului în închisoare atât timp cât acesta se afla în preajma confesorului bisericesc. “El nu vroia să pară umilit, era demn. Avea chiar şi moralul ridicat, nu chiar dărâmat. De altfel, în 1946 tata a văzut că Ion Antonescu încă era iubit. Circula legenda că au fost două echipe de execuţie. Şi iniţial au refuzat să tragă. Au chemat gardienii de la Poliţia capitalei şi ăia au refuzat să tragă”. Atrag atenţia asupra faptului că exista riscul ca sovieticii să-i pedepsească drastic pe cei care se abat. Însă era scuzabil gestul având în vedere că omul de rând încă nu-şi dădea seama cine a cucerit ţara şi cum se petrec lucrurile.

Soldaţi în curtea închisorii cu ochii în lacrimi

De altfel, comuniştii încă nu prinseseră pe deplin frâiele în mână. “Dacă erau tolerate astfel de acte de indisciplină? În orice caz, tata mi-a povestit că erau soldaţi în curtea închisorii care plângeau. Stau şi mă întreb cine au fost cei care au refuzat”. Nu riscau ei să fie pedepsiţi? Poate că au existat repercursiuni. “Toată lumea vorbea că el a vrut să facă bine ţării. Pentru a-l împăca cu ideea execuţiei, tata i-a dat cărţi bisericeşti, să aibă ce să citească. În regimul de atunci, comuniştii care erau arestaţi aveau drepturi ca detinuţi politici, primeau pachet ca oricare puşcăriaş. La Antonescu erau patru în celulă. La Jilava erau închişi mai mult militari, de aia se şi chema închisoare militară”.

Antonescu nu a cărat hârdăul cu fecale ca deţinuţii de drept comun

“Militarii aveau dreptul să nu care hârdăul sau hârdăul lui Petrache, cum se zicea pe atunci. Acolo erau ştrânşi alături de Antonescu toţi cei care dezertau, ofiţeri cu fapte grave, dar şi deţinuţi de drept comun. Însă nu conta că erai inginer sau altceva, erai obligat să te duci cu hârdăul. Evident, Antonescu nu a fost obligat să-l care”. Îl întreb pe Mihail Totolici dacă ştia sau îşi imagina ce discuta Antonescu cu colegii de celulă. “Cu ei discuta probabil lucruri legate de împăcarea cu situaţia dată. Tata mergea la ei, făcea slujba şi apoi se ducea prin închisoare”. De la urmaşul preotului Totolici mai aflu că familia sa a avut un destin marcat de faptul că Teodor Totolici a fost cel care l-a împărtăşit înainte de moarte pe fostul şef al statului.

O rudă de-a lui Totolici a scăpat de la pedeapsa capitală doar pentru că se înrudea cu Teodor, ultimul preot al lui Antonescu

“Am avut un unchi care a fost arestat şi judecat de un complot mai mare şi în urma căruia urma să fie condamnat la moarte. Cei din completul de judecată, auzind că e rudă cu tata, i-au dat 25 de ani de închisoare, apoi i-au înjumătăţit pedeapsa, după care au redus-o la câţiva ani, ca în cele din urmă să fie eliberat. A fost anchetat de securişti, iar aceştia au aflat cu cine au de-a face. Ofiţerul chiar s-a interesat de amănunte, vroia să ştie cum a fost treaba”. Apoi, comuniştii l-au chemat şi pe Teodor Totolici să povestească. “L-a chemat şi pe tata pe strada Uranus, era închisoare mare acolo, era şi un fel de centru al cercetărilor, anchete dure făcute sub tortură de cei de la Securitate. I-au spus să povestească ce a fost. Însă tata nu era obligat să raporteze ce a spus şi ce a făcut Antonescu, cu toate că a vorbit cu el”. Pe atunci, comuniştii încă nu se purtau cu duritate cu reprezentanţii bisericii. “Lucrurile relativ bune au ţinut până prin ’48, pentru că după doi ani a fost scoasă biserica din armată şi din şcoli. A dispărut religia din manualele copiilor”, mai spune Mihail Totolici.

Portret Teodor Totolici

Preot iconom stavrofor Teodor Totolici, cel care i-a împărtăşit pe cei patru condamnaţi la moarte în lotul Antonescu, s-a născut în 1907 şi a trecut la cele veşnice în 1978. A slujit mai bine de 47 de ani la parohia Jilava, judeţul Ilfov. Totolici a fost o figură distinsă, cu alese preocupări artistice. Pasionat şi un bun cuoscător al muzicii psaltice bisericeşti, părintele a iubit până la jertfă folclorul popular românesc şi muzica corală. Teodor Totolici a absolvit Conservatorul din Bucuresti şi a fost membru al Societăţii corale Carmen. De asemenea, a fost profesor de muzică la Liceul militar de la Mănăstirea Dealu şi membru al Coralei preoţilor din Capitală încă de Ia înfiinţarea acesteia. Născut în Bucureşti, a urmat cursurile şcolii primare şi ale liceului Sfântul losif, perioadă în care s-a simţit atras de religie. Adevărata chemare a bisericii a venit odată cu absolvirea cursurilor seminariale din Constanţa şi, ulterior, cu obţinerea licenţei în teologie.

La vârsta de 23 de ani a fost hirotonit preot în parohia Jilava, pe care a păstorit-o până la moarte. Blajin şi înţelept, gata să ajute pe oricine şi oricând, bun şi milos, modest, cu nobleţe sufletească şi spirit de jertfă pentru biserică şi pentru familie, a fost iubit de lumea bisericii şi mai ales de sutele de enoriaşi. Preotul Totolici le-a acordat o părintească înţelegere tuturor celor care veneau să-i solicite ajutorul. Ca membru al coralei preoţilor din Bucureşti a fost prezent la lucrările de înregistrare şi filmare prin serviciul cinematografic al Centrului Eparhial Bucureşti la toate evenimentele irnportante ale bisericii, de culturalizare a tinerilor seminarişti şi studenţi. A fost înmormântat la Cimitirul Sf. Vineri.

Totolici, o relaţie bună cu George Enescu de la care are o dedicaţie impresionantă

În 1955, prin grija sa, a fost restaurată biserica Jilava. “A făcut parte din Corul Carmen dirijat de Gheorghe Chirescu şi iniţial de Dumitru Georgescu Kiriac. La 26 octombrie 1932 a participat la momentul dezvelirii bustului lui D.G. Kiriac, prilej cu care compozitorul George Enescu i-a oferit o semnătură specială pe cartea cu notele sale. Având o relaţie deosebită cu Enescu, apare alături de acesta şi de Mihail Jora într-o fotografie făcută la Ateneu”. (foto)

Procesul lui Antonescu

Facem legătura cu cele descrise mai sus prezentându-vă şi informaţiile legate de evenimentul din 1946 descrise de colonel dr. Alexandru Duţu.  “În vârstă de 64 de ani, mareşalul României fusese  condamnat, la 17 mai 1946, de Tribunalul Poporului, de şase ori la pedeapsa cu moartea, de două ori la temniţă grea pe viaţă, de trei ori la detenţie grea timp de 20 de ani, o dată la detenţie riguroasă timp de 20 de ani şi de 14 ori la degradare civică pe timp de 10 ani. Completul 1 de judecată al Tribunalului Poporului considerase că Ion Antonescu a militat pentru “hitlerism şi fascism”,  instaurând “cel mai crunt regim de dictatură cunoscut în istoria ţării noastre”, că “invitase armatele hitleriste să intre pe teritoriul ţării” şi a decis “aderarea la Pactul Tripartit”, pregătind apoi agresiunea “contra popoarelor din Balcani şi contra U.R.S.S.”, după care a săvârşit “cea mai mare crimă petrecută în istoria poporului român, alăturându-se Germaniei hitleriste la agresiunea contra popoarelor din Rusia Sovietică, care doreau o colaborare paşnică cu poporul român”, punând  ţara şi în stare de război cu Marea Britanie şi cu Statele Unite ale Americii. În timpul războiului, au mai apreciat judecătorii mareşalului, acesta “nu a respectat regulile internaţionale, dând ordine de suprimare a populaţiei civile din spatele frontului pe motiv că cetăţenii au fost partizani”, “a favorizat pe acei însărcinaţi cu supravegherea lor (prizonierilor – n.n.) spre a fi supuşi la un tratament inuman”, “a ordonat acte de teroare”, “a luat măsuri ca toţi luptătorii antifascişti să fie internaţi în lagăre în scop de persecuţie politică şi din motive rasiale a ordonat deportarea populaţiei evreieşti din Bucovina şi Basarabia, cum şi parte din Vechiul Regat, în Transnistria, unde – în cea mai mare parte – a fost executată”… Foarte important însă pentru jusţiţie şi pentru istorie ar fi fost să se stabilească sigur, şi fără nici un dubiu, dacă mareşalul a fost sau nu vinovat de toate cele ce i s-au imputat. Neclarificarea acestor probleme face ca, la peste o jumătate de secol de la execuţia sa, Ion Antonescu să  fie  contestat, denigrat sau elogiat, aşa cum a fost, de altfel, şi în timpul vieţii.

La 17 mai 1946, cei care l-au judecat, l-au considerat criminal de război, responsabil de dezastrul ţării şi l-au condamnat la moarte. Aflând verdictul, mareşalul i-a împuternicit pe avocaţii săi (Constantin Paraschivescu-Bălăceanu şi Titus Stoika), în aceeaşi zi, printr-o  procură autografă, “să redacteze şi să susţină motivele de recurs împotriva sentinţei de condamnare a subsemnatului dată de Tribunalul Poporului, precum şi a prezenta cerea de graţiere în numele meu”. în baza acestui document, avocaţii au întocmit cererea de graţiere (dactilografiată, dar fără semnătura autografă a mareşalului)  către regele Mihai I. Cereri de graţiere au mai adresat, la 31 mai 1946, avocatul Constantin Paraschivescu-Bălăceanu şi mama Mareşalului, Liţa Baranga, în vârstă de 88 de ani, care implora “cu lacrimi în ochi “mărinimia Majestăţii Voastre ca să binevoiţi a acorda înalta graţie de a comuta pedeapsa cu moartea dată de Tribunalul Poporului în ziua de 17 mai 1946 fiului meu unic, Ion Antonescu”.

Autorităţile au avut o poziţie contradictorie faţă de condamnarea la moarte a Mareşalului Ion Antonescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, ministru Justiţiei, supunând şi el “înaltei hotărâri “ a regelui, în conformitate cu prevederile art. 641 din Codul de Procedură Penală, cererile de graţiere pentru Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Z. Vasiliu, Gheorghe Alexianu, Radu D. Lecca, Eugen Cristescu şi Constantin Pantazi. Printr-un alt raport însă, “în numele şi din însărcinarea guvernului”, tot Lucreţiu Pătrăşcanu a propus regelui Mihai I “pentru înalte raţiuni de stat respingerea cererilor de graţiere făcute de Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu şi Gheorghe Alexianu şi comutarea în muncă silnică pe viaţă a pedepsei cu moartea aplicată condamnaţilor  Constantin Pantazi, Radu Lecca şi Eugen Cristescu”.

Execuţia

La 1 iunie 1946, după respingerea cererilor de graţiere, procurorii Alfred Petrescu şi G. Săndulescu au fost desemnaţi cu “aducerea la îndeplinire a sentinţei no. 17/1946 a Tribunalului Poporului”. La scurt timp, grupul de detaşamente de gardieni publici a constituit un pluton format din 30 de gardieni, comandat de Vasile Frugină, care, în după-amiaza zilei, s-a deplasat la închisoarea Jilava. La orele 16.45, procurorii Alfred V. Petrescu  şi Gheorghe Săndulescu, însoţiţi de Gheorghe Colac, grefier la Tribunalul Poporului, colonelul Dumitru Pristavu, comandantul închisorii militare Jilava, şi avocaţii Constantin Paraschivescu-Bălăceanu şi Constantin Stroe, au vizitat, în celulele lor, pe fiecare condamnat în parte. Întrebat care îi este ultima dorinţă, Ion Antonescu a declarat: “Cer să nu fiu legat la mâini şi nici la ochi când se va trage în mine”. Între timp, la închisoarea Jilava a sosit şi inspectorul de poliţie Mihail Gavrilovici de la Direcţia Generală a Poliţiei, delegat de Ministerul de Interne, care a asistat la “convorbirile ce trebuiau să aibă loc între marii criminali de război şi rudele lor”. Din raportul întocmit de acesta la 3 iunie, aflăm că discuţia dintre Ion Antonescu şi soţia sa, Maria, a durat 30 de minute şi s-a desfăşurat în limba franceză, fiind sintetizată astfel de Mihail Gavrilovici: “Ion Antonescu recomanda soţiei sale să fie tare şi să suporte cu seninătate vitregia soartei. Maria Antonescu s-a plâns că nu mai poate îndura torturele interogatoriului şi situaţia în care se găseşte… La despărţire au plâns amândoi”. În timpul întâlnirii cu mama sa, mareşalul i-a declarat: “Fiecare român trebuie să moară pentru patrie şi eu mă consider că mor pentru fericirea şi idealul Ţării Româneşti”. După orele 17.30, preotul Teodor Totolici, confesorul închisorii, a împărtăşit condamnaţii, însoţindu-i până la stâlpul de execuţie (informaţie infirmată de fiul părintelui, Mihail Totolici – n. red.).

La orele 17.45, condamnaţii la moarte au fost  escortaţi de patru gardieni ai închisorii spre locul de execuţie. În primul rând au mers Ion Antonescu şi Constantin Vasiliu, în al doilea rând Gheorghe Alexianu şi Mihai Antonescu. La ieşirea pe poarta principală, văzând gardienii din plutonul de execuţie, Constantin Vasiliu a exclamat: “ăştia nu ştiu să tragă, o să ne ciuruiască”. În dreptul Pavilionului administrativ, convoiul a fost întâmpinat de reporteri de la ziare străine şi române, făcându-se mai multe fotografii. Conform dispoziţiilor Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, primul-procuror a primit ordin să ridice după execuţie aparatele de fotografiat şi filmat, să developeze clişeele şi filmele, să le trimită, sigilate,  la Ministerul de Justiţie şi numai după aceea să restituie aparatele “celor în drept”. La scurt timp după execuţie, procurorul Gheorghe Săndulescu, în urma ordinului telefonic primit de la Lucreţiu Pătrăşcanu, a predat lui Avram Bunaciu, secretarul general al Ministerului de Interne, trei casete de film şi patru rolfilme.

La orele 18.00, după ce comandantul grupei de execuţie a dat raportul procurorului Alfred V. Petrescu, acesta a cerut grefierului Gheorghe Colac să citească conţinutul Hotărârii nr. 17/1946 a Tribunalului Poporului şi să prezinte o scurtă expunere a faptelor săvârşite de condamnaţi.În momentul în care s-a încercat să se procedeze la aplicarea art. 18 din Regulamentul nr. 12/1942 şi să se lege condamnaţii la ochi şi de stâlpul de execuţie, toţi au declarat că “vor să stea cu faţa către grupa de execuţie şi nelegaţi, cu excepţia condamnatului Constantin Z. Vasiliu, care a cerut să fie legat la ochi, cu propriul său fular”.

“După îndeplinirea tuturor formalităţilor de mai sus – raporta ceva mai târziu procurorul Petrescu – la orele 18.03, am ordonat comandantului grupei de execuţie executarea. Conformându-se dispoziţiunilor art. 19 din Regulamentul nr. 12/1942, comandantul grupei a comandat pregătirea armelor, ochirea şi focul , care s-a executat cu arme de tip militar”. “În urma salvei – avea să raporteze şi inspectorul de poliţie Mihail Gavrilovici – au căzut toţi la pământ. în clipa următoare, Ion Antonescu s-a ridicat, sprijinindu-se pe o mână şi a strigat: “Domnule, nu m-aţi omorât”, după care efort a căzut jos. Alexianu şi Mihai Antonescu au rămas nemişcaţi, iar Constantin Vasiliu se zbătea gemând”. După încetarea focului, continua procurorul Petrescu, medicul legist, Alexandru Gr. Ionescu, a constatat că “cei executaţi dădeau încă semne de viaţă”. În acest context, comandantul grupei de execuţie “a executat loviturile de graţie, trăgând cu revolverul în capul fiecărui condamnat”. Din raportul lui Mihail Gavrilovici mai rezultă că “în Constantin Vasiliu s-a tras şi cu armă fiindcă tot se mai zbătea”. La ora 18.15, medicul legist a constatat moartea tuturor celor ce fuseseră împuşcaţi, cadavrele rămânând pe loc, sub paza unei gărzi formate din gardieni publici.

După circa o oră, sub supravegherea procurorului Gheorghe Săndulescu, cadavrele au fost percheziţionate de un gardian public din grupa de execuţie şi de grefierul închisorii Jilava, Ştefan Craioveanu. Asupra lui Ion Antonescu s-au găsit două batiste, o icoană şi o pălărie de culoare maro. Încărcate în două ambulanţe ale Salvării, cadavrele au fost duse la crematoriul Cenuşa, însoţite de bricul Prefecturii. “Aici a fost totul pregătit, însă medicul legist a declarat că lipsesc certificatele de verificare a morţii”, relatează Mihail Gavrilovici. Prim-procuror Săndulescu s-a opus la incinerare şi a trebuit să se piardă timp până la ora 21.15 minute, când a început incinerarea. Incinerarea fiecărui cadavru a durat o oră şi jumătate. După fiecare incinerare, cenuşa a fost pusă într-o urnă introducându-se un bilet cu numele executatului; de asemenea, s-a scris şi pe capacul urnei numele fiecăruia. Incinerarea au luat sfârşit la ora 2.00, la ziua de 2 iunie 1946. Urnele au fost transportate de prim-procuror Săndulescu şi subsemnatul la Prefectură, luându-se semnătura comisarului Simion pentru primirea lor”. Cu puţin timp înainte de execuţie, mama Mareşalului solicitase primului-procuror să-i fie predat corpul fiului “spre a-l îngropa în cavoul familiei, la cimitirul Iancu Nou”. În caz de incinerare, rugase să i se predea cenuşa. Acelaşi lucru îl solicitase şi soţia generalului Constantin Vasiliu, dr. Gabriela Paraschivescu-Vasiliu.

Ultima dorinţă a bătrânei doamne, Liţa Baranga, mama Mareşalului  nu a fost însă  îndeplinită. Şi  nici cea a lui Ion Antonescu, care, la 17 mai 1946,  în ultima scrisoare adresată soţiei, consemnase: “Am să mă rog să fiu îngropat lângă cei care mi-au fost străbuni şi călăuzitori, la “Iancu Nou”. Acolo voi fi printre acei cu care în copilărie am cunoscut şi bucuriile şi lipsurile”.

Ucis cu o zi înainte de a împlini vârsta de 64 de ani, mareşalul Ion Antonescu a căzut sub gloanţele plutonului de execuţie, convins că îşi făcuse datoria faţă de ţară şi faţă de poporul român, aşa cum rezultă dintr-o scrisoare adresată soţiei la 17 mai 1946 : “Nimeni din această ţară n-a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune şi dezinteresare cum am făcut eu.  Am dat de la muncă până la banul nostru, de la suflet până la viaţa noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lor pătimaşe de azi nu ne înjoseşte şi nici nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi sigură şi dreaptă şi ne va înălţa; sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. Tu ştii că toată viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar, dar a fost înălţător şi va fi nepieritoare. Împrejurările şi oamenii nu au îngăduit să facem binele pe care l-am dorit cu atâta pasiune ţării noastre. Suprema voinţă a decis altfel, am fost un învins, au fost şi alţii …mulţi alţii! Numai dreapta judecată – Istoria – i-a pus la locul lor, ne va pune şi pe noi. Popoarele, în toate timpurile şi peste tot, au fost ingrate; nu regret nimic şi nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la lovituri, cu mângâiere, la nedreptate, cu iertare”.

Sursa: Jurnalul.Ro via Ziaristi Online

Foto: Marius Caraman

Cititi si: Personalitatea si asasinarea Maresalului Ion Antonescu in lucrarile Profesorului Gheorghe Buzatu: “Istoria sa judece”.VIDEO/DOC