Interviu ALEXANDRU DRAGOMIR :

«Eu mă simt acasă numai în filozofie»

(Interviu din 15 iunie 2000 refăcut de Isabela Vasiliu Scraba conform celor înregistrate pe casetă audio și însoțit pe alocuri de comentarii, după cenzurarea operată de «Observatorul Cultural», nr. 275/ 2005)

 

Alexandru Dragomir: Ce e un interviu? O pendulare intre lipsa, intre golurile de memorie și bucuria ca-ti amintesti…

Fabian Anton:Haideti atunci sa incepem cu amintirile. Noica spunea despre dumneavoastra ca aveti un alt mod, „strength“, de a concepe filozofia și că, în acelasi timp, uneori aveti „obiectii brutale, trădind aproape lipsa organului filozofic“. Sintem în anul 2000, aveti 84 de ani, si, pina acum, ati ramas un retras sau, cum spunea cineva, un „tip accesibil doar initiatilor“. Pentru toate acestea, și pentru multe altele, spuneti-ne, pentru inceput, cine sunteti dumneavoastra, domnule Dragomir?

A.D.: Cine sint? Un nimeni! Nu am notorietate fiindca n-am calitati social-vizibile. Si, îndeosebi, fiindcă n-am urmărit asta niciodată (sau îmi fac iluzia căpentru asta, și că, dacă as fi făcut-o, cine stie ce ar fi iesit). Dar, cum nici n-am scris nimic, sunt de fiecare data foarte mirat cind mi se spune ca sunt stiut sau cunoscut sau pomenit ici-colo. Nu se inghesuie lumea, dar… în fine.

Sigur ca asta mi se trage din pricina prietenilor pe care i-am avut, indeosebi Dinu Noica și Mircea Vulcanescu și mulți alții.

Cu Cioran n-am fost prieten, în intelesul că, desi nu era o diferenta mare de virsta intre noi, diferenta se marise destul de mult în epoca tineretii, cind 6–7 ani ajung sa reprezinte o generatie. L-am cunoscut pe Emil Cioran, Luț, cum i se spunea în familie, la o cafenea care era pe Calea Victoriei, „Corso“ se chema. Se intilneau mai toti acolo, iar Cioran venea regulat. Era Cioran, era compozitorul Tudorel Ciortea, Dinu Noica și Mircea Vulcanescu. Si cu Mircea am fost acolo, Mircea Vulcanescu al cărui elev am fost.

 

[Născut în 1916, Alexandru Dragomir a fost student la Filozofie si Litere între 1933-1939. In anul 1933, Asociația „Criterion” organizase cel de-al treilea ciclu de „simposionuri” pe tema tendințelor spirituale ale tinerei generații (ciclu coordonat de profesorul Nae Ionescu), în care au conferențiat Mircea Eliade (Autenticitate), Paul Sterian (Ortodoxia), Petru Comarnescu (Neoclasicismul) și Mircea Vulcănescu (Istorismul prin resemnare, vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Doi străluciți discipoli ai lui Heidegger : Al. Dragomir și Octavian Vuia, în rev. „Jurnalul literar”, București, Anul XV, nr. 21-24, nov.-dec., 2004, p.13, sau http://www.scribd.com/doc/188004276/Isabela-Vasiliu-Scraba-Doi-filozofi-prieteni-Alexandru-Dragomir-si-Octavian-Vuia ). În noiembrie 1933 la Sala Dalles fusese al IV-lea Symposion despre Neo-clasicism în care vorbiseră Dan Botta, Petru Comarnescu, Petru Manoliu, Paul Sterian și Mircea Vulcănescu (vezi afișul în rev. „Manuscriptum”, Anul XXVII, numărul special Mircea Vulcănescu, nr.1-2/1996, p.233). În perioada când Mircea Vulcănescu a publicat (din toamna lui ’33 până în primăvara lui ’34), revista „Criterion” (de artă, litere și filozofie) a aparut Întoarcerea din rai, romanul lui Mircea Eliade în personajele căruia s-au recunoscut prietenii acestuia de la „Criterion”: „tel personnage réunit en lui Comarnescu et Mircea (Vulcănescu), par exemple, tel autre est un résultat de la fusion des caractères de Polychroniade et de Paul (Sterian), peut-être, et ainsi de suite. Par téléphone, de vive voix, les copains comentent leurs portraits … Mircea (Vulcănescu), qui s’amuse de tout, trouve qu’on devrait changer le titre du roman: au lieu de „Întoarcerea din rai”, mettre „Întoarcerea de la Corso”. Le roman y correspondrait mieux” (notație din Jurnalul Mărgăritei Ioana Vulcănescu (soția filozofului Mircea Vulcănescu) în Memorii-Jurnal, vol. I, Ed. Vitruviu, București, 2013, p. 245). La cafeneaua „Corso” criterioniștii au discutat pe 15 februarie 1934 până după ora 1 noaptea minunata conferință despre Ion Creangă ținută de M. Vulcănescu la Fundația Carol, impresionați mai ales de observația după care lui Creangă „Eminescu i-a ținut loc de sat” (op. cit., p.250) ].

I. „ERAM UN GRUP FOARTE INFLUENTAT DE MIRCEA VULCANESCU”

Alexandru Dragomir : Mircea Vulcanescu era asistent la Universitate, la catedra de sociologie a lui Dimitrie Gusti. Mircea preda acolo Etica. Am fost un grup în anul acela, printre care și Mihai și Mariana Sora – care mi-au fost colegi și prieteni –, care am fost foarte influentati de Mircea Vulcanescu. A fost primul care si-a dat osteneala sa ne invete cum sa facem fișe din lecturile noastre, cum sa facem fise de autor, cum sa conspectam o lucrare. Si, mai ales, ne-a invatat regula ineluctabila : „Filozofie nu se citeste decit cu creionul în mina și hirtia în fata, ca sa-ti iei notite ».

Ei, și acolo, la „Corso“, l-am intilnit pe Cioran… Mai erau citiva acolo, mai putin cunoscuti.

Fabian Anton : Cu care dintre acestia v-ati simtit cel mai apropiat sufleteste? Cu Noica? Cu Eliade? Cu Ionescu ? Banuiesc ca l-ati cunoscut și pe Nae Ionescu.

{Aici redacția «Observatorului Cultural», nr. 275/2005 cenzurează numele lui Nae Ionescu, înlocuind pe Nae cu «Eugen», probabil sub influenta masivei mediatizari a unei carti mediocre și rauvoitoare la adresa lui Cioran, Eliade și Eugen Ionescu scrisa de o comunista franceza după 1990. Din continuarea interviului se vede ca în realitate filozoful A. D. avea prezent în memorie timpul studentiei, cand audiase cursurile lui Nae Ionescu și ale suplinitorului acestuia la catedra de metafizica, dar nu și seminarul tinut de Mircea Eliade. Alexandru Dragomir isi va aminti de «personalitatea, foarte sugestiva, a lui Nae Ionescu după ce va povesti ( în continuarea ideii cu intalnirile de la «Corso») de ce a ajuns sa-l cunoasca pe Mircea Eliade la cafeneaua «Corso» și nu la seminariile despre Metafizica lui Aristotel, iar ceva mai incolo de ce crede el ca ar fi scapat de influenta naeionesciana. Ceea ce era foarte departe de adevar. Din jurnalul unei foste colege de facultate (Jeni Acterian)  se poate constata limpede aceasta influenta (p. 434): « Alexandru Dragomir spune : «-Nu ma intereseaza în viata decat un lucru : filozofia, filozofia, filozofia »). Or, interesul pentru filozofie se regaseste la toata Scoala trairista fondata de Nae Ionescu: la Vasile Bancila, la ganditorul crestin care a fost Mircea Vulcanescu, la sclipitorul Petre Tutea, la poetul filozof Horia Stamatu, la romancierul filozof Vintila Horia, la filozoful religiilor Mircea Eliade, la filozoful sceptic Emil Cioran, la Stelian Mateescu și la Constantin Noica. (I. V.S.)}

A.D. : Nu!!! Stati putin! In timp ce eu eram student la Filozofie noi faceam o asa-numita „para-militarie“, adica, o data pe saptamina, trebuia sa mergem la pregatirea para-militara. Mergeam pe cimp, sub comanda unui ofiter, și faceam și noi instructie, miscari din astea cu stinga-imprejur, drepti, și asa mai departe. Asta faceam noi exact în timpul în care Mircea Eliade tinea un seminar la catedra lui Nae Ionescu. Era un seminar despre „Metafizica lui Aristotel“ la care Mihai Sora și Mariana mergeau. Asta fiindca Mihai n-avea pregatirea para-militara simbata, ci duminica. Asa l-am scapat pe Eliade. Desigur, l-am vazut și eu la cafeneaua „Corso“. Dar iti dai seama ca noi, astia micii, studentii care eram acolo, stateam mai la marginea mesei și aveam rolul de «acousmatos» de ascultatori, cum era în scoala lui Pitagora. Nu aveam rolul de vorbitori, fiindca aveam bun-simt.

Pe Dinu [Noica] l-am cunoscut tot asa, exact asa. Dar Dinu era mult mai sociabil și tinea sa cunoasca tineri studenti, „studenti de viitor“ cum se spune. L-am cunoscut la Biblioteca Facultatii de Litere, unde era bibliotecară domnisoara Marcela Bedreag, un om foarte bun sufleteste. Asta cred ca era prin ’34 – ’35. și asa am ramas prieten cu Dinu Noica pâna la moartea lui. Deci am fost prieteni din 1935 si pina prin ’86. Vreo 50 de ani. Chiar socotisem ca ne-a legat o prietenie de peste 50 de ani.

F. A.: Există o Autobiografie [care se vinde la Universitate] de care v-am spus [deja]. Din Autobiografie lumea află lucruri care [mai apoi circulă] și pe care nimeni nu le poate proba. [Chiar și] în volumul xeroxat și legat ce cuprinde cam 400 de pagini pe care sunteti dumneavoastră trecut drept autor există o autobiografie. Pe piata cartii, la anticarii de la Universitate circulă astfel de lucruri pe care nimeni nu le poate proba. Ne-ati vorbit pina acum despre prieteni, dar doream un cuvint de inceput despre dumneavoastra, despre copilarie, adolescenta.

{De aici redactia « Observatorului Cultural» a taiat intreaga parte în care tanarul ii spune lui Alexandru Dragomir despre copiile xerox cuprizând „prelegeri” tinute în casa lui Liiceanu care se vand la anticarii din Piata Universitatii ca fiind scrise chiar de A.D., fara ca el să fi prins de veste că a redactat așa ceva. Or tocmai multiplicarea unor scrieri carora Alexandru Dragomir le nega în mod categoric paternitatea -, reprezentase de fapt mobilul vizitei. Pe la inceputul interviului, se poate auzi de pe casetă urmatoarea exclamatie a lui Fabian Anton, « sa spulberam toata povestea asta ». Tânărul era pe drept motiv scandalizat de asemenea mod de a face bani de pe urma lui Alexandru Dragomir profitând de o clandestinitate culturală impusă de teroarea ideologica din comunism care a întârziat apariția publică a lui Alexandru Dragomir – întâi la Radio pe 2 iulie 1997, apoi ca prefațator al unei cărți scoase în același an de Editura Jurnalul Literar, cea care a publicat în premieră din traducerea volumului heideggerian Sein und Zeit, făcută de Dorin Tilinca. Cum bine se stie, Noica isi riscase viata cand a dorit sa iasa din clandestinitate culturala. Acuzat de infractiunea de «propaganda impotriva orânduirii» el a platit cu sase ani de puscarie politică tentativa de publicare a Povestirilor după Hegel. In mod inexplicabil, Editura Humanitas si in anul 2010 scrie in p.2 a volumului Al. Dragomir, Meditații despre epoca modernă, că autorul a murit „fără să fi publicat vreodată ceva”, de ca si cum A. D. n-ar fi aflat nici de prefața la volumul Octavian Vuia, Regăsirea în Pascal, Ed. Jurnalul literar, 1997, p.5-8, si nici de aparitia la Paris intr-o revistă scoasă de Ierunca a textului heideggerian pe care Al. Dragomir l-a tradus impreună cu W. Biemel. (I.V.S) .

A. D. : Sunt nascut la 8 noiembrie 1916, la Zalau, în Salaj. M-am nascut intimplator acolo, căci era razboi. Transilvania era în Imperiul Habsburgic, tata era inrolat pe front, mobilizat, iar bunica-mea, adica mama mamei, avea pamint acolo, în Sălaj. Asa ca mama era acolo pentru că sotul ei, adica taica-meu, era plecat pe front. M-am nascut deci intimplator acolo, fiindca noi aveam domiciliul în Cluj, iar eu ma consider clujean. Scoala primara și liceul le-am facut la Cluj. Numai facultatea, facultatile de fapt – adica Dreptul și Filozofia –, le-am facut la Bucuresti. Sint licentiat în Drept și Filozofie. Si… și atit.

F. A. : Ati mai avut frati, surori?

A. D. : Am avut un frate, da! Era cam cu doi ani mai în virsta decit mine. E poza lui acolo. Il chema Virgil Dragomir, era inginer, profesor și prorector la Institutul de Constructii. Cind a murit, acum citiva ani, era prorector. Surori n-am avut. Eram doar noi doi, singurele odrasle.

Cred ca, dupa ce m-am nascut eu, s-au lecuit ai mei și n-au mai continuat. Cum am spus, am facut la Cluj scoala primara și liceul, ori Seminarul Pedagogic Universitar, care era un foarte bun liceu. Fiindca profesorii de acolo, majoritatea, erau profesori universitari. De-aia ii și spunea Seminarul Pedagogic Universitar. Astia, proaspetii licentiati, asa era pe vremea aceea, inainte sa devina profesori trebuiau sa dea examene de predare și atunci veneau la liceul nostru, în trimestrul al II-lea, și dadeau vreo doua-trei lectii de probă, sub stricta supraveghere a profesorilor nostri de acolo care, cum am spus, erau profesori universitari. Asa l-am avut profesor pe Daicovici, pe matematicianul D.V. Ionescu, pe Bratu – tot la matematica – și pe multi altii. Pe urma, la facultate însă, am venit la București.

II. A. DRAGOMIR: «AM FĂCUT FILOZOFIE FĂRĂ SĂ ȘTIE TATĂL MEU »

Alexandru Dragomir : Bacalaureatul l-am dat tot la Cluj, în 1933, dar la facultate am venit la București să fac Dreptul. Taică-meu voia neapărat să fac Dreptul și unchiul meu, care era profesor de istorie și membru al Academiei, Silviu Dragomir, îmi spunea că nu trebuie să fac facultatea la Cluj, pentru că acolo tata era cunoscut, unchiul meu la fel, erau știuți de toată intelectualitatea clujeană, inclusiv toți profesorii universitari de la Drept îi știau și ei și, astfel, aș fi fost ispitit să trec examenele prin prestigiul alor mei și nu prin merit propriu.

Așa am venit la Bucureștii, în octombrie 1933. Tin minte că nu mi-a plăcut deloc.

De fapt, retrospectiv, eram un tânar ardelean, îmbrăcat ardelenește, vorbind ardelenește, gândind ardelenește și ținând să rămân așa. Si era în 1933. Trecuseră ani de zile de la Unire și tot mai exista încă PREJUDECATA, DISCRIMINAREA cu ardelenii și regățenii. Cei din Moldova și Muntenia erau regățenii. Asta avea o colorație peiorativă în Ardeal.

Si ni se răsplătea cu vârf și îndesat de către cei din vechiul regat. Aceștia considerau că ardelenii în primul rând vorbesc o română stricată. Că, în al doilea rând, sânt niște papă-lapte, că sânt niște naivi și alte calități eiusdem farinae. Nu mi-a plăcut deloc aici. Nu îi întelegeam pe colegii mei ce vorbeau, fiindcă vorbeau foarte iute, fiindcă erau bășcălioși, cum se spune. Si pentru că eu nu gustam așa bine glumele. Nu știam să discern și, mai ales nu știam să răspund cu aceeași monedă. Si, când m-am întors în vacanța de Crăciun la Cluj i-am spus lui taică-meu că eu nu mai vreau să mă întorc la București, că acolo este tot ce v-am spus adineauri. Si tata a spus: „Nu, nu, tu o să te întorci, o să te întorci ! Ti-e greu? Cu atât mai bine! Te vei duce și te vei întoarce!“. Așa că m-am întors. Ce puteam să fac? Autoritatea paternă a învins.

[E demnă de remarcat constatarea că și după cinsprezece ani de la hotărârea ardelenilor de a se unii cu regățenii încă mai dăinuiau prejudecăți și de-o parte și de alta. Privind retrospectiv, filozoful se amuză evident de această situație care i-a creat inițial dificultăți de adaptare peste care a trecut însă cu ușurință dezvoltându-și simțul umorului. Lipsiți de orice urmă de umor, redactorii de la „Observatorul cultural”, nr.275/ 30 iunie –6 iulie 2005, nu au pierdut aici ocazia de a face politica zilei, accentuând (prin subtitlul dat acestui fragment) diferențele enumărate de filozof în glumă. După „politica zilei”, se cer din nou sădite anacronice prejudecăți, musai asociate cu o mândrie local-provincială cu totul deplasată în România, stat ce aparține Uniunii Europene. Manipularea într-o asemenea direcție apărea într-o anchetă a revistei „Dilema veche” din București, nr. 365/2011, la care am făcut referire în articolul meu intitulat Mircea Vulcănescu și alți cărturari martiri ai temnițelor comuniste (vezi rev. „Nord literar”, Baia Mare, iulie-august, 7-8 (122-123)/ 2013, http://www.scribd.com/doc/170644948/Isabela-Vasiliu-Scraba-MIRCEA-VULC%C4%82NESCU-%C5%9EI-AL%C5%A2I-C%C4%82RTURARI-MARTIRI-AI-TEMNI%C5%A2ELOR ). ]

Dar în iunie 1934, după ce am dat examen, nici nu m-am mai dus înapoi la Cluj pentru că aveam prieteni regățeni de aici, din București. Stiu chiar că m-am dus la vila de la Predeal a unuia dintre ei. Intrasem în societatea bucureșteană.

Pe urmă am făcut Filozofia, în ilegalitate față de taică-meu. Am făcut Dreptul, cum dorea tatăl meu și toată familia, „ca să câstig și eu un ban“, și apoi, un an mai târziu m-am înscris și la Filozofie. Mi-am plătit din economii taxele, până când unchiul meu [istoricul academician Silviu Dragomir] s-a întâlnit la Academie cu P. P. Negulescu sau cu C. Rădulescu- Motru, nu mai știu cu care din ei, care erau profesori la Filozofie, și ăia m-au trădat! Fără să vrea săracii ! Adică i-au spus unchiului meu: „Domnule, dar ai un nepot care este un foarte bun student!“. Unchiul meu s-a mirat: „Unde student?“. „Păi la mine, la Filozofie!“ El a spus: „Dar nu-i student la Filozofie, el e student la Drept!“. Si acela i-a spus: „Că-i student și la Drept nu știu, dar știu că a dat examen cu mine!“.

[Silviu Dragomir (1888 – 1962) si-a luat licența în teologie și în istorie la Universitatea din Cernăuți devenind academician în 1928. Întâi a fost profesor de istorie bisericească la Seminarul „Andreian” din Sibiu (1911-1918), apoi, vreo treizeci de ani, după înființarea Universității Daciei Superioare, a fost profesor de istorie la Universitatea Cluj-Sibiu. La vremea instaurării „regimului comunist al Anei Pauker” (apud. Virgil Ierunca) este scos din Academie (în 1948), casa din Cluj îi este naționalizată, iar el și soția sa trimiși după gratii. Arestat la șaizecisiunu de ani fără alt motiv decât acela de a fi unul dintre marii noștri istorici, academicianul Silviu Dragomir publicase numeroase lucrări de referință în domeniul istoriei românilor, domeniu cu atâta perseverență distrus în perioada comunistă, încât după 1990 a putut fi propulsat ca mare „istoric” chiar și grafomanul Lucian Boia. Intre 1944-1946, Silviu Dragomir a publicat patru volume de Studii și documente privitoare la revoluția românilor din Transilvania în anii 1848-1849, când încă mai era profesor de istorie la Universitatea revenită de la Sibiu la Cluj, post din care a fost pensionat forțat în 1947. În vremea când jumătate din Ardeal fusese oferit de Hitler ungurilor, Silviu Dragomir a scris în refugiul de la Sibiu La Transylvanie avant et apres l’arbitrage de Vienne (Sibiu, 1943), Vingt-cinq ans apres la reunion de la Transylvanie a la Roumanie (1943) și Andrei Șaguna și Joseph Rajacic (1943). În 1938 îi apărea Les Roumains de Transylvanie a la veille du mouvement de resurrection nationale. Înainte publicase Nicolae Bălcescu în Ardeal (1930), monografia Avram Iancu (1924), monografiaIoan Buteanu, prefectul Zarandului în anii 1848-1849 (1928) și The ethnical minorities in Transylvania (1927). Dintre lucrările sale referitoare la românitatea din Balcani, înainte de alegerea sa ca membru titular al Academiei Române, Silviu Dragomir a publicat Originea coloniilor române din Istria (1926); Vlahii și morlacii. Studiu din istoria românismului balcanic (1924) și Vlahii din Serbia în secolele XII-XV (1922). Intre cele mai apreciate lucrări ale sale se găsesc cele două volume care amintesc de perioada în care a predat istorie bisericească : Istoria dezrobirii religioase a Românilor din Ardeal în secolul al XVIII-lea (Sibiu, 1920). După decembrie 1989 se publică lucrarea sa Românii din Transilvania și Unirea cu Biserica Romei (Cluj-Napoca, 1990). Supraviețuind regimului de exterminare din cei șapte ani de temniță, istoricul Silviu Dragomir a trebuit să trăiască fără pensie si locuință vreo doi ani, până când, la insistențele academicianului Andrei Oțetea si ale lui C. Daicoviciu, autoritățile comuniste i-au dat o slujbă la Institulul de istorie si arheologie din Cluj, în clădirea căruia a locuit din 1957 si până la moarte, în februarie 1962. În Wikipedia.ro, dicționar on-line monopolizat de un grup cu interese ascunse (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro citită printre rânduri, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 257/2013, pp.8-9, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-WIKIPEDIAro14.htm ), fișa istoricului Silviu Dragomir era (pe 16 febr. 2014) destul de „lacunară” la rubrica lucrărilor publicate, unde, ca din întâmplare, erau „uitate” cărțile din 1943 referitoare la Transilvania si cele despre românitatea sud-dunăreană.].

Așa am pățit și cu Iorga. Dădusem examen cu Iorga, în anul II [1935/36], și făcusem performanța de a iesi la iveală, în capul lui Iorga, acolo, la teze, la examen. El, în fiecare an, alegea una sau două dintre tezele studenților, teze care ii păreau lui mai răsărite, și discuta apoi cu autorii. Ori că anul meu era prost la istorie, ori că, ori că… a fost destul că Nicolae Iorga să mă aleagă pe mine și să mă cheme la o conversație. Si, din conversație în conversație – iar asta ține loc de „din lac în puț“ – m-a întrebat: „Dar cum ai reușit dumneata, student la filozofie, să faci o asemenea teză răsărită la istorie? Ce legatură ai cu istoria?“. Atunci n-am avut încotro și i-am spus că sunt nepotul lui Silviu Dragomir. Iar el a zis: „Aaaa, așa se explică!!!“. Si, din momentul acela, a pierdut orice interes pentru mine. Fiindcă era o explicație ereditară și nicidecum nu era un merit al meu.

[Teama de posibile performanțe datorate eredității au avut-o permanent profitorii ideologiei comuniste aflați în posturi decizionale, care, după amănunțite directivele ale NKVD-ului, s-au îndeletnicit cu selecția inversă. Ceea ce a determinat nu numai respingerea Măriucăi Vulcănescu de pe lista celor inscriși la Arhitectură în vara anului 1952, dar și arestarea tinerei de 18 ani pentru doi ani de zile, fără altă vină decât aceea de a fi fata cea mică a gânditorului creștin Mircea Vulcănescu. O selecție inversă de mare durată s-a făcut mai ales la facultățile de așa-zisă „filozofie”, unde atât admiterea cât si doctoratul erau permise după acceptarea dosarului depus de candidat. Discriminarea având ca obiect „originea putredă/ burgheză” s-a perpetuat (în unele cazuri) si după schimbarea de regim din decembrie 1989. Cu asemenea contra selecție și cu studii fără prea multe legături cu filozofia, unii dintre așa-zișii „specialiști” ajunși prin universități pe post de cadre didactice încearcă să-și camufleze incompetența cu o retorică manipulatoare după directivele politice care i-au săltat în posturi necuvenite (vezi toată maculatura post-decembristă unde, fără nici o legătură cu gândirea filozofică românească, s-a reintrodus în circulație limbajul anchetelor prin care au fost martirizați gânditori români închiși fără de vină, precum Mircea Florian, Mircea Vulcănescu, Ion Petrovici, Traian Brăileanu, Benedict Ghiuș, Nichifor Crainic, Părintele Arsenie Boca, etc).]

M-am înscris la Filozofie, eram sîrguincios, constiincios, urmam cursurile lui Negulescu, ale lui Mircea Florian, ale lui Antonescu – la pedagogie, și ale altora, câți mai erau pe acolo. Din 1934-1935 am urmat și cursurile lui Nae Ionescu, care mă impresionase prin…, hai să spunem, personalitatea lui care era mai mult decât sugestivă, dar cu care nu eram de acord. Eu aveam lecturile mele. Si, într-o buna zi, întâmplarea a facut să ascult un curs de-al lui în care spunea exact ceea ce citisem eu, cu o zi înainte, în Kirkegaard. Ma rog, nu stiu dacă spunea chiar exact. Așa mi s-a părut mie, un student, un puțoi ca să zic așa, la 18-19 ani. Si, din momentul acela, am spus că Nae plagiază. Ceea ce era, evident, o enormitate, o prostie. Ce vrei ? La vârsta mea de acum pot să scuz orice din păcatele tinereții. Așa am scăpat de molipsire naeionesciană.

[Spusa lui Alexandru Dragomir nu corespunde cu impresia pe care a consemnat-o în iunie 1946 o fostă colegă de la filozofie care tocmai remarcase la el acea „molipsire naeionesciană” de care se credea scăpat: „Alexandru Dragomir are un ideal de viață și un ideal de om. (…) El spune: Nu mă interesează în viață decât un lucru: Filozofia, filozofia, filozofia… Mă uitam la el cum vorbea de Plato și mă gândeam la Nae: Neliniștea aceea pentru fiecare problemă, interesul acela vibrant și tragic în jurul fiecărei întrebări, simplitatea cu care lua noțiunile și le diseca și încercarea să scoată din ele maximumul de lămuriri posibile. Și mai mult decât orice, ezitarea aceea permanentă. Felul în care nu uita niciodată să-ți atragă atenția asupra limitelor noastre, asupra relativității oricărei afirmații care trece dincolo de un anumit plan. Felul în care ne învăța să fim prudenți și conștienți de posibilitățile și imposibilitățile omenești. Nae…singurul om de la care am învățat ceva… Nae… Singurul om care ar fi avut să-mi spună ceva… Am impresia că dacă aș fi stat de vorbă cu el.. .m-aș fi lămurit cu credința… Singurul om a cărui viziune ar fi avut interes vital pentru mine. Singurul om de acest fel care mi-a fost dat mie să-l cunosc” (Jeni Acterian, 5 iunie 1946, în vol. Jurnalul unei ființe greu de mulțumit, București, 1991, pp.435-436). Din aceast fragment de jurnal se mai poate deduce că la „Scoala de înțelepciune” înființată la Noica în noua lui reședință de lângă pădurea Andronache, una din temele de discuție o constituiau în 1946 dialogurile platonice.].

Dar îmi aduc aminte cum era atunci. Nae intra primul la curs, totdeauna elegant îmbrăcat, dar nu distins îmbrăcat. Nu era nici țipător. Venea îmbrăcat scump și asta se vedea. In orice caz, era foarte bine îmbrăcat, spre deosebire de Negulescu, de Motru care erau mai cârpăciti, mai dascăli îmbrăcăți. Leafa mică, „remunerație mică, după buget“. Si am terminat facultatea normal, adică am terminat Dreptul în 1937 și Filozofia în februarie 1939. Pentru că, între timp, am facut armata și apoi ne-a dat drumul din armata și ne-au luat din nou. Era atunci istoria cu pactul de la München, cu anexarea Austriei de către Hitler. Mă rog… erau tot soiul de tulburări politice si ne tot chemau sub arme.

Si pe urmă în 1941, în 28 martie 1941, am plecat în Germania. întâi la Breslau, care mai tarziu a devenit orașul polonez Wroclaw, pentru că nu obținusem nici o bursă de stat, ci numai o bursă de oraș în Breslau, unde am stat un semestru.

Si apoi, în toamna anului 1941, am plecat la Freiburg, cu o bursă Humboldt. Am stat acolo din toamna anului 1941 pâna în toamna anului 1943, la Heidegger, facând o lucrare de doctorat în Hegel. Asta la sfatul lui Heidegger, lucrare pe care bine că nu am terminat-o, fiindcă am fost mobilizat. Nu prea poți termina o teza de doctorat într-un an și jumătate la Heidegger!

 

III. ALEXANDRU DRAGOMIR : „DIN IAN. 1945 ȘI

PÂNĂ LA PENSIONARE AM FOST PIERDUT PENTRU FILOZOFIE,

PENTRU PROPRIILE MELE INTERESE”

 

Alexandru Dragomir :Am fost mobilizat și trimis din nou în țară, deși Heidegger îmi dăduse un fel de «Zeugnis», un certificat cum că aș fi fost în câteva luni doctor. Mă rog, îi prezentasem deja tabla de materii, ideile principale le discutasem cu dânsul…

[ Despre studiile post-universitare la Freiburg povestește W. Biemel în niste amintiri despre Alexandru Dragomir. Biemel nu uită să spună cât de mult îl aprecia Heidegger pe Dragomir, care avea o înțelegere excepțională a limbajului filozofic heideggerian (Erinnerungen an Dragomir, în „Studia Phaenomenologica IV, 3-4 / 2004, p.13). Acest fapt a ușurat conlucrarea lor la traducerea în românește a textului „Was ist Metaphysik ?”, refuzat de N. Bagdazar (care avea o editură proprie) întrucât Heidegger ar fi fost „persoana non grata”. Din textul lui Biemel, editorul G. Liiceanu a tăiat numele lui Stefan Teodorescu, indicat de Biemel drept acel „coleg” de la Direcția de studii si Documentare care, studiind cu Heidegger, îi povestise cu entuziasm despre seminariile acestuia. Cenzurarea tipic comunistă a „filozofului de la Heildelberg” (apud. Svetlana Paleologu Matta, „Despre ontologia lui Stefan Teodorescu”, în vol. : Șt. Teodorescu, Spre un nou umanism, Ed. Solstițiu. Satu Mare, 1999, pp. 141-183) practicată de directorul Editurii Humanitas viza probabil crearea vidului artificial prin care Alexandru Dragomir să apară drept unic discipol român al lui Heidegger. Or, la filozoful german ajunseseră până la sfârșitul războiului mulți studenți români, în general trimiși de Nae Ionescu: D. C. Amzăr, Petre Pandrea, Stefan Teodorescu, Noica, C-tin Floru (care la simpozionul Asociației „Criterion” despre tendințele din filozofie a conferențiat în 1933 despre Fenomenologie), Octavian Viua, C-tin Oprișan, etc (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Din discipolii români ai lui Heidegger, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul XIII, nr. 194, aprilie 2005, p.1 și p.3, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/OPRIS6.html ). O informație din textul lui W. Biemel privitoare la soarta traducerii din Heidegger făcută în anii războiului cu Alexandru Dragomir are darul de a contrazice un neadevăr repetat si răsrepetat de Liiceanu pe toate cărțile lui Dragomir : „Moare la 13 noiembrie 2002 fără să fi publicat vreodată ceva.” Pe de-o parte, spusele lui Alexandru Dragomir transmise pe unde Radio despre filozoful Octavian Vuia fuseseră publicate de Nicolae Florescu în 1997, pe de altă parte, însuși Biemel își amintește că traducerea eseului „Was ist Metaphysik ?” făcută de Alexandru Dragomir împreună cu el a fost publicată „in Paris von Virgil Ierunca”.]

Din momentul acela am fost pierdut pentru filozofie, pentru propriile mele interese. Și am mers din concentrare în mobilizare, din mobilizare în concentrare. Pe urmă a urmat înstrăinarea: Din ianuarie 1945 până în decembrie 1950 am fost la o întreprindere de vândut oțeluri și electrozi, a Fabricii „Industria sârmei“ din Turda. Eram funcționar la serviciul de vânzări. Pe urmă, în 1950, am intrat la Editura Tehnică. Eram pe un post de stilizator. La Editura Tehnică erau foarte multe traduceri din rusă în 1950. Vezi, era piciorul stăpânirii. Și tot ce se traducea era din știința cea mai grozavă, adică de la ruși. Și toate astea trebuiau stilizate, deoarece cei care traduceau erau ba basarabeni, ba ruși. Am stat acolo până prin 1952. Apoi am tot trecut de la o editură la alta. M-au pasat de acolo, m-au transferat dincolo, și asa mai departe.

[ După ce mi-a apărut volumul Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 2004, oferit si lui Mihai Șora, acesta mi-a spus pe 24 oct. 2004 că prietenul său Dragomir, dat afară de la Editura Tehnică ajunsese chiar si pe Santierul de la Bicaz unde se ocupa de „aprovizionarea cu ciment” (vezi textul memorialistic: Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala trăiristă inaugurată de Nae Ionescu, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, 1-15 iunie 2013, nr. 258, pp.4-5, sau   http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Memorialistica2Tribuna258.htm ). Probabil că Alexandru Dragomir lucra pe Șantierul Hidrocentralei de la Bicaz când unchiul său, acad. Silviu Dragomir, era ca și alți istorici după gratii în închisoarea din Sighetul Marmației.].

Am avut și o seamă de alte mici posturi din acestea, de mizerie. Căci începuse deja problema cu dosarul de cadre. Și eu aveam un dosar de cadre foarte prost, pentru că studiasem în Germania (« nazistă »), taică-meu fusese jurisconsult și decan al Baroului Cluj, pentru că unchiul meu, istoricul Silviu Dragomir, fusese ministru în două rânduri. Și toate astea făceau să am un dosar putred [academicianul Silviu Dragomir (1888-1962), autor al Istoriei dezrobirii religioase a Românilor din Ardeal în secolul al VIII-lea, una dintre cele mai documentate istorii ale bisericii românești din Transilvania, elaborate după amănunțite cercetări în arhive românești și străine (din Budapesta, Viena, Carlovitz, Moscova) fusese arestat fără nici o vină în 1948 și dus în închisoarea din Caransebeș iar apoi alăturat, în mai 1950, lotului istoricilor români din închisoarea Sighetului Marmației, unde a fost omorât istoricul academician Gheorghe Brătianu. „Silviu Dragomir a supraviețuit perioadei sighetene și a fost transferat la alte locuri de detenție” (vezi Nuțu Roșca, Închisoarea elitei românești, Editura Gutinul, Baia Mare, 1998, p.73.].

Și nu puteam să intru nicăieri unde să fiu cât-de-cât ce voiam eu. Nu puteam intra în sectorul ideologic. Ceea ce însemna nu numai ca nu puteam intra la vreo revistă, ca redactor. Dar nici măcar bibliotecar nu eram admis. Căci și asta se considera a fi tot în domeniul ideologiei. Și uite așa m-am târât după 23 august 1944. În 1976 am ieșit la pensie. Și, de atuncea, juisez. Asta înseamnă să fiu la pensie. Uite, sunt 24 de ani de când mă bucur că nu trebuie să fac nimic.

Fabian Anton : Cum va explicați totuși, v-am mai spus și la începutul discuției noastre, ca în jurul dumneavoastră s-a creat o anume faimă de „cel mai mare filozof român în viață“ ?

Alexandru Dragomir: Dar mă întreb : « Cine era concurența ? »

F. A. : Cine știm: Nae Ionescu, Cioran, M. Vulcănescu…

A. D.: Eeee… Eu eram mai mic decât ei!

F. A. : Studenții au început să vorbească de dumneavoastră. De ce credeți?

A. D. : Chiar! Și eu mă întreb. De unde și până unde??? Te întreb și pe matale…

F. A. : Cu toate că ați scris puțin sau nu s-a publicat mai deloc ce-ați scris, totuși se vând așa-zise scrieri semnate Alexandru Dragomir.[Se vinde pe piața cărții acest volum pe care vi l-am adus sa-l vedeți: xeroxat și legat, el cuprinde vreo 400 de pagini. Pe copertă este trecut numele dumneavoastră. Studenții cumpără de la anticariatele de la Universitate aceste lucruri. Eu nu știu câți dintre ei vă cunosc personal, câți au ajuns în camera aceasta…

A. D. : N-au ajuns! Pentru că eu nu am scris nimic. În afară de chestia asta [din volumul xeroxat], cu „Oglinda“, nu am scris nimic! Și nici n-am de gând să scriu. Nu mă interesează! Și sînt destule cărți pe piață, nu? Nu se simte lipsa mea !

F. A. : Uite că totuși se fac bani frumoși din așa-zisa operă a dumneavoastră. Cum se poate opri acest fenomen ?

{Aici «Observatorul Cultural» din 2005 (cu nepăsarea tipică a cenzorilor de profesie din perioada comunistă) denaturează sensul, schimbând pur și simplu replica lui Fabian Anton care devine: «Poate vor începe să se publice. Se vor face poate bani frumoși pe seama dumneavoastră», desigur, aceasta fiind o mică diversiune întru camuflarea a ceea ce mai încolo va fi total cenzurat, ca să nu se afle părerea lui Dragomir despre practica vânzării așa-ziselor sale opere – practică desemnată de bătrânul filozof drept „excrocherie”. Alexandru Dragomir este imaginat de cenzorii cripto-comuniști ai interviului că ar aproba afirmația scoasă din buzunar de redacția « Observatorului Cultural», prin indiferența arătată față de niște evenimente VIITOARE. În noul context creat de minciuna așezată în locul adevărului, filozoful e pus în mod fals a-și manifesta totala indiferență față banii «frumoși» care se făceau (în PREZENT, la acea dată!) prin vânzarea la Universitate de către anticari a unei «opere» a cărei paternitate nu-i era indiferentă, căci tocmai o negase vehement. Cu asemenea tertipuri „redacționale” tipice comunismului așa-zis abandonat în decembrie 1989, Alexandru Dragomir a apărut cititorului din 2005 ca « aprobând» oarecum „excrocheria” vânzării de opere contrafăcute, precum volumul scos de Liiceanu în 2004, Crase banalități metafizice, unde nici una dintre prelegeri nu a fost păstrată în forma pe care i-a dat-o Alexandru Dragomir, deși uneori a fost chiar înregistrat pe bandă de magnetofon. În realitate, indiferența filozofului apare ca un răspuns de bun simț la întrebarea tânărului Fabian Anton, cenzurată de « Observatorul Cultural » : «cum se poate opri acest fenomen? ». Prin replica sa, filozoful Alexanmdru Dragomir se îndoiește că ar exista o modalitate de a opri frauda. Și abia de aici încolo el își manifestă indiferența sa față de o notorietate ivită si extrem de târziu, si, din păcate, pe calea colportării gândirii sale modificată de colportori (I.V.S.)}

A. D. : Din partea mea… Cred ca mi-e tot atât de indiferent cum îmi este și notorietatea!

F. A.: Domnule Dragomir, dar… de ce ați ales filozofia?

A. D.: De ce? Pentru că sunt filozof!
F. A. : Erați filozof și înainte de a fi student la filozofie?

A.D. : Da! Sunt filozof de la 16 ani.De când eram în ultima clasa de liceu, când mi-a încăput pe mâna o carte în 3 volume a unui eseist francez (când i-am pomenit lui Sorel Vieru de ea am văzut ca era singurul care știa de cartea asta). Atunci așa, dintr-o dată, m-am iluminat și am știut că asta este! Citind ce spune autorul despre Platon în primul volum, citind despre Platon, îmi aduc aminte și acum. Aveam 16 ani, eram în prima clasă de liceu. Mi-am spus atunci: „Asta este! Asta vreau să fac!“. Și în asta am rămas nedezmințit Adică eu mă simt acasă numai în filozofie. Chiar aș putea să spun, în metafizică. Nu în alte branșe ale filozofiei, cum sînt psihologia, sociologia – dacă mai sînt branșe ale filozofiei.

Dar, cum am mai spus, reîntors de la Heidegger în toamna lui 1943, am renunțat să continui teza [despre Hegel] începută cu el. Mi se părea ca n-am cu cine [să o fac] aici.

Am vrut sa fac o teza în Platon. Dar n-a ținut, fiindcă m-am dus la Mircea Florian și el mi-a spus ca asta e o teză de elină, nu de filozofie.

[De fapt, odată cu ocupația rusească se instaurase si teroarea ideologică. Spusa filozofului Mircea Florian trebuie văzută în contextul de atunci când prin masive arestări si teroare polițienească se suprima în România ciuntită libertatea de gândire si de exprimare. Insuși faimosul profesor care predase logica la Universitatea din Cernăuți urma să fie arestat si atât de schingiuit vreme opt luni de zile încât atunci când s-a întors ascasă nevasta lui nu l-a recunoscut.]

Iar când m-am dus la Pippide, la bătrânul Pippide, care era profesor de greacă, el mi-a spus ca asta e o teză de filozofie, nu de elină. Și atunci am renunțat, fiindcă între timp trebuia să-mi câștig existența, și am avut diverse slujbe, de toate felurile.

F. A.: Și cum se poate să fiți cunoscut ? Fără să aveți o operă, cum vă explicați că sînteți „cel mai mare filozof român în viată“?

A. D. : Da, Chiar ! Asta mă întreb și eu! Că n-am operă. Dar nu-i vorba numai că n-am operă. Faptul ca n-am operă este, sa zicem, voința mea. Asta am decis eu, oarecum.

Dar ca, urmând această cale, să devin totuși cunoscut, chiar nu mă așteptam Mă miră!

F. A. :Tinerii vă știu totuși. Există aceste xerocopii cu autobiografia d-voastră. Există și portretul pe care i-l faceți lui Heidegger. Anticarii de la Universitate vând toate acestea. Mai sunteți menționat în Jurnalul de la Păltiniș și în Jurnalul Jenicăi Acterian.

A. D. : Mai ales Jeni, jurnalul lui Jeni… Acolo nu-s prea…

F. A. : Există și portretul lui Heidegger ! Ați scris vreodată? Se vând xerocopii cu Autobiografia dumneavoastră, se vinde și portretul pe care i-l faceți lui Heidegger. Anticarii de la Universitate vând pagini în care faceți un portret superb lui Heidegger…
A. D. : Fac eu un portret lui Heidegger ? Mă rog, așa, între prieteni, când venea vorba, toți ma întrebau: „Cum era Heidegger?“.

IV. ALEXANDRU DRAGOMIR  :

«Fac eu un portret lui Heidegger?»

Fabian Anton: Va întreb și eu: cum era Heidegger?

Alexandru Dragomir: Păi ție acum o să-ți răspund stereotipic. Fiindcă în timp răspunsul s-a stereotipizat. Când am ajuns, în fine, la Heidegger, după multe tribulații și după doi ani de eforturi în țară, (eforturi ca să pot pleca, căci erau anii de război) am intrat în sala de curs. Mare emoție pe mine, sufletește… Era o sală arhiplină. Așa era obiceiul ca, în primul rând, pe toată lărgimea amfiteatrului, să stea profesori, colegi de-ai lui Heidegger. Nu era voie să te așezi acolo. În rândul al doilea, erau studenții de la Privatseminar, cum se chema. De la seminarul privatissim. Pe urmă era mulțimea: studenți de la toate facultățile, în afară de ultimele două rânduri unde erau prelații. Freiburg era un mare centru catolic, și probabil mai este și acum, și veneau în robe, popii, cum le spuneam noi. Asta era sala. Și a apărut un tip mic, cu niște pantaloni prinși sub genunchi, cu niște ciorapi până sub genunchi, îmbrăcat într-un soi de port de pe acolo, din Schwartzwald, Pădurea Neagră. Și acesta s-a dus la catedră, s-a uitat așa la noi, s-a întors, s-a uitat la tablă și apoi a plecat din sală.

Printre noi era nedumerire, rumoare. Ca să se întoarcă după 2-3 minute cu Pedellul, îngrijitorul de sală care venea spășit cu buretele și creta în mâna. Ieșise pentru că nu avea burete și cretă la tabla. [Pedellul] i-a șters tabla, Heidegger a scos niște hârtii, iar a aruncat o privire asupra noastră, asupra sălii, și-a plecat capul ca sa citească din hârtiile lui și a început  să debiteze ale lui: «Das Sein ist das Sosein des Nichtsein, ein Schatten des…  ». Arata exact ca un mic funcționar de bancă. Nimic harismatic! Ce Nae ?

[Cu sensul evident că Martin Heidegger nu avea harisma profesorului Nae Ionescu, despre care Cioran spusese că a fost „o apariție unică”, că „avea un farmec nemaipomenit. Era cuceritor…Foarte rar întâlnești un asemenea profesor…Era un personaj care nu-i curent în universități…Mi-e imposibil să-mi imaginez o universitate fără el” vezi Isabela Vasiliu-Scraba, In labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțeu, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, p. 36; http://www.scribd.com/doc/153762785/IN-LABIRINTUL-RASFRINGERILOR-Nae-Ionescu-prin-discipolii-sai-Petre-Tutea-Emil-Cioran-Constantin-Noica-Mircea-Eliade-Mircea-Vulcanescu-si-Vasile precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Heidegger și românii, emisiune radiofonică difuzată pe 19 martie 2005 la Radio România Cultural în cadrul seriei „Izvoare de filozofie”. ].

Nu puteai spune că era nici măcar un gen de profesor universitar german.

Și pe urmă, după ce am fost la cursul lui, am primit ordinul de mobilizare din țară. După ce mă căznisem doi ani de zile ca să ajung în fine la Heidegger, am primit ordin de mobilizare din țară! Trebuia să plec imediat. Atunci mi-am luat inima în dinți și m-am dus la Heidegger.

El ținea așa-zisele “Sprachstunde”, ore de vorbire cu studenții, în care stătea la dispoziția studenților, o dată pe săptămână. M-am dus la orele astea și i-am spus cazul meu, așa cum era. Și i-am spus că aș vrea să vorbesc cu el în legătură cu Sein und Zeit, cartea fundamentală a lui Heidegger.

[ Cartea Sein und Zeit (1927) a fost prima oară tradusă în românește de dr. Dorin Gabriel Tilinca. Ajutat la terminologia filozofică si de Mircea Arman, doctorul Tilinca a „desțelenit” terenul echivalărilor din „limba lui Heidegger” în limba română, echivalări care au ajutat si la a doua traducere, făcută mai la repezeală. Asemănarea celor două traduceri românești a fost observată de Viorel Rotilă – autor al volumului de exegeză Heidegger și rostirea ființei, Ed. Lumen, Iași, 2009 si cadru didactic la Universitatea „Dunărtea de jos” din Galați. El a consemnat că cele două traduceri apărute la un deceniu distanță sunt „fără mari diferențe” (V. Rotilă). Cu o prefață splendidă scrisă în 1971 de Octavian Vuia (1914-1989), prietenul și colegul lui Alexandru Dragomir la studii post-universitare în Germania (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Doi străluciți discipoli ai lui Heidegger: A. Dragomir și Oct. Vuia; precum și Filozofie în clandestinitate sau în străinătate, în vol.: I. V. S., Propedeutică la eternitate, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, pp.7-34; http://www.scribd.com/doc/130854967/Isabela-Vasiliu-Scraba-PROPEDEUTIC%C4%82-LA-ETERNITATE-Alexandru-Dragomir-in-singur%C4%83tatea-gandului ), traducerea doctorului Tilinca din Sein und Zeit, Partea întâi, a fost publicată în 1994 de regretatul Nicolae Florescu (1942- 7 nov. 2013), despre care un cripto-comunist nota cu binecunoscutul său șablon, că în Intoarcerea proscrișilor – Florescu ar scrie despre exil „cu furie și acribie” (Dan C. Mihăilescu, Oriunde în afara lumii, în „Observatorul Cultural” no. 109/2002). Traducerea integrală a doctorului Dorin Gabriel Tilinca prefațată de Mircea Arman a apărut la Ed. Grinta (Cluj-Napoca) în 2001, cu câțiva ani buni înaintea celei de-a doua traduceri cu care Editura Humanitas a umplut piața. Povestea celor două traduceri românești a avut încă din comunism pitorescul ei, dacă ținem seama de nemulțumirea pe care o manifestase în 1987 la un colocviu de la Arad „cronicarul plastic” (apud. Constantin Noica, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș” ironizată de Noica, Partea I-a în rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul VII, nr. 2/65, febr. 2013, p. 16 si 22 http://www.scribd.com/doc/167094226/Isabela-Vasiliu-Scraba-Himera-%E2%80%9E%C5%9Ecolii-de-la-P%C4%83ltini%C5%9F%E2%80%9D-ironizat%C4%83-de-Noica ; Partea II-a rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul VII, nr. 3/66, martie 2013, p. 16 si 23, http://www.scribd.com/doc/164908931/Isabela-Vasiliu-Scraba-Himera-discipolatului-de-la-P%C4%83ltini%C8%99-pretext-de-fin%C4%83-ironie-din-partea-lui-Noica ) Andrei Pleșu „nedumerit” de poziția filozofului Anton Dumitriu care „sprijinise apariția textului heideggerian în Revista de istorie si teorie literară”. La Paris, istoria celor două traduceri franțuzești ale volumului Sein und Zeit este si ea memorabilă, întrucât acolo traducera franțuzească făcută la repezeală a fost publicată prima (vezi Marin Tarangul, Heidegger: „Ființă ți timp” – pe marginea traducerii integrale a lui Em. Martineau, Paris, Authentica, 1985, editie hors commerce; articol publicat în revista scoasă la Paris de Virgil Ierunca: „Ethos”, no.6/ 1989, pp. 42-46.].
Și Heidegger mi-a spus: „Da, sigur ! Cam ce gen de întrebări ați avea?“ I-am spus eu una sau două întrebăriși el mi-a spus: „Mda… mai bine vino după-masă la mine acasă“. Mi-a fixat atunci când să mă duc la el. Și, când am ajuns, aveam cu mine șapte întrebări. Mi le notasem eu, le pigulisem așa, în germană, în germana pe care o știam atunci. I-am pus eu prima întrebare și am așteptat să îmi răspundă.

După un timp de tăcere el mi-a spus: « Weiter!», mai departe. Le-am citit atunci pe toate șapte. Aproape ca n-a stat ca să riposteze, și mi-a spus: „Vă voi răspunde, dar nu în ordinea dumneavoastră. Ci așa cum vreau eu, asa cum mi s-au orânduit ele în capul meu!“.

Și, te rog să mă crezi, mi-a răspuns de m-a turtit! Adică erau răspunsuri atât de adânci, atât de serioase… Eu, ce termeni de comparație aveam? Pe Rădulescu-Motru și pe P.P. Negulescu? Încât am ieșit de la el năuc.

[A se remarca raportarea pe care o face Alexandru Dragomir la doi dintre „filozofii științifici” care i-au fost profesori, si care erau foarte departe de Heidegger. Cum s-a observat deja, discursul filozofic heideggerian l-a făcut să-și amintească admirativ doar de cursurile metafizicianului Nae Ionescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și în dubla sa înfățișare, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, 264p. http://www.scribd.com/doc/132110995/Isabela-Vasiliu-Scraba-METAFIZICA-LUI-NAE-IONESCU-in-unica-%C8%99i-dubla-ei-inf%C4%83%C8%9Bi%C8%99are ) prezentat în contrast cu Heidegger drept un om șarmant. Înainte de 1990, la vremea terorii ideologiei materialist-dialectice, doar numele „filozofului științific” Rădulescu-Motru putea fi potrivit pentru Institutul de filozofie din cadrul Academiei R.S.R.]

Și, în timp ce vorbeam, la una dintre întrebări mi-a spus: « das ist hegelisch», asta-i hegeliană!“ Eu i-am răspuns: „Dar eu n-am citit Hegel!“. Iar el: „Dar gândești hegelian! Ce gândești dumneata este gândire hegeliană. Despre asta pot să scriu și un articol!“.

Pe urmă a venit din țară răspuns că pot să rămân.

Și atunci m-am dus la dânsul și i-am spus că pot să rămân și că as vrea să fac teza de doctorat cu dânsul. El m-a întrebat dacă mi-am ales un subiect. Eu i-am răspuns că nu, iar el a zis: „Atunci vei face din Hegel, dinPhaenomenologie des Geistes, capitolul despre der Geist“, a spus.

Asta a fost prima mea temă la doctorat.

Heidegger mi-a mai spus: „Hai la mine, la seminar. Dar trebuie să știi greacă. Cum stai cu greaca?“. Eu i-am spus: „Tămâie!“. La noi greaca se făcea în ultima clasă de liceu și atunci abia apucai să înveți alfabetul, dacă-l învățai, dacă erai un elev bun.

El mi-a spus: „Nu, tu trebuie sa înveți greaca! Uite, îți recomand eu pe cineva…“. Mi-a recomandat deci dânsul un profesor de liceu de greacă și latina, domnul Fleick. Și am învățat cu domnul Fleick pe rupte greaca. Cum s-ar spune acum „intensiv“, curs intensiv de greacă, de două-trei ori pe săptămână Și după o bucată de vreme Fleick mi-a spus: „Acum știi destul pentru seminarul lui Heidegger!“.

[La vremea terorii instaurată de „regimul comunist al Anei Pauker” (Virgil Ierunca, în vol. N. Florescu, Resemnarea cavalerilor, Ed. Jurnalul literar, București, 2002, p. 73), Alexandru Dragomir propusese pe rând profesorilor Mircea Florian si D. Pipiddi să-i conducă un doctorat în Platon, nereușind să convingă pe niciunul dintre ei să se apropie la modul oficial de filozoful grec, ștampilat de politruci drept „idealist” (v. Partea III-a din Interviul lui Al. Dragomir comentat de I.V.S , în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 10/71, oct. 2013, p. 16, http://www.scribd.com/doc/183059923/Interviu-Alexandru-Dragomir-III-%E2%80%9EAm-f%C4%83cut-filozofie-f%C4%83r%C4%83-s%C4%83-%C5%9Ftie-tat%C4%83l-meu%E2%80%9D ). Platon a fost reintrodus oficial în cultura comunistă abia după grațierea deținuților politici (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre viața și opera lui Constantin Noica, în rev. „Viața Românească”, București, Anul XCIV, nr.7, 1999, pp.242-246, sau http://www.scribd.com/doc/191637785/Isabela-Vasiliu-Scraba-Ceva-despre-viata-si-opera-lui-Constantin-Noica , precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre, http://www.scribd.com/doc/170647767/Isabela-Vasiliu-Scraba-NOICA-PRINTRE-OAMENII-MICI-%C5%9EI-MARI-AI-CULTURII-NOASTRE-LA-25-DE-ANI-DE-LA-MOARTE ). În principal datorită eforturilor fostului deținut politic Constantin Noica, intrat în pușcărie pentru „vina” de a fi dat la publicare o scriere a sa despre Hegel prin redactorul Zigu Orenstein/Ornea care a dat apoi manuscrisul pe ascuns Securității (v. Noica în vizorul Securității, în „Observatorul Cultural”, nr. 20 (277) din 14 iulie 2005). Imediat după război, în cercul său de prieteni (format de Mircea Vulcănescu, Constantin Floru, Petru Comarnescu, Arșavir Acterian, Alexandru Dragomir, Mihai Rădulescu, Nicolae Steinhardt, etc.), cu care Noica discuta filozofie în casa pe care o construise în apropierea pădurii Andronache (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica împreună cu Alexandru Dragomir în cultura colectivistă, în rev. „Argeș”, Pitești, An X (XLV), Nr. 4 (334), aprilie 2010, p.22-23, sau http://www.scribd.com/doc/171898023/Isabela-Vasiliu-Scraba-C-Noica-impreun%C4%83-cu-Alexandru-Dragomir-in-cultura-colectivist%C4%83 ) gândirea lui Platon reprezenta unul dintre subiectele cele mai dezbătute. La vremea „Școlii de înțelepciune” de la Andronache (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Incultura Păltiniș, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15 ian., Nr. 272/ 2014, sau http://www.scribd.com/doc/170933026/Isabela-Vasiliu-Scraba-Camera-13-a-%E2%80%98Vilei-Noica%E2%80%99-de-la-P%C4%83ltini%C5%9F ) , Mircea Vulcănescu redactase un text despre condamnarea lui Socrate, iar Noica scrisese deja interpretarea sa la dialogul platonic Lysis, publicată după mai bine de două decenii)].

Apoi Fleik i-a dat telefon și i-a spus că sunt pregătit. Și uite așa am intrat în seminarul lui, unde erau aproape toți cu examen de stat, nu simpli studenți. Și am stat acolo, și am pregătit teza, până când m-au chemat înapoi în țară, căci era război și mobilizare. N-am terminat teza, am venit.

De atunci, nici n-am mai putut să fac nimic. Asta e !

Fabian Anton  : Domnule Dragomir, o întrebare mai delicată  : Cu Garda de Fier, cu Mișcarea legionara, ați avut legături?

Alexandru Dragomir: Nu! Nici o legătura, decât că am avut prieteni care au fost legionari…

F. A. : Cum vedeți totuși adeziunile lor la așa ceva? A fost o mișcare dăunătoare ? Nocivă?.

Alexandru Dragomir : Ei… nocivă. Pentru asta ar trebui să fixam ce este bine și ce este rău. Și atunci eu o să pierd prânzul Ce să spun ? E adevărat că în tineretul studențesc de atuncea era un puternic curent legionar. Și datorită lui Nae,dar și datorită Legiunii. Cred că nu am fost niciodată atras de Garda de Fier și de Legiune din numeroase motive, primul fiind că eram un student foarte preocupat, foarte pasionat de filozofie. Nu aveam timp de chestii d-astea. În al doilea rând pentru că acolo era o combinație de misticism și de violență care, în capul meu, era contradictorie și trăda o lipsă de consistență și o lipsă de seriozitate. Asta în capul meu de atunci! Dar mulți dintre colegii meu au îmbrăcat cămașa verde. Și chiar dintre profesori, cum a fost Herseni, de pildă. Așa că niciodată nu am avut nici o apetență pentru Garda de Fier. Ei nu racolau membri. Nu veneau să te ispitească, să stea de vorbă cu tine, să caute să te atragă Nu, nu! Dacă vroiai, bine. Dacă nu, te lăsau în plata Domnului.Asta a fost.

Legăturile mele cu ei au fost deci nule.

Dar aveam prieteni care erau legionari, printre alții, Dinu Noica. Dar eu niciodată n-am știut și nu m-a interesat dacă a fost simpatizant legionar, dacă a fost sau nu înscris în Legiune. Nu știu Despre unii colegi de-ai mei, cum a fost Frunzetti de pildă, care era mai mic decât mine cu un an sau doi,știu că era legionar. Dar era moda. Mă rog.

{În replica ce urmează, cenzorii de la «Observatorul Cultural» au schimbat autorul, ca să apară că Alexandru Dragomir ar fi spus pe 15 iunie 2000 că și Mircea Eliade era legionar. Din înregistrarea pe bandă magnetică se constată că în realitate spusele aparțin tânărului Fabian Anton. Cu o proveniență extrem de dubioasă, ar exista o singură așa-zisă „dovadă” (a relației tânărului Eliade cu Legiunea), cu care defilează cripto-comunismul fostei Edituri „Politice” în teza de doctorat a lui Țurcanu devenită o lectură „obligatorie” ca și „Anii treizeci”, tricotați de Zigu Ornea după modelul falsificatorului Mihail Roller. Fără nici o altă sursă care să o confirme (vezi vol. F. Dworschak, În apărarea lui Mircea Eliade, Criterion, 2007, p. 251), unica „dovadă” a fost extrasă dintr-un dosar încă secret (nr. 573). Ea provine dintr-o declarație scrisă foarte probabil în urma schingiuirilor de arestatul Radu Gyr. Amintind despre această așa-zisă „dovadă”, Florin Cântec observa cu justețe „surprinzătoarea amabilitate a SRI-ului de a-i pune la dispoziție aceste dosare secrete domnului Țurcanu” (Florin Cântec, Corespondența M. Eliade-Radu Gyr, în rev. „Origini. Romanian Roots, vol. XIII, no. 6-7-8/ 132-133-134, June-July-August 2008, numărul dedicat lui Mircea Eliade, p. 29). Florin Cântec, fost bursier Fulbright care a cercetat la Regenstein Mircea Eliade Papers, mai notează că „ar fi fost interesant dacă Țurcanu ar fi oferit mai multe detalii despre conținutul dosarului 573 citat. Era dosarul întocmit lui Eliade sau lui Radu Gyr? Pentru că oricum trebuie să fie vorba de un dosar construit pe baza documentelor Siguranței, dar prelucrat apoi de Securitate pentru a fi folosit ori împotriva unuia ori a celuilalt” (F. Cântec, ibid., p.30)}

F. A. : Erau și Acterienii! Și Eliade, și Cioran.

A. D.  : Ăștia erau prea mari ca să fie simpli legionari. Dar, sigur, fiind ciracii, învățăceii lui Nae Ionescu, erau considerați drept legionari. Da nimeni nu știa dacă erau înscriși în Legiune. Nici până în ziua de azi eu nu știu dacă ei erau înscriși sau nu în Legiune.

Unii spun că erau, alții spun că nu erau. Nici nu mă interesa. Absolut deloc nu mă interesa chestia asta cu Legiunea, cu Arhanghelii…

V. OAMENI MARI CARE NU SÎNT NOTORII DE POMANĂ

Fabian Anton: Ce rol a jucat în viata d-voastră plictiseala?

[ In discuția cu un om trecut de optzeci de ani care afirmase că este filozof de la 16 ani, acestă „plictiseală” poate să fi fost invocată cu gândul la cunoscuta părere a lui Aristotel după care nu omul activ, individul care nu-și vede capul de treburi este înclinat spre filozofie, ci doar acelea care dispune de suficient răgaz de meditație. În lagărul comunist, angajarea supraviețuitorilor temnițelor politice era o problemă atât de spinoasă încât filozoful C-tin Noica a fost angajat după mai mult de un an de la ieșirea din închisoare, iar pentru un fost universitar cernăuțean, poetul Traian Chelaru, singurul loc de muncă oferit a fost un post la deratizarea Capitalei, care a dus la moartea prematură a poetului iconar. Într-o carte a filozofului Anton Dumitriu, volum care a avut nevoie de 13 referate ca să fie publicat în comunism, invocarea acelui otium liberale a fost o mare îndrăzneală, chiar cu trimitere la „materialistul” Aristotel. Fiindcă paznicii ideologiei statului polițienesc nu erau de acord cu ideea că „doar șezând și odihnindu-se omul devine înțelept”. La ei, odihna prielnică meditației era soră bună cu „parazitismul” pedepsit prin lege, în condițiile în care victimele „luptei de clasă” erau lăsate să moară de foame prin refuzarea angajării lor în „câmpul muncii”. Referirea la Aristotel poate fi însă hazardată. În schimb, dacă avem în vedere interesul cultivat cu asiduitate după 1990 pentru Emil Cioran (vezi Radu Portocală, Emil Cioran – sfârșitul furat, în „Jurnalul literar”, București, nov. 2001, p. 1 și 21 , inclus în vol.: Emil Cioran în conștiința contemporanilor săi din exil. Crestomație de gabriel Stănescu, Ed. Criterion Publishing, Bucuresti, 2007, pp. 257-262; http://www.scribd.com/doc/187763386/Radu-Portocala-Cioran-Sfarsitul-furat si Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prin lăutărismul lui Pleșu. Despre inocularea rușinii de a fi român, în rev. „Acolada”, Satu Mare, 1/2011, p.17, sau http://www.scribd.com/doc/167071165/Isabela-Vasiliu-Scraba-Cioran-prin-l%C4%83ut%C4%83rismul-lui-Ple%C5%9Fu-Despre-inocularea-ru%C5%9Finii-de-a-fi-roman , text cenzurat de segmentul românesc al internetului prin site-ul ro.scribd unde a fost ascuns pe 25 dec. 2012 de posibilii săi cititori, precum si Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prophete de la vraie saintete (a propos de Mircea Vulcănescu) , comunicare susținută la Colocviul internațional Cioran ( a se vedea înregistrarea http://www.youtube.com/watch?v=2BHknoJPFpg ) organizat în mai 2011 de Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, cu ocazia Cenenarului nașterii lui Cioran, publicată în rev. „Origini. Romanian Roots”, July-Dec. 2011, pp.22-25, document de asemenea „ascuns” depaznicii de la ro.scribd ca să nu fie parcurs la http://www.scribd.com/doc/187765196/Isabela-Vasiliu-Scraba-Emil-Cioran-prophete-de-la-vraie-saintete ), mai plauzibil ar fi că tânărul de douăzecisicinci de ani a reținut povestea cu „plictiseala” dintr-un manuscris al lui Mircea Vulcănescu publicat după jumătate de secol de la scrierea lui.

Amintindu-și de a doua vizită făcută în 1940 la Băneasa profesorului Nae Ionescu (1890-15 martie 1940) ieșit din lagărul unde fusese închis, fără verdictul niciunui proces, din 8 aprilie 1938 până în decemnbrie 1939 -, Vulcănescu scrisese că Nae Ionescu a ținut o dată o lecție pe tema plictiselii care l-ar fi entuziasmat atât de mult pe Emil Cioran, încât acesta n-a putut-o uita. În 1992 apăruse la București volumul despre Nae Ionescu, citit de Noica în manuscris. Cartea „tulburătoare la culme” (C-tin Noica, Amintiri despre Mircea Vulcănescu în „Almanahul literar 1984” ) a fost tipărită pe hârtie de calitate inferioară de fosta Editură „Politică” sub titlul Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut (București, 1992) cu note de Alexandru Badea (nepot, după mamă, al lui Ion Mihalache, unul dintre sutele de mii de martiri ai închisorilor comuniste, vezi Harta gulagului comunist, Chene-Bourg, Elveția). În ea Mircea Vulcănescu consemnase că plictiseala fusese înfățișată de Nae Ionescu la acel curs ca o stare a creaturii rămasă singură, față în față cu sine însăși (Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992, p.142). La doisprezece ani de la acea ultimă vizită făcută lui Nae Ionescu si la șase ani de încarcerare fără nici o vină, profesorul Mircea Vulcănescu era ucis în „universitățile lui Teohari Georgescu” (apud. Petre Pandrea; vezi și înregistrarea mea de la Colocviul „Mircea Vulcănescu”, Tecuci, 25 nov. 2012 http://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu, în rev. „Viața Românească”, nr. 7-8/2000, pp.176-181, sau http://www.scribd.com/doc/191641168/isabela-vasiliu-scraba-nae-si-vulcanescu , text pe care paza segmentului românesc al internetului l-a ascuns de cititorii săi, acesta fiind unul din cele 19 texte ale Isabelei Vasiliu-Scraba postate si apoi „cenzurate”de ro.scribd) și apoi aruncat la grămadă în Râpa Robilor de la Aiud, unde se află azi în construcție un centru de studiere „globală” a victimelor hitlerismului împreună cu martirii de la Râpa Robilor (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Aiud: hidra cripto-comunistă contra vetrei monahale de la Râpa Robilor, în rev. „Origini/ Romanian Roots”, nr. 11-12/ 2009, p.24; http://www.scribd.com/doc/189886227/Isabela-Vasiliu-Scraba-Aiud-Hidra-cripto-comunista-contra-vetrei-monahale-de-la-Rapa-Robilor ). În anul uciderii după gratii (v. Titus Bărbulescu, Mircea Vulcănescu, prefață la vol. Războiul pentru întregirea neamului, Ed. Saeculum I.O., 1999, pp. 5-17) a prietenului său Mircea Vulcănescu, filozof de mare clasă care nu a lăsat în urma lui nici o carte tipărită, Emil Cioran publica dincolo de Cortina de fier Sylogisme de l’amertume (Paris, 1952) unde, imaginându-se ironic pe sine ca un excroc al abisurilor metafizice (l’escroc du Gouffre) nota că „la ‘vie’ est une occupation d’insecte”. Poate cu gândul chiar la Mircea Vulcănescu, Emil Cioran mai consemnase că au existat vremuri (ce le răscumpără pe ale noastre) în care, alături de filozofi care scriau, existau și filozofi care gândeau fără să-și noteze gândirea și fără a fi mai puțin prețuiți decât ceilalți.

Lucrurile s-ar fi schimbat „depuis que l’on se prosterne devant l’efficace”. În vremurile noastre „l’oeuvre est devennue l’absolu du vulgaire; ceux qui n’en produisent pas sont considérés comme ‘ratés’. Mais ces ‘ratés’ eussent été les sages d’un autre temps; ils rachêteront le nôtre pour n’y avoir pas laissé de trace” (Cioran, Sylogisme de l’amertume, 1952). Desigur, între subtilitatea și consistența ideatică a unor astfel de gânduri cioraniene și primitivismul gândirii după șablon a unui beneficiar al regimului comunist și post-comunist se cască un adevărat abis, dacă ar fi să luăm seama la spusele acelui fost ministru ridicat în slăvi de la primele sale conspecte tipărite în albumul de artă Corot (1971): „Ca și Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu a putut fi contestat pentru lipsa operei masive” (vezi Andrei Pleșu, în rev. „Manuscriptum”, nr. 1-2/ 1996, p. 109, interviu inclus și în volumul omagial scos în 2004 la Centenarul nașterii lui M. Vulcănescu de Editura Radio). Cu același calapod, lipsa operei filozofului Alexandru Dragomir a putut prilejui (si după citirea volumului Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004; http://www.scribd.com/doc/130854967/Isabela-Vasiliu-Scraba-PROPEDEUTIC%C4%82-LA-ETERNITATE-Alexandru-Dragomir-in-singur%C4%83tatea-gandului , îndepărtat împreună cu alte 43 de texte ale Isabelei Vasiliu-Scraba – pe 25 dec. 2013 de supraveghetorii de la ro.scribd, care după câteva zile a redus cenzura la 19 documente) neinspirate comentarii nu numai pe linia „ratării” lui Alexandru Dragomir, dar si a….„mediocrități” sale (vezi Florian Roatiș, Pledoarie pentru filozofia românească, Ed. Aius, Craiova, 2006, p.117). Dar nu e mai puțin adevărat că volumul filozofului băimărean șchioapătă doar la aceste comentarii. În rest, pledoaria sa este interesantă si bine documentată.]

Alexandru Dragomir : Nu i-am atribuit [plictiselii] nici un rol. Țineam prea mult la viată.

Fabian Anton: Iubiți viața  ?

A. D. : Cât sunt viu, da! Apoi… o să mai văd! Dar, în orice caz, iubesc lumea.

F. A.: Iubiți lumea, dar sînteți, cum se știe, un retras. Un om care nu frecventează foarte mult societatea.

A. D. : Păi, lumea nu se reduce la o societate de câțiva indivizi pe care-i cunoști. Lumea înseamnă și pădure, și mare, și animale, animalicule, gândăcei, fluturi. Toate astea sînt lumea. E un obicei, – cred că nu-i numai al nostru (eu sunt cam contra judecăților gen „noi, românii“, care încep cu „noi, românii“) -, care spune că, dacă n-ai acest orizont de a te raporta minim de la oameni la animale, de la animale la insecte, de la insecte la plante, dacă toate astea nu formează un împreună și necontenit prezent, atunci n-ai făcut mare lucru în viață. N-ai făcut mare lucru în viață, dacă n-ai învățat acest abecedar din vestibulul gândirii Ca filozof, firește! [v. Isabela Vasiliu-Scraba, „În fond eu fac o teză de doctorat la Dumnezeu” (Al. Dragomir), în rev. „Argeș”, Pitești, nov. 2005, p.21; http://www.scribd.com/doc/189934721/Isabela-Vasiliu-Scraba-%E2%80%9EIn-fond-eu-fac-o-teza-de-doctorat-la-Dumnezeu%E2%80%9D , text cuprins si în volumul Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Slobozia, 2004].

F. A.  : Ce rol au avut prietenii în viața dumneavoastră?

A. D.  : Dar în viața dumitale?

F. A.  : Au!

A. D.  : Vezi? Și în viata mea au avut un rol. Cred că întotdeauna am avut prieteni, buni, foarte buni. Astăzi nu mai am prea multi, fiindcă cine mai stă de vorba, cine mai este prieten cu un octogenar?

Am vreo doi prieteni buni, octogenari de-ai mei, cu care mă întâlnesc. Cu care conversez, cu care stau de vorbă, jumătate din discuții fiind: «Da, acela, domnule, cum îl cheamă… Am uitat…  ». Iar din partea lor primind exact aceleași replici sau replici de genul: «Era unul așa, blond, palid, care venea pe la noi prin 1935-1936…  » «Nu știu  ! Nu mai țin minte  !» Sau: «Da, da, da… îl știu  ! Dar nu știu cum îl cheamă. Nu mai știu  !».

F. A. În afară de filozofie v-au mai interesat și alte științe  ?

A. D. Nu  ! În comparație cu interesul pentru filozofie, nu.

Ma întrebați despre prieteni, mă rog… [v. Isabela Vasiliu-Scraba, Doi filozofi prieteni: Octavian Vuia și Alexandru Dragomir, în rev. „Jurnalul literar”, București, dec.2004, p. 13; http://www.scribd.com/doc/188004276/Isabela-Vasiliu-Scraba-Doi-filozofi-prieteni-Alexandru-Dragomir-si-Octavian-Vuia].

Prietenii ca prietenii…, dar erau câteva personalități pe care le-am întâlnit și care au avut un rol foarte important în viața mea.

Am învățat și eu, uitându-mă la ei, frecventându-i și, uneori, bucurându-mă chiar de oarecare simpatie din partea lor, am învățat ce înseamnă mecanismul oamenilor mai mari din, să spunem, filozofie. Cum a fost Dinu Noica, cum a fost Mircea Vulcănescuși, înainte de toate, firește, pentru experiența mea, marele Heidegger. Și cred că acesta este un lucru nu numai important, dar care poate fi ridicat la un anumit rang  : Sînt unii care au cunoscut oameni mari și alții care n-au cunoscut oameni mari. „Oameni mari“ între ghilimele, căci nici tu și nici eu nu știm ce este aia „oameni mari“. Dar oameni care nu sînt notorii de pomană, degeaba.

F. A.  : Vorbim de Dinu Noica. El este acum cât de cât cunoscut. Însă îl pomeniți pe Vulcănescu, iar el nu este prea cunoscut de tineri.

[Din 1945 – de când Ion Călugărul scrisese în „Scânteia” că Dimensiunea românească a existenței ar ilustra o idee politică, aceea a „imperialismului românesc”, cu o pauză de vreo patru decenii până să-i devină lui Vulcănescu din nou numele publicabil, întâi prin retipărirea în 1983 a Dimensiunii… în revista „Caiete Critice” coordonată de Eugen Simion, apoi prin introducerea într-un almanah literar a câtorva amintiri ale lui Noica legate de Mircea Vulcănescu -, si până în 1991 când a apărut în condiții extrem de modeste volumașul Logos și eros (Ed. Paideia, București, 1991), discursul comentatorilor acestui subtil filozof n-a părăsit cadrul politic: în 1983 Dumitru Ghișe evidenția „substratul intereselor de clasă” iar Gabriel Liiceanu („discipolul lui Henry Wald”, apud. Noica, 1975) „coborârea în regional” pentru a „exalta specificului național și a elimina – ca străine și impure – influențele culturale de tip vestic” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p.231). În fișa despre Mircea Vulcănescu tipărită de Humanitas într-un dicționar filozofic coordonat de un academician cu liceul pe puncte, o fostă profesoară de socialism a trudit și ea să-l înscrie pe filozoful creștin care a fost Mircea Vulcănescu într-o perspectivă istorico-politică, notând că în gîndirea lui Mircea Vulcănescu „arhaica viziune mioritică despre moarte e mai degrabă un anacronism, decât o trăsătură a spiritualității naționale” (Marta Petreu în Dicționarul operelor filozofice românești,1997). Credem că supraviețuirea șabloanelor politice (neabandonate nici după 1990 de așa numiții „cititori avizați”, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Oroarea de metafizică în receptarea gândirii lui Mircea Vulcănescu, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/VULCAN7.html) ar explica ceva mai plauzibil faptul că Mircea Vulcănescu nu era cunoscut de tineri, nici după zece ani de cripto-comunism.]

A. D.: Mircea? Cred și eu! Fiindcă nu a scris! Da! Mi-a spus Diaconu că a publicat acum câte ceva… dar…

F. A.  : Sînt cele cinci volume de la Editura Eminescu !

1. D.  : S-a ajuns deja la cinci volume? Mă mir !

{Prețuind gândirea filozofului creștin Mircea Vulcănescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mântuirea prin trecerea în virtual, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, nr. 148/ 2001, pp. 6-7; articol cenzurat de ro.scribd care nu-l indică printre articolele postate, desi el se află on-line la http://www.scribd.com/doc/190131810/isabela-vasiliu-scraba-mantuirea-prin-%E2%80%9Etrecerea-in-virtual%E2%80%9D   ), Alexandru Dragomir se va arăta (desigur, cu politețea celui care-și menajează interlocutorul) uimit de apariția post-comunistă a unor opere vulcănesciene din manuscrise nefinisate de autorul lor, „opere” care nu pot fi la înălțimea celor publicate de Mircea Vulcănescu în periodicele din interbelic. În plus, lipsa de vocație filozofică și de profesionalism a îngrijitorilor unor astfel de volume și-a pus amprenta în mod decisiv asupra lor, coborându-le nivelul (ne referim în mod special la prioritatea dată de Marin Diaconu unor texte nefinisate, recuperate de el din arhiva filozofului. Se pare însă că aceasta era o „directivă” editorială comunistă fiindcă și în cazul lui Eliade, prioritate aveau scrierile de tinerețe, cu mult mai puțin importante față de operele de maturitate, premiate de Academia Franceză. Fapt observat și de Monica Lovinescu după publicarea tezei de licență a lui Mircea Eliade.). Mai scandaloasă era însă la data interviului (luat pe 15 iunie 2000) situația așa-ziselor „opere” ale lui Alexandru Dragomir, cu care venise Fabian Anton la bătrânul filozof să-i arate ce vînd sub numele lui Dragomir anticarii de la Universitate, „opere” atât de modificate de editori încât Alexandru Dragomir le-a refuzat categoric paternitatea (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Alexandru Dragomir nu este o „invenție” a lui Liiceanu, fiindcă oamenii mici nu-i pot inventa pe oamenii mari, în rev. Acolada, Satu-Mare, 3/2013, p.19, sau http://www.scribd.com/doc/167094850/Isabela-Vasiliu-Scraba-Al-Dragomir-nu-este-o-%E2%80%9Einven%C8%9Bie%E2%80%9D-a-lui-Liiceanu-fiindc%C4%83-oamenii-mici-nu-i-pot-inventa-pe-oamenii-mari precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Pasiunea pentru banalități a dlui G. Liiceanu, în rev. „Vatra veche”, Târgu Mureș, oct. 2012; http://www.scribd.com/doc/171900454/Isabela-Vasiliu-Scraba-Pasiunea-pentru-banalit%C4%83%C8%9Bi-a-d-lui-Gabriel-Liiceanu). Povestind cum a fost descoperită de Newton legea gravitației, Petre Țuțea sublinia intervenția „inspirației” venită de sus, de la Dumnezeu. Se pare că însăși „inspirația” tânărului Fabian Anton, de a-i aduce lui Alexandru Dragomir (care nu mai ieșea de ani de zile din casă din cauza unei foarte severe angine de efort, suferință care-l făcea să se oprească extrem de des atunci când avea de mers pe jos, cum aveam să aflu de la Mihai Șora) să-și vadă cu ochii lui „opera” care-i era vândută la tarabele de la Universitate -, s-a împărtășit din aceeași sursă divină.}.

Fabian Anton  : Va întreb atunci… Puțini din tinerii de azi mai au norocul, șansa de a se afla alături de personalități ale generației dumneavoastră sau ale generației ’27. Câți pot veni la dumneavoastră  ? Câți îl pot frecventa pe domnul Paleologu ? Sau câți tineri îl frecventau pe Arsavir Acterian, de pildă. Și vă întreb, pentru studenți, mai ales pentru cei de la Facultatea de Filozofie, ce rămâne de făcut, ce modele au ei dacă lasă nedescoperite toate aceste valori?

Alexandru Dragomir: Eu nu cred că opera unui gânditor are o singură dimensiune: cantitatea, câte volume sînt scrise. Mircea Vulcănescu a lăsat în urmă foarte puțin. Mă mir că domnul Diaconu a reușit să reunească atâtea texte. E curios  !!!

Mircea Vulcănescu nu a scris, nu avea nici o ambiție să publice. Era și foarte ocupat. A avut întotdeauna slujbe importante: în Direcția Vămilor, la Ministerul de Finanțe. Însă nu era preocupat (să publice). În schimb, era enciclopedic atunci când vorbeai cu el. Enciclopedic!

 

VI. Alexandru Dragomir: „Eu mă simt acasă doar în filozofie”

 

 

Fabian Anton: Petre Țuțea spunea că enciclopedismul este un defect, un cancer mintal…

Alexandru Dragomir: Nu mi se pare că ceea ce spune Țuțea ar fi de luat în serios. Țuțea vorbea multe, mult prea multe…

 

[Când nu mai era înregistrat doar pe ascuns, de către Securitate, si când multele lui spuse din 1990 erau înregistrate și publicate de diverși vizitatori fără a i se arăta șpalturile si fără a i se cere „bunul de tipar”, așa cum s-ar fi cuvenit, Petre Tuțea atrăsese atenția asupra unui aspect trecut cu vederea de toți amatorii de interviuri lăbărțate prin paginile revistelor de cultură: „interviurile în genere sînt adevărate infracțiuni la ideea de meditație” (Între Dumnezeu și neanul meu, Ed. Anastasia, București, 1992, p.37)].

Fabian Anton : Așa [precum în cazul lui Mircea Vulcănescu], nici Nae Ionescu nu a scris. Și avem totuși astăzi vreo 30 de volume semnate de el.

[In aforismul lui Cioran era semnalată valoarea gânditorilor care n-au publicat, dar și-au impresionat contemporanii prin profunzimea gândirii lor. La fel, Alexandru Dragomir pune accentul pe CALITATEA unei gândiri, cu mult mai împortantă decât cantitatea, impresionând în mod special pe cei incapabili de a sesiza calitatea. Prin replicile sale, tânărul repetă inconștient părerea cripto-comunistului Zigu Ornea care, cu specializarea lui la Facultatea de marxism-leninism, era convins că niște gânditori români de talia lui Mircea Vulcănescu și Nae Ionescu ar putea fi contestați și pe alte criterii decât criteriul urii de clasă după care se ghidase Zigu Orenstein o viață întreagă. Preluarea inconștientă a opiniilor răspândite în scopul precis de a fi repetate este greu de stăvilit la tinerețe. Intrucât falsele păreri ale fostului redactor de la ESPLA – răsplătit cu o avansare la Centrala librăriilor (vezi „Observatorul Cultural”, nr.277 din 14 iulie 2005: Noica în vizorul Securității) după întemnițarea lui Noica pentru „vina” de a-i fi dat spre publicare la ESPLA un manuscris despre Hegel -, fusese larg difuzată prin revistele „Dilema” și „România literară” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Oroarea de metafizică în receptarea gândirii lui Mircea Vulcănescu, în rev. „Asachi„, Piatra Neamț, Anul X, nr. 149, iulie 2001, pp.6-7, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/VULCAN7.html ), exact în perioada masivei editări a singurului creator de școală românească de filozofie, în principal la edituri din București, întâi la Editura Roza vânturilor, apoi la fosta Editură „Politică”, urmată de Editura Timpul din Iași care i-a scos lui Nae Ionescu două volume excelente de publicistică în 1994 si 1996, și, last, but not the least, Editura Crater din București și Istros a Muzeului din Brăila (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Editarea cursurilor lui Nae Ionescu, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 134, aprilie 2000, pp.9-10, http://www.scribd.com/doc/187813651/Isabela-Vasiliu-Scraba-Editarea-cursurilor-lui-Nae-Ionescu sau Isabela Vasiliu-Scraba, Surpriza ultimului curs de metafizică a lui Nae Ionescu, în rev. „Viața Românească”, Anul XCIV, dec. Nr.12/ 1999, pp. 136-139, http://www.scribd.com/doc/191642194/Isabela-Vasiliu-Scraba-Surpriza-ultimului-curs-de-metafizica-al-lui-Nae-Ionescu ). Să nu uităm că și opera lui Heidegger se compune în principal din prelegeri universitare, editate la mai mult de două decenii de la expunerea lor: De pildă, acel curs despre Kant din semestrul de iarnă 1936-1937 (care între studenți circulase dactilografiat după stenograme) a fost dat de Heidegger în 1961 lui Walter Biemel să-l transcrie, fiind tipărit prima dată la Tuebingen în 1962. Alexandru Dragomir încearcă să-l lămurească pe tânărul Fabian Anton de falsitatea opiniilor despre inexistenta operă filozofică a profesorului Nae Ionescu, despre care Petre Pandrea scrisese că „tipologic, era un ascet și un însetat de sfințenie și abnegație în sâmburele cel mai ascuns al personalității sale” (vezi vol.: Nae Ionescu în conștiința contemporanilor săi. Crestomație de Gabriel Stănescu, Criterion Publishing, Co., Inc., București, 1998, p. 223).].

Alexandru Dragomir : Cu Nae Ionescu e altă situație! Nae Ionescu era profesor și cursurile lui s-au putut tipări. Au fost steno-dactilografiate și apoi se puteau tipări. Pe lângă asta, el scria la «Cuvântul». Zilnic! Era directorul ziarului «Cuvântul». Și avea acolo asa-zisele editoriale, cum le spunem noi acum. Bun!

[Iată și părerea filozofului Vasile Băncilă, extrem de asemănătoare cu cea a lui Alexandru Dragomir: „E vorbă goală că Nae Ionescu n-a scris. În realitate, a scris mult și chiar filozofie, fiindcă despre orice scria el era filozofie” (vezi V. Băncilă, în vol Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, p.16 sau http://www.scribd.com/doc/132110995/Isabela-Vasiliu-Scraba-METAFIZICA-LUI-NAE-IONESCU-in-unica-%C8%99i-dubla-ei-inf%C4%83%C8%9Bi%C8%99are). În perioada interbelică, însăși prestigiul tânărului Martin Heidegger se baza, ca și în cazul tânărului Nae Ionescu, pe zvonuri transmise din om în om, existând doar notițe de la cursurile lui Heidegger stenografiate si apoi dactilografiate care circulau în cerc restrâns, întocmai cum se petreceau lucrurile în România cu notițele de la cursurile profesorului Nae Ionescu. O fostă studentă de-a filozofului german consemnase într-un articol publicat în cotidianul „Merkur” (nr.258/oct. 1968) zvonul faimei lui Heidegger auzit de ea în interbelic: „numele lui Heidegger străbătea Germania, ca povestea despre regele ce stătea ascuns. Zvonul glăsuia că filozofia s-a trezit din nou la viață și odată cu ea valorile trecutului ei considerate ca și moarte. Din comorile culturale ale trecutului, revitalizate de gânditorul de la Freiburg, luminează idei de care scepticismul modern n-a știut niciodată. Acum există un învățător. De la el poți învăța să gândești” (apud. Hartmut Tietjen, Cel mai mare filozof al timpurilor noastre, în vol. Martin Heidegger, Ființă și timp, traducere din germană de Dorin Tilinca, Ed. Jurnalul literar, București, 1994, p. 260).

Mărturiile din epoca în care preda Nae Ionescu sunt întru-totul similare: În opinia celui care s-a ocupat de litografierea cursurilor lui Nae Ionescu, Profesorul ar fi „deschis ochii și mintea studenților asupra problemelor filozofice” discutându-le fără a se „lăsa copleșit de mărimea și autoritatea” vreunui filozof din trecut. Așa se explică faptul că, de la Titu Maiorescu, el e singurul dascăl care a făcut școală” (Dumitru Cristian Amzăr, Prefață la vol. Nae Ionescu, Îndreptar ortodox, Wiesbaden, 1957). „Ca dascăl de filozofie, Nae Ionescu era extrem de interesant, vădind prospețime în gândire, pitoresc în prezentarea ideilor mai greu de sesizat, o cugetare pe viu, o cercetare în adâncimea problemelor, degajând concluzii surprinzătoare prin îndrăzneală și originalitate” (Arșavir Acterian, Mărturii despre Nae Ionescu, în rev. „Echinox”, Cluj-Napoca, nr. 7-8-9, 1991).

La moartea profesorului Nae Ionescu, fostul său asistent (devenit peste ani „cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX”) îi rezumă astfel poziția filozofică: „Tragedia omului, de la Adam încoace, Nae Ionescu o găsea în incapacitatea omului de a iubi în chip absolut, incapacitate care se soldează cu neputința de a cunoaște în chip absolut. … Iubirea aduce după sine rodnicia. Și puțini români au fost mai rodnici decât Nae Ionescu. Puțini oameni se puteau mândri, ca el, cu atâția fii spirituali. Știu că voia, în ultima vreme, să țină un curs universitar asupra Sfântului Pavel, stăruind mai ales asupra capacității… de a naște fii spirituali… Numai un om cu o forță uriașă de iubire își putea pune asemenea probleme, în centrul cărora mijește nu un sistem oarecare, ci nădejdea că, prin creștinism, s-ar putea schimba însăși poziția omului în Cosmos” (Mircea Eliade, Profesorul Nae Ionescu, în rev. „Universul literar”, IL, nr.13, 23 martie 1940).].

Alexandru Dragomir: Și, ca să revenim… ce pot face tinerii ca să găsească asemenea personalități? Repet: nu cantitatea operei contează foarte mult. Pentru Mircea Vulcănescu, de pildă, tineretul n-a avut decât o singură lucrare, un singur studiu.

Fabian Anton: «Dimensiunea românească a existenței» !

A. D. : Exact! [Tineretul întors de pe front, cum a fost însuși Alexandru Dragomir, a avut acest studiu Dimensiunea românească a existenței] că a fost publicat în «Izvoare de filozofie», care nu era o revistă de largă răspândire. Era un soi de volum de studii [tipărit în două volume de Noica ajutat financiar de Mircea Vulcănescu în timpul Războiului pentru recuperarea Basarabiei și Bucovinei de Nord ocupate în vara anului 1940 de URSS (vezi si articolul scris de fiul lui Petre Pandrea, dr. Andrei Pandrea, 1940: România sfârtecată, în rev. „Cuvântul românesc”, aprilie 1991, p.13 sau http://www.scribd.com/doc/187826934/Andrei-Pandrea-1940-Romania-sfartecata ]. Acolo se publicau studii, nu articole de revistă.

F. A. : Dar acum tinerii au la dispoziție astea [cinci volume de „opera” vulcănesciană scoasă de Diaconu și privită cu neîncredere de Alexandru Dragomir care s-a arătat „mirat” de atâtea volume apărute în defavoarea lui Mircea Vulcănescu].

{Cenzura cripto-comunistă de la «Observatorul Cultultural» (nr.275/ 30 iunie- 6 iulie 2005) a intervenit aici spre a falsifica discuția (vezi si Isabela Vasiliu-Scraba, Falsificări la publicarea în „Observatorul Cultural” a ultimului interviu al filozofului Alexandru Dragomir, în rev. „Argeș”, Pitești, mai 2010, p.22-23 sau http://www.scribd.com/doc/189933584/Isabela-Vasiliu-Scraba-Falsificari-la-publicarea-in-Observatorul-cultural-a-ultimului-interviu-al-filozofului-Alexandru-Dragomir-1916-2002) , printr-un procedeu pus la bătaie și ceva mai înainte de vreo două ori: Redacția a trecut spusele tânărului în gura bătrânului filozof, în scopul precis de a lăsa impresia că Alexandru Dragomir ar recomanda tinerilor cele cinci volume confecționate cu o totală lipsă de profesionalism și publicate după căderea comunismului. Urmărind desfășurarea discuției pe casetă, eu am repus replica la Fabian Anton, cum a fost ea înregistrată. Așadar, numai în opinia tânărului Fabian Anton, gândirea filozofică a lui Mircea Vulcănescu (de o atât de mare profunzime încât a fost atent studiată de Noica în deceniul al șaptelea, când satrapii de la cenzură îl interziseseră pe M. Vulcănescu) ar fi de găsit în respectivele cinci volume, cuprinzând de-a valma și texte nepublicate de autorul lor, volume pe care tehnica digitală a permis să fie „vărsate” apoi într-un „corpus de texte presupus clasice al pleiadelor aceademiei române”(rev. „Convorbiri literare”, august 2011). În schimb, după convingerea lui Alexandru Dragomir, filozofia vulcănesciană este expusă doar în scrierile publicate de fostul său profesor. O să vedem mai încolo și părerea filozofului Alexandru Dragomir despre comuniștii cu veleități de filozofi (precum Marin Diaconu, Liiceanu și Pleșu) mai temeinic pregătiți în ideologia statului totalitar comunist decât în filozofie, atunci când va fi vorba de zicala „în tara orbilor, chiorul e împărat”, cu înțelesul că Alexandu Dragomir este «cel mai mare filozof din România» pentru că față de nivelul veleitarilor de care are știință (A. Pleșu, G. Liiceanu, Marin Diaconu, Sorin Vieru, Virgil Ciomos, etc.), gândirea sa filozofică nu are concurență.}

Alexandru Dragomir : Cred că dacă ar fi rămas numai Dimensiunea românească a existenței, numai asta de ar fi să o iei și să o interpretezi și tot ai avea destul material pentru a-ți da seama și cine a fost Vulcanescu, și ce largi posibilități și orizonturi deschide gândirea lui.

Dar, când îl cunoșteai, trebuia să ai olecuță de răbdare. Căci, indiferent despre ce vorbeai, aveai impresia ca el este o orgă. Adică oriunde apăsai, urma un șuvoi de informații, toate foarte bine structurate și toate serioase. Eu am verificat vreo două-trei trimiteri bibliografice când eram student și toate erau foarte serioase și, de fiecare dată, nu prezentate fragmentat, ci într-o structură întreagă.

Mircea Vulcănescu nu spunea: «A, de problema asta s-a ocupat Montesquieu în capitolul cutare…». El îți spunea de toți care se ocupaseră de problema respectivă. Toți franțujii, nemții, ș.a.m.d. Pe urmă, în conversațiile cu dânsul, en tête a tête, era la fel. Orice îi spuneam eu (și cine eram eu!) imediat începea: își scotea fișele și… vorbea. Eu am avut, ani și ani de zile, în bibliotecă, acolo stăteau, operele complete ale lui Kant. Ediția Cassirer, pe care le-am scos de la dânsul, la cererea dânsului și a Măriucăi și a surorii ei mai mari, fiindcă știam că-l arestează, ca o să-l aresteze. Era în aer.

Fabian Anton: Este vorba despre ceea ce pomenește Noica în finalul Jurnalului de la Păltiniș?

Alexandru Dragomir: Nu mai știu. Poate. Mă rog. Uite, nu țin minte de asta. Dar Vulcănescu era covârșitor.

[Din camera „microfonizată” în care locuia Noica la Păltiniș (vezi vol. Noica în arhiva Securității, Ed. M. N.L.R., București, 2010, precum și art. Isabela Vasiliu-Scraba, Pcamera 13 a Vilei Noica de la Păltiniș – în rev. „Discobolul”, Alba Iulia, iul.-aug.-sept., Nr.151-152-153/2010, pp. 256-260, sau http://www.scribd.com/doc/191358681/Isabela-Vasiliu-Scraba-Inclutura-Paltinis), securiștii au putut probabil transcrie aceste vorbe ale fostului deținut politic Constantin Noica pe care le-a redat fidel și comunistul Gabriel Liiceanu: „dacă nu vei citi această ediție, Kant nu va intra în capul tău… Aici e vorba de un transfer între generații, un act aproape inițiatic… să înțelegi asta și să nu mă dezamăgești” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p. 227). Obsedat că n-are cui preda ștafeta culturală (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte, în rev. „Acolada” (Satu Mare), Anul VI, Nr.2/52, febr. 2012, p. 19; sau http://www.romanianstudies.org/content/2012/07/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre/), Noica și-a imaginat pesemne că ștafeta ar putea fi socotită ca și predată dacă G. Liiceanu ar ține în mână acele opere kantiene din biblioteca lui Mircea Vulcănescu. „Fluidul magic de care au fost impregnate cărțile odinioară studiate cu mintea sa strălucită de filozoful Vulcănescu ar trece de la mână la capul fericitului care l-ar citi astfel pe Kant în ediția Cassirer, înlesnindu-i înțelegerea” (Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un „sonor” Dicționar [al operelor filozofice românești, 1997], în rev. „Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, iulie, 2001, p. 32-33, http://www.scribd.com/doc/188366251/Isabela-Vasiliu-Scraba-Mircea-Vulcanescu-intr-un-sonor-dictionar ]

Fabian Anton: Domnule Dragomir, cum vedeți dumneavoastră rolul Rusiei în zilele noastre?

Alexandru Dragomir: Cum văd rolul Rusiei? Cu spatele!

F. A.: Și al Americii? Cu fața?

A. D.: Al Americii? Nu, nu cu fața! Nu sînt cele două fețe! Și nici eu nu sunt Ianus.

Ar mai fi loc de îndreptat în ceea ce se petrece în Statele Unite. Destul loc de îndreptat, până când Statele Unite sa aibă autoritatea întemeiată ca să fie prima putere în lume.

Ai citit ÎnfricoșătoareaAmerică?

F. A.: Nu!

A. D.: Citește-o! Este un sfat pe care ți-l dau. La Editura Humanitas a apărut. Teribilă carte!

F. A.: Au trecut 10 ani de la Revoluție. S-a schimbat ceva în România în perioada asta?

A. D. Dacă s-a schimbat ceva? A, bine… Multe lucruri, evident! Întotdeauna se schimbă ceva în 10 ani. Acum o să-ți spun un lucru blasfemic: niciodată nu m-a interesat asta! Nu mă prea interesează politicul. Sunt un filozof.

F. A. : Dar ce rol credeți că poate avea filozoful în țara asta?

A. D. : E o întrebare comică: unde în țara lui ? În lume? În fața lui Dumnezeu?

Asta e în genul Mihai Sora: Filozoful și cetatea. Cred că, dacă este filozof adevărat, atunci rolul lui este nul.

F. A. : Dar preotul?

A. D.: Nu știu! Preoții… Nu-i cunosc  ! Nu știu! Pe preoți nu-i frecventez deloc. Nu mă atrag. N-am relații cu clerul ortodox și nici cu cel catolic.

F. A.: Dar religia? N-aveți relații cu religia? Și problema Dumnezeirii?

A. D. : Sunt prea mic pentru o problema atât de mare. Acesta-i răspunsul standard pe care-l dau când sunt întrebat așa ceva.

Fabian Anton: Jeni Acterian spunea că sînteți un om „greu de mulțumit“. V-a mulțumit vreodată ceva?

Alexandru Dragomir: Dacă am fost vreodată mulțumit? Desigur. Uite, în perioada asta, de pildă, sunt foarte mulțumit ca mănânc căpșuni. Îmi plac mult căpșunele. Totdeauna sunt și mulțumit de ceva. De obicei de natură. Natura este o investiție foarte bună.

F. A.  : Dacă avem ochi pentru ea. Dacă știm cum s-o descoperim…

A. D.  : Nu trebuie să o descoperi. Nu trebuie. Căci nu poți să sari din ea afară.

F. A.  : Dar putem închide ochii. Cei mai multi închid ochii la natură.

A. D.  : Chiar și așa  ! Rămîi cu tine însuți. Și îmi permit a face observațiunea că faci parte din natură. Fiștecare (cum se spune în Ardeal) face parte din natură, și dacă rămâi singur undeva într-o cameră. Acolo ai o parte din natură foarte interesantă: pe tine însuți. Și ești oarecum obligat să te mărginești la aceasta parte a naturii. Dar nu-i cea mai plăcută. Nici pe departe!

F. A.  : Tot Jeni Acterian spunea că ar trebui sa faceți diferența dintre melancolie și nostalgie. Care este, domnule Dragomir, aceasta diferență?

A. D.: Habar n-am! Dar, în orice caz, nostalgia este un sentiment care implică o mare doză de temporalitate (adică angajează și problema temporalității), în care nu știm mare lucru. Pe când melancolia este, cum spun nemții, o „dispoziție“ care astăzi nu poți să știi niciodată dacă este mimată sau este autentică. Astăzi sunt foarte puțini melancolici și multi depresivi.

Adică [aceia] mulți dintre cei care înainte erau melancolici, plini de «umoare neagră», [nu știi dacă] mai există ca atare. Astăzi li se spune depresivi. Și, fiindcă au nu o depresiune sufletească, ci o depresie, ceea ce e mult mai șic. Depresie! Depresiune e depășit! E învechit, e bună pentru octogenari.

F. A.  : Sunteți pesimist? Unii vă considera un pesimist.

A. D.  : Eu cred că, în ceea ce privește viitorul, nu știm nici cum să-l apucăm, darmite cum să-l taxam, drept bun sau rău Dacă vezi viitorul sumbru ești un pesimist. Dacă vezi viitorul roz ești un optimist, [așa] se zice. Sau chestia cu paharul.

Cred însă ca toate judecățile și gândirile de felul acesta intră în ceea ce spune Aristotel, în «Topice», 4, că despre asemenea probleme nu se poate decide științific. Nu sînt probleme științifice, adică nu sînt probleme serioase. Problemele serioase fiind, în capul lui Aristotel, cele ce pot fi demonstrate științific, respectiv cele care pot să fie argumentate silogistic, îndeosebi după figura întâi.

F. A.: Va supără ca sunteți bătrân? Ce înseamnă viata dumneavoastră astăzi la 84 de ani?

A. D.: Bucurie! Bătrânețea ma entuziasmează! Abia aștept să uit și mai multe decât am uitat, sa merg și mai greu cu picioarele decât merg acum!

Sigur că mă supără!

Îți mărturisesc că, văzând de la geam adesea câte un tânăr alergând, îmi spun: «Uite, domnule, nici nu știe ce bine e că poate să facă așa ceva. Nu știe!».

FA: Se spune că trebuie să facem mereu diferența între «inteligența tinereții» și «înțelepciunea bătrâneții». Care credeți că este aceasta diferență?

A. D.: Sub rezerva că nu știu ce înseamnă „înțelepciunea bătrâneții“ și că am întâlnit destui bătrâni țicniți, apucați, bizari și având unica preocupare starea lor biologică, dar trecând peste asta, „inteligența tinereții” este ceea ce grecii numesc dynamis (o potență, o posibilitate). Pe când „înțelepciunea bătrâneții” este o realizare. Dar, cu rezerva că, dacă despre dynamis a scris Aristotel destul, în Metafizica, Cartea theta [trad. Stefan Bezdechi, prefață și note de Dan Bădărău, Ed. Academiei, București, 1965, pp. 281-304], „înțelepciunea bătrâneții” este… o problemă foarte cunoscută… foarte dezbătută. Este atât de discutată și de întoarsă pe față și pe dos… încât s-a reușit să nu se mai știe cui și la ce corespunde această sintagmă: «ințelepciunea batrâneții».Pe de o parte este întreaga căruță cu poncifuri de genul „dacă n-ai un bătrân să ți-l cumperi”, „bătrânii noștri spun” ș.a.m.d. Pe de altă parte este „să dam la o parte bătrânii și să facem loc tinerilor”; „societatea noastră este o societate senectă, îmbătrânită”, în politică, de pildă.

Astea sînt judecăți ce se pot purta de acolo până acolo… care pot să facă parte dintr-un discurs… dintr-un «dialog social ! » (și aici fac aluziela… un grup social… sau la… un „Grup de Dialog Social”!), până-n vecii vecilor. Amin!

[Și asta] spre bucuria participanților, spre înduioșarea celor care citesc reviste [Revista „22” a GDS-ului]  în care lucrurile astea sînt spuse, și [spre bucuria] câtorva care și-au făcut dintr-asta un piedestal [Sensul ironic al invocării inutilelor trăncăneli din cadrul „dezbaterilor” GDS înregistrate și publicate în Revista „22” din 1990 până în 15 iunie 2000, data interviului, este prea evident spre a mai fi comentat.].

IsabelaVS-Interviu7bAlexDrag.rtf/13 febr. 2014/23703 car./ 3920cuv.

VII. „NOICA NU A AVUT INFLUENȚĂ ASUPRA LUI LIICEANU ȘI PLEȘU”

Fabian Anton  : Noica spunea că sunteți «dracul gol». Alții vă spun «cel mai important filozof român în viață». Care este definiția care v-ar conveni cel mai mult în ceea ce vă privește?

[In 18 decembrie 1949 Noica îi scria lui Alexandru Dragomir că îl consideră „cel mai înzestrat cap filozofic pe care l-a întâlnit”, după ce constatase încă din 7 octombrie 1949 că Dragomir „face filozofie pentru că este prea inteligent ca să facă altceva”, dezvăluind chiar și „cusurul” remarcabilei inteligențe cu care nepotul istoricului Silviu Dragomir fusese înzestrat: anume că inteligența lui Alexandru Dragomir nu funcționa „din când în când” ca la ceilalți oameni. La Sănduc (cum îl alinta Noica), inteligența ar fi funcționat „la orice oră, asupra oricărei materii, sub orice solicitare”, ceea ce s-a văzut cu prisosință chiar din discuția avută la 84 de ani cu tânărul Fabian Anton. Într-o altă scrisoare, C-tin Noica îi prevedea, pe 14 dec. 1978, că epistolele lui Dragomir pe teme filozofice (pe care le-a citit întotdeauna cu „emoție speculativă”) vor ajunge posterității într-unul din volumele („al XI-lea”, preciza Noica) de OPERE COMPLETE ale lui ALEXANDRU DRAGOMIR cu care se va îmbogăți filozofia românească. Pe 9 decembrie 1981 filozoful de la Păltiniș îi scria că anul 2010 va fi să fie anul editării Operelor complete ale lui Dragomir (vezi scrisorile lui Noica publicate în vol.: Alexandru Dragomir, Meditații despre epoca modernă, 2010, p. 251 ; p. 253 și p. 262; p. 266). Epistolele trimise filozofului de la Păltiniș de ex-elevul lui Heidegger n-au fost încă publicate de Liiceanu care (într-o discuție cu Mircea Ivănescu) se auto-intitula „traducătorul lui Heidegger”, fără a reține părerea lui Heidegger cu privire la tradiția filozofică. Față de Liiceanu, incapabil de a-l citi pe Kant, Alexandru Dragomir sesizase perfect ideea maestrului său de la Freiburg că gândirea filozofică „cere o adevărată luptă cu marea tradiție” (Heidegger). „Latinul” Alexandru Dragomir, care la seminarul pentru avansați „îi făcea opoziție lui Heidegger” (Biemel, Rămânând cu Heidegger, în rev. „Orizont”, Timișoara, 1997), umpluse de-a lungul timpului o mulțime de caiete cu „opoziția” sa față de gândirea lui Kant, Platon, Hegel, Toma din Aquino, Descartes, etc., nelipsind desigur nici consemnarea „opoziției” sale față de filozofia noiciană: „Azi Noica mi-a arătat zece pagini îndesate cu observațiile pe care Alexandru Dragomir i le-a făcut la Tratatul de ontologie”, consemna „discipolul lui Henry Wald” (apud. Noica) pe 29 sept. 1979 (vezi Jurnalul de la Păltiniș, 1983). Previziunea lui Noica referitoare la „anul 2010” i-a plăcut nespus lui G. Liiceanu (care nici lui Noica nu i-a scos la Humanitas, în 22 de ani, seria cuvenită de Opere complete). Fiindcă în anul 2010 editorul Meditațiilor despre epoca modernă a decretat că editarea comentariilor făcute de Alexandru Dragomir la Platon, Aristotel, Toma din Aquino, Descartes, Leibnitz, Kant si Hegel n-ar fi „utilă” și că, în opinia sa (de posesor al unui controversat titlu de doctor în filozofie), originalitate de gândire în arhiva „Alexandru Dragomir” n-ar fi de găsit decât în cele cinci volume publicate de Humanitas din 2004 până în 2010 (Notă asupra ediției în vol. Meditații despre epoca modernă, 2010)].

Alexandru Dragomir  : Da, bine! Uite definiția mea: Eu sînt cel mai mare gânditor român în viață așa cum alții sînt cei mai mari jucători de golf din România, o țară în care nu se joacă golf!

F. A.: Sună bine. Eee, ziarele spun că a început să se joace și golf în România

{Ca și în cazul părerii după care originalul filozof Nae Ionescu ar fi lipsit de operă, tânărul Fabian Anton se arată a fi din nou victima unei false opinii larg difuzată prin mass media, respectiv a opiniei eronate că Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu ar fi de admirat ca filozofi. Tocmai despre acești auto-declarați „discipoli”ai lui Noica, Petre Țuțea spunea cu justețe că „Noica nu a făcut școală”, că ar fi făcut „doar asistenți la Filozofie”(Între Dumnezeu și neamul meu). Alexandru Dragomir (care-i fusese prieten lui Noica jumătate de secol) a găsit demnă de evocat doar afecțiunea tinerilor vizitatori care au jucat, față de Noica, rolul de discipoli ca să-i creeze impresia, la care Noica ținea foarte mult, că este un profesor înconjurat de elevi. Din «Jurnalul de la Păltiniș» (ed. I-a, 1983) transpare chiar și dezamăgirea pe care „profesorul” Noica tot încerca să și-o reprime.

Când luase în tărbacă obiceiul celor de la G.D.S. de a pierde vremea cu discuții politice în gol („de acolo până acolo”), Alexandru Dragomir îi vizase atât pe fostul său coleg de facultate Mihai Șora, cât și pe Liiceanu și Pleșu.

   Fără nici un echivoc, filozoful Dragomir va spune că «Noica nu a avut influență față de Liiceanu, Pleșu, etc.», lucru pe care-l sesizase însuși Noica în prefața la EPISTOLAR unde nega existența „Scolii de la Păltiniș (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera “Scolii de la Păltiniş” ironizată de Noica; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera1ScoalaPaltinis7.htm precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Himera discipolatului de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera2ScoalaPaltinis9.htm ) .       Făcând o referire metaforică la inexistența jocului de golf în România, Alexandru Dragomir s-a referit la jumătatea de secol de inexistență a filozofiei într-o „gubernie sovietizată” (Virgil Ierunca) unde locul filozofilor români fusese după gratii (Ion Petrovici, Petre Țuțea, Mircea Florian, Anton Dumitriu, Nicolae Roșu, Mircea Vulcănescu, Traian Brăileanu, etc., etc.). Nu fusese chiar Noica întemnițat șase ani pentru o carte despre Hegel considerată de ideologul comunist Pavel Apostol drept „una dintre cele mai periculoase materiale din țară” ? Necesitând o libertate de gândire și de expresie inexistentă „oficial” în România comunistă și post-comunistă, filozofia n-a existat „oficial”nici ea .

   Influențat de reclama pe care și-o fac reciproc auto-declarații „discipoli ai lui Noica”, Fabian Anton nutrește convingerea că falșii discipoli ar fi mari «jucători de golf», adică mari filozofi, fără ca pentru asta să fie nevoie să fi publicat vreo carte originală de filozofie, sau, cum spunea Heidegger la un interviu, să păstreze („prin luptă”) legătura cu marea tradiție filozofică.

   Spre a-și arăta dezacordul față de considerarea drept filozofi a foștilor comuniști care l-au vizitat pe Noica și apoi chiar pe el, Alexandru Dragomir trece brusc de la sensul metaforic, la sensul propriu al „jocului de golf”, așa cum se joacă el în Anglia, a doua patrie a candidatului la președenție din 1990. Practic, Dragomir schimbă discuția trecând-o în plan politic, pentru că știe că manipularea nu poate fi anihilată prin indicarea falsității pe care o propagă. Pentru tinerii lipsiți de discernământ, minciuna mediatizată e mult mai credibilă decât adevărul. Dar, după succinta schimbare în direcția unui vag comentariu politic, filozoful se întoarce pe vechiul făgaș al discuției despre bătrânețe.}

Alexandru Dragomir: A început, da! [răspunde el ironic]. Și, dacă l-am fi urmat pe Rațiu, jucam[după 1990 „golful” pe care-l joacă englezii, adică ne-am fi „des-sovietizat”, „englezindu-ne”]mult mai mult!

Cred că la bătrâni există un amestec, neidentificat cantitativ sau calitativ [„neidentificarea” prelungește sensul glumeț – ironic adoptat ca să vorbească de „englezirea” ca oportună învățare a democrației], între experiența vieții și înțelepciunea gândirii. Un om care a gândit 60 de ani și care, deci, trebuie sa fie de la 75 de ani în sus, acela trebuie să știe să despartă foarte clar ce datorează el experienței lui de viață și ce datorează lecturilor și, mai ales, gândurilor lui. În general bătrânii nu fac aceasta deosebire. Ei confundă cele două ramuri și rezultatul fiecăreia dintre ele. Și au o anumită aroganta a bătrâneții. Îi vad și la televizor uneori. Ei se bizuie pe o judecată fundamentală, dar fără fundament: «Eu știu mai bine decât voi pentru că sunt mai bătrân! Am experiență!».

Ca și când experiența ți-ar da dreptul și la altceva decât la o acumulare, la o acumulare de fapte trăite, de gânduri care ți-au trecut prin cap. Dar vârsta nu-i ca o bancă de date în care s-au acumulat date. Că poate au fost proaste. Poate sînt putrede astăzi. Poate sînt depășite.

Argumentul depășirii, al învechitului, este astăzi un argument foarte serios și din motive pe care nu are rost să le deslușim aici. Tot ce este temporal mai aproape de prezent este ipso facto mai bun decât era înainte. Acest argument, al temporalității, joacă un rol fundamental. Dar, pentru asta, trebuie să știi și ce rol fundamental a jucat problema timpului din secolul al XVII-lea, dar îndeosebi din al XVIII-lea încoace. Și multe lucruri trebuie să știi despre dresarea timpului, ș.a.m.d.

Fabian Anton: Ce părere aveți despre monarhie? România trebuie sa fie republică, sau monarhie?

Alexandru Dragomir: Tiii  ! Ia uită  ! Nici o părere!

F. A.: E mai bine așa??

A. D.: Nu că e mai bine așa. Sincer! Nu m-a preocupat niciodată! Dar cred ca o expunere judicioasa este în Montesquieu, în L’Esprit des lois. Și în Grandeur des Romains et leurs décadence, tot de Montesquieu. Charles de Secondat, baron de Montesquieu. Pe vremea aia baronii gândeau!

[Sensul ironic vizează deosebirea baronilor de altădată de cei cărora li se spune „baroni” în post-comunism. In interviul din «Observatorul Cultural», nr.275/2005 nu au fost trecute titlurile de cărți si de aceea a trebuit să le scot de pe caseta. Nici expresiile în germana folosite de Alexandru Dragomir nu au fost în general trecute.].

Fabian Anton: Și o ultimă întrebare: credeți că «experimentul Păltiniș», tot ce s-a întâmplat acolo, mai poate fi reluat? Și, dacă da, cu cine?

Alexandru Dragomir: Adică experiența maestru-discipoli?

F. A. : Exact!

A. D. : Oricând poate fi reluată!

F. A.: Cu cine? Avem oamenii necesari?

A. D. : Apar ei dacă sînt!

F. A.: Și noi cât așteptăm?

A. D. : Până apar!

F. A.: Și dacă nu apar?

A. D. : Dacă nu apar, nu e cazul [să apară]. Asta e ca și cu Apocalipsa. Când o să vină, o să vină. O să știm noi când vine Apocalipsa. Nu am dubiu că o să știm.

Acuma, ca să-ți dau un răspuns mai serios: Aici în comentariul din Phaidros-ul lui Platon, în ultima parte, aceea cu zeul Theuth al egiptenilor și cu scrisul, sînt lucruri fundamentale. Adică trecerea de la educația concepută ca orală, ca maestru-ucenici (discipoli), la educația concepută ca instituție, în care se învață de la unul care a scris la alții care citesc, este o trecere complicată. Ea a implicat și implică o groază de lucruri, care nu au prea fost gândite serios de masele largi de cetățeni. Și nici nu s-a scris prea mult despre asta. Mult, adică lucruri serioase. Pentru că ceva s-a schimbat fundamental când s-a trecut de la maestru oral și discipol oral la maestru autor și discipol cititor. Dar că totuși, un halou și o oarecare valabilitate [a relației maestru oral și discipol oral] se păstrează până în vremurile noastre e dovadă Păltinișul.

El nu este un fenomen în care un autor, Noica, a avut influenta asupra unor cititori (mă rog, Liiceanu, Pleșu, Vieru etc.). Nu! Păltinișul este un fenomen al unui maestru, care ținea să fie maestru, care ținea să aibă discipoli, care a fost Dinu Noica, și un grup de tineri foarte înzestrați, cărora le-a picat la țanc un maestru de genul lui Dinu Noica. Care l-au iubit pe Dinu și pentru ce reprezentă el cultural, și pentru bizareriile lui, și pentru tot ce astăzi intră în anecdotica Noica. Relațiile scorțoase astăzi nu mai sînt decât între autori și cititori, (la vremea) educației.

[Știu că] e o sarcină foarte grea să răzbați singur, cum este acuma cazul generației dumitale. E mult mai bine să ai un maestru.

F. A. : Da !

A. D. : Că te agăți de el.

F. A. : Noi nu am avut nici un Nae Ionescu, sau, cum a fost pe vremea d-voastră , un Mircea Vulcănescu, sau un Eliade, sau un Cioran…

A. D. : Și nici un Noica !

F. A. : Și nici un Noica, nici un Nae Ionescu… Și nici nu știu dacă o să avem, dacă o să putem da. Văd acum că este o tendință de a face experiențe gen Păltiniș cu pelerinajele (pe care tinerii le fac) pe la duhovnicii români. Cum a fost părintele Cleopa, cum se întâmplă cu părintele Arsenie Papacioc.

A. D. : Papacioc ?

F. A. Da. Acum două săptămâni am fost la părintele Papacioc, la Mânăstirea din Techirghiol. Tinerii mai mult către genul acesta de experiențe se îndreaptă.

A. D. : Călare pe mistică! Și pe filozofia religiilor, sau, mă rog, în fine, pe filozofia ortodoxiei, cred, bănuiesc. E ortodox părintele Papacioc?

F. A. : Părintele Arsenie este ortodox. Pentru că în alte părți văd că nu avem către cine să ne îndreptăm.

F. A.: Eu am avut norocul să-l prind în viață pe Arșavir Acterian. L-am mai întâlnit și pe Lucian Boz. Dar alții nu.

A. D.: Boz ? Nu știu cine este!

F. A. : Era prieten cu Arșavir, cu Eliade. În rest… mai sînt doar câțiva: dl Alexandru Paleologu, dumneavoastră… Mai e și dl Barbu Brezeanu.

A. D. : Mai trăiește?

F. A. : Are 90 de ani. L-am văzut acum câteva luni.

A. D. : Dar el este istoric de artă

F. A. : Da! Mai e și dl Mihai Sora..

A. D. : Cel care se ține cel mai bine! Paleologu… Mihai…toți octogenari!

F. A. Da! Și tineretul nu-i frecventează, din păcate. N-au cum să ajungă la ei.

A. D. Cum așa ?

F. A.: Adică se face și un trafic imens cu cărțile lor, cu numerele lor de telefon și cu adresele lor. Cine vrea să se ducă [să-i viziteze] le cumpără numărul de telefon. Și cu dumneavoastră se întâmplă la fel.

A. D. : Să mă crezi că eu nu am nici o vină !

F. A. : Știu că nu aveți nici o vină. Poate singura vină pe care o aveți este că nu ați ieșit ceva mai în față.

A. D. : Asta nu e o vină, este o decizie a mea!

F. A. : Da, dar, dacă o făceați, mai aveam și noi, tinerii, o șansă în plus, mai aveam pe cine asculta, mai aveam ce învăța.

A. D. : Se poate! Dar cămașa e mai aproape decât surtucul. Adică am scuza că persoana mea și ceea ce se întâmplă cu persoana mea era mai important decât a mă juca de-a marele dascăl.

F. A. : Știți foarte bine că nu era vorba de o joacă.

A. D. : Nu mă joc deloc de-a dascălul ! Nu sunt un dascăl! Nu am nici aplicația, n-am nici talentul.

F. A. : Dar tinerii caută în continuare să afle…să citească…

A. D. : Cred că n-au încotro. Și eu, în locul lor, tot așa aș face.

F. A. Păi da, în locul lor nu știu dacă dumneavoastră v-ar conveni dacă ați da sute de mii de lei (vechi) pe ceva care nu există: pe un volum de Alexandru Dragomir și apoi ați auzi, din gura autorului, că el nu a scris nimic.

A. D. : La asta nu pot răspunde decât cu nemțescul: Unglaublich! Incredibil! Ce-mi spui mă stupefiază!

{Această parte a interviului a fost masiv cenzurată de «Observatorul Cultural». Fiindcă din ea iese la iveală dezaprobarea lui Alexandru Dragomir față de îndeletnicirea unor autori comuniști care preferă să paraziteze pe gândirea altuia, deformând-o spre a o aduce la nivelul lor, în loc să-și scrie propriile opere filozofice. Se știe graba cu care a fost plătită traducerea în franceză a volumului Crase banalități metafizice cuprinzând prelegeri ale lui Alexandru Dragomir modificate să nu se mai știe unde a vorbit Dragomir si unde a intervenit Liiceanu care după ani de zile a indicat cele câteva pagini adăugate de el.

Din această parte a discuției reiese și minciuna lui Virgil Ciomoș, care consemnase că scrierile [contrafăcute] ale lui Alexandru Dragomir circulând prin 1994-1995 de câtva timp în micul cerc al așa-zișilor prieteni ai filozofului Dragomir ar fi fost «textes autographes» (v. „Studia Phaenomenologica”, 3-4/2004, p.82). Or, Alexandru Dragomir a revendicat doar textul din 1946 despre oglindire (comentat de Mircea Vulcănescu) pe care îl concepuse în vederea publicării. Pluralul folosit de Ciomoș indică minciuna: Tot ce circula între cei care-l vizitaseră, și tot ce era dat spre vânzare la anticari, era rezultatul unei îndeletniciri reprobabile, desemnată de Alexandru Dragomir drept «excrocherie». La data când scriam cartea despre Alexandru Dragomir (v. Isabela Vasiliu Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004) nu cunoșteam această părere a filozofului Alexandru Dragomir despre textele contrafăcute și comercializate pe care, fără să fi fost întrebat, era trecut drept autor. Dar, citind volumul Crase banalități metafizice lansat de G. Liiceanu la Bookfest în 2004, am bănuit adevărul, pe care l-am și expus în cartea mea (I.V.S).}

Fabian Anton: V-am spus că eu cunosc persoane care de 2-3 ori au dat bani pentru numărul d-voastră de telefon și au primit numere false. Și au dat bani pe ele !

Alexandru Dragomir: Ei nu!

F. A. : E ca și cum eu aș pleca de aici și aș vinde caseta asta care e cât de cât originală. E exactă. Dar [de fapt e] ca și cum ies de aici și vând cu 50 000 sau cu 100 000 de lei (vechi) numărul dumneavoastră de telefon cu două cifre schimbate. Poate asta nu convine studentului la filozofie. După ce că mai sînt puțini oameni cu care se poate discuta din generația dumneavoastră, se face și un trafic cu numerele de telefon și cu «operele» [zise ale] lor. Eu am câteva numere false ale telefonului dumneavoastră până acum. Nici numărul d-lui Mihai Sora nu-l am.

A. D. : Pot să ți-l dau eu ! Cred că mie mi-ar ierta-o.

F. A.: Asta n-ar fi o problemă..

E dureros pentru tineri să afle că tot ce circulă prin cărți [cu numele d-voastră ] nu sînt lucruri scrise de dumneavoastră. Și o să se afle acum!

A. D. Nefiind deloc interesat de notorietatea mea, nu am fost deloc interesat, adică nu m-au preocupat niciodată efectele nocive ale acestui refuz de notorietate.

Adică până acum nu m-am gândit niciodată că faptul ca nu mă știe lumea, că nu am scris nimic, că nu am publicat nimic, ar putea să aibă și laturi negative. Niciodată nu m-am gândit. Mi-am spus doar că nu mă interesează, că îmi vad de treaba mea și basta, fiind de părere că «omul nu trebuie să se vândă » [expresia este pe casetă în germană]. Da, acesta [faptul de a avea laturi negative] este riscul pe care trebuie să ți-l asumi [dacă nu te vinzi].

F. A.: O să încerc, și sper să mă ajutați și dumneavoastră…

A. D. : Sigur că da ! Cum să nu ? N-am alte lucruri de făcut!

F. A.: Să dăm o formă, să refacem într-un fel toată această operă care circulă și eu nu știu cât e de adevărată. Și e păcat să dea lumea bani pe lucruri care nu sînt valabile.

Alexandru Dragomir: Da! Sigur   că da! E într-un fel chiar o EXCROCHERIE !

F. A. : E o excrocherie ! Nu știu dacă în vremea când erați student circulau scrieri ale lui Nae Ionescu care nu erau ale lui Nae Ionescu! Sau ale lui Mircea Vulcănescu care nu erau ale lui Mircea Vulcănescu !

A. D. : Așa ceva nu se întâmpla! Nu se putea întâmpla !

F. A. : Vă mulțumesc mult pentru tot.

A. D. : Nu ai de ce, dragul meu. Domnul Fabian ?

F. A. : Fabian Anton!

Alexandru Dragomir : Anton… (sfârșit)

 

[Două lucruri sînt semnificative în acest schimb de replici . Primul (și cel mai important ) ar fi disponibilitatea filozofului de a da o formă publicabilă gândurilor sale, deși din întregul dialog s-a putut observa limpezimea gândirii sale, exprimată oral într-o românească de om cult. Expunerea lui Alexandru Dragomir nu a necesitat niciuna dintre cripto-comunistele „îmbunătățiri” (așa-zis „stilistice”) operate de redacția „Observatorului Cultural”. Al doilea este faptul că scrieri de-ale lui Alexandru Dragomir care nu sînt ale lui Alexandru Dragomir n-ar fi putut circula în cultura românească de dinainte de ocupația sovietică, nestructurată, ca în post-comunism, după un sistem mafiot, cum pare a fi cultura de azi, dacă ținem seama de răspunsurile la o anchetă despre mafiile literare (vezi rev. „Art-Panorama”, București, nr.1/1997).

In perioada interbelică nu numai că n-ar fi fost puse pe piață (n-ar fi PUTUT să fie puse pe piața cărții) „excrocherii” de genul acesta, dar în cultura de atunci nu s-ar fi putut ivi un lingușitor atât de mare (precum Ovidiu Pecican), care să-l laude în 2009 pe Liiceanu că l-ar fi „inventat” pe Alexandru Dragomir, cum „inventat” ar fi fost și Nae Ionescu, sfiindu-se însă a-i preciza inventatorul (vezi art. Inventând filozofi, din 3 febr. 2009). În schimb, Pecican nu se sfiește să-l compare pe Gabriel Liiceanu cu unul dintre Evangheliștii prin care învățătura lui Iisus a ajuns la noi (vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Alexandru Dragomir nu este o „invenție” a lui Liiceanu, fiindcă oamenii mici nu-i pot inventa pe oamenii mari, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.3/2012, p.19, http://www.scribd.com/doc/167094850/Isabela-Vasiliu-Scraba-Al-Dragomir-nu-este-o-%E2%80%9Einven%C8%9Bie%E2%80%9D-a-lui-Liiceanu-fiindc%C4%83-oamenii-mici-nu-i-pot-inventa-pe-oamenii-mari ). Volumul cu prelegeri de paternitate „discutabilă” (Ovidiu Pecican), ar poseda un autor cert, pe Gabriel Liiceanu, si un autor incert, „inventat” de directorul Editurii Humanitas. Maestrul lingușelilor nu uită să decreteze că buna intenție a lui Liiceanu n-ar trebui să fie pusă de nimeni la îndoială, cum am văzut că a pus-o pe 15 iunie 2000 Alexandru Dragomir, autorul „incert” (apud. Ovidiu Pecican) al prelegerilor înregistrate (uneori) pe bandă magnetică în casa lui Liiceanu. Oricum, îndoiala privitoare la „buna intenție” exprimată de „autorul incert” către finalul interviului, fusese prompt cenzurată de cei de la „Observatorul Cultural”.

In cartea mea Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului (2004) publicată la vreo șase luni după apariția Craselor banalități metafizice reproșam celor care au alcătuit acel prim volum din prelegerile ținute de Alexandru Dragomir faptul că nu au semnalat prin schimbarea caracterului de literă modificările operate de editor.

Când tehnoredactarea textului permite (fără nici un efort) schimbarea caracterelor într-o pagină, Gabriel Liiceanu se ferise a marca frazele sau cuvintele lui Alexandru Dragomir scoase de pe casetele cu prelegeri înregistrate. Că acest lucru nu s-a întâmplat dintr-o scăpare, mi-am dat seama citind, – dintr-o revistă scoasă tot de G. Liiceanu ( revistă unde și-a republicat prefața la „ediția nord-coreană” (Dan Petrescu) a volumului Crase banalități metafizice) -, un amestec indistinct între texte scrise direct în germană de filozoful Alexandru Dragomir și traducerile altor texte ale lui Dragomir scrise în românește și cuprinse în caietele despre TIMP din anii 1948-1959 (v. Chronos -Buch I, German translation by Mădălina Diaconu în revista „Studia Phaenomenologica”, vol.IV, 3-4/2004, pp.253-285). Lucrul este cu atât mai ciudat, cu cât orice vizitator al lui Noica a putut afla de la filozoful de la Păltiniș că trebuie să se ferească de traduceri, întrucât la mâna a doua gândirea oricărui filozof apare involuntar deformată. În cazul revistei tipărită de Gabriel Liiceanu, informația după care textul german ar fi fost tradus de Mădălina Diaconu (“Uebersetzung aus dem Rumaenischen von Mădălina Diaconu”) induce în eroare tocmai prin lipsa schimbării de literă acolo unde germana este a lui Dragomir. Ceea ce dovedește limpede nu numai o crasă lipsă de profesionalism, dar și îngâmfarea unora care se cred îndreptățiți a „lucra în echipă” cu autorul neîntrebat dacă acceptă modificările ideilor sale odată cu editarea, autor evident în dezacord cu asemenea practică, impusă în cultura românească odată cu „regimul comunist al Anei Pauker” (Virgil Ierunca), cum reiese din replicile finale ale interviului.].

Isabela Vasiliu Scraba

Sursa: www.isabelavs.go.ro via Ziaristi Online