Sorin Lavric cu Gabriel Liiceanu, Lucian Boia, Horia Roman Patapievici, Solomon Marcus, Andrei Cornea, Dan Puric si batranul legionar Nicolae Purcarea

Cazul Lucian Boia si Sorin Lavric, o dilema mai mare chiar decat “Dilema” lui Andrei Plesu si “Istoria” lui Mihai Roller

Sorin Lavric de multe ori pare a fi roman, chiar de dreapta atunci cand vorbeste sau scrie de Constantin Noica, mai ales daca ii citim textele cu o privire mai putin atenta, ori cand conferentiaza pe la Aiud, avand ca “decor” (spectatori) cativa batrani care au suferit in puscariile comuniste. Omul este editor la “Humanitas”, gheseft condus de Gabriel Liiceanu, livrat pe tava de Silviu Brucan in 1990, care i-a pus la dispozitie Editura Politica de pe vremea lui Ceausescu, cu intreaga logistica. Si totusi care este logica? Cand este sincer Lavric? Atunci cand vorbeste “frumos” de Noica sau cand il rearesteaza in celula komintern Humanitas? Cand vorbeste cu patos despre sfintii inchisorilor sau cand il elogiaza pe intelectualul obscur Lucian Boia, vechi propagandist comunist, fiul unei dactilografe de la Comitetul Central al PCR de aceeasi origine cu dl. Vladimir Tismaneanu? Ramane (inca) o intrebare: cum tolereaza sefii sai de la Humanitas si colegii de la revista “22” derapajele “filolegionare” ale lui Lavric, cand ei, oi vei, sunt atat de sensibili in aceasta chestiune? Sau Lavric are voie? Asta-i logica kominternista. (Mihai Tirnoveanu)

Redam in continuare extrase dintr-un studiu asupra subiectului realizat de profesorul Ioan Scurtu si publicat in Istoria Romanilor de la Carol I la Nicolae Ceausescu, Editura Mica Valahie, Bucuresti, 2012, urmat de un video edificator:

Spulberarea “miturilor” poporului român

Declarându-se “elita intelectuală” a României, acest grup – al “societăţii civile” – minuscul, dar extrem de activ în mass-media, şi-a arogat dreptul de a judeca şi de a da verdicte, de a-i “lumina” pe toţi asupra a ceea ce este bun şi ce este rău, ce este în folosul evoluţiei democratice şi europene şi ce este concepţie veche, antieuropeană şi antisovietică. Unii au mers atât de departe încât au pretins că tot ce s-a scris în domeniul istoriei până în 1989 era complet fals şi trebuie “să o luăm de la zero”. Principala acuzaţie ce se aducea istoriografiei româneşti era aceea că a promovat un spirit naţionalist şi ar fi exagerat rolul românilor în istoria Europei şi în cea universală. Pentru aceşti “civişti” promovarea patriotismului era un act profund nociv, care trebuia extirpat din cultura şi comportamentul românilor. În acest context nu este întâmplător faptul că istoricul cel mai atacat, după revoluţia din decembrie 1989, a fost Ştefan Pascu, preşedintele Secţiei de Istorie şi Arheologie a Academiei, profesor (şi fost rector) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Dincolo de motivul invocat – unele articole de presă elogioase la adresa lui Nicolae Ceauşescu şi a Elenei Ceauşescu – se afla faptul că Ştefan Pascu a publicat mai multe volume de documente, monografii şi lucrări de sinteză prin care demonstra că Transilvania este leagănul de formare a poporului român, că aspiraţia românilor spre unitate naţională a fost o realitate, iar actul de la 1 Decembrie 1918 marca o dată memorabilă în istoria României. Cei care în iulie 1989 semnau Declaraţia de la Budapesta în care se aprecia că Transilvania era un “spaţiu de complementaritate” între Ungaria şi România, se simţeau deranjaţi de argu-mentele istorice ale lui Ştefan Pascu. Din memoria contemporanilor, mai ales a celor tineri, trebuia să se şteargă ideea că Transilvania ar fi pământ românesc. Spiritul antinaţional era promovat prin istoriografie cu o vehemenţă care amintea de începutul anilor ’50. Noul Roller a apărut în persoana lui Lucian Boia, lector la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Încă din anii ’70, L. Boia călătorea an de an în străinătate, mai ales în Franţa, evident cu avizul Securităţii. La vremea respectivă nu se putea face măcar o excursie până la Ruse (Bulgaria), fără aprobarea Securităţii. În acelaşi timp, el era unul dintre cei mai conştiincioşi membri ai P.C.R, drept care a fost ales şi reales în Biroul Organizaţiei de Partid de la Facultatea de Istorie. Cu titlu de exemplu menţionez că la Adunarea generală P.C.R. din 26 septembrie 1989, L. Boia a fost reales în B.O.B., iar după prima şedinţă a acestuia a devenit secretar cu propaganda. Atunci, principalul obiectiv al muncii de propagandă, în realizarea căruia s-a angajat L. Boia, era realegerea lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de secretar general la Congresul al XIV-lea al P.C.R. în noiembrie 1989.
Acesta era omul desemnat de “societatea civilă” să rescrie istoria României, aşa cum bolşevicii îl desemnaseră pe Roller, un personaj obscur, să dea directive “frontului istoric”. Mihail Roller a fost “ales” în 1948 vicepreşedinte al Academiei Române, în timp ce Lucian Boia a “săltat” rapid (propunerea datează din 1 martie 1990) de la gradul didactic de lector la cel de profesor universitar (sărind peste cel de conferenţiar).
Conform misiunii primite, L. Boia a lucrat metodic: a înfiinţat la Facultatea de Istorie un centru pentru studierea imaginarului şi a atras un număr de studenţi să lucreze la teme fixate de el, rezultatele fiind publicate la Tipo-grafia (devenită Editura) Universităţii. A răspuns invitaţiilor, de fapt aranja-mentelor, de a-şi promova ideile la T.V.R., de a da interviuri în presă, fiind prezentat ca un autentic savant, promotor al unei noi concepţii privind istoria românilor.

Istorie şi mit în conştiinţa românească

După o asemenea pregătire mediatică, L. Boia a ieşit “în piaţa mare”, publicând la Editura Humanitas, în 1997, lucrarea Istorie şi mit în conştiinţa românească. În opinia sa “nu există istorie obiectivă, şi nu numai că nu există, dar nici nu poate exista”. În consecinţă, istoria românilor este o succesiune de mituri, precum originea daco-romană, continuitatea în spaţiul carpato-pontic, unitatea naţională. Atacul său se îndreaptă masiv împotriva ideii că la 1600 Mihai Viteazul a realizat unitatea ţărilor române, aceasta fiind “unul dintre marile mituri ale regimului comunist”. Boia îi critică şi pe cei care au scris despre “caracterul unitar al demersului politic de la 1848” socotind “abuzivă” integrarea Transilvaniei în fluxul revoluţionar înregistrat în acel an în Ţara Românească şi în Moldova. Între cei acuzaţi de Boia se numără Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu, Cornelia Bodea, Lucian Blaga, Constantin Noica etc.
În cartea sa Lucian Boia nu contestă explicit Unirea din 1918, dar o aruncă în derizoriu. El pune accentul pe elementele specifice fiecărei provincii istorice, pe confruntările militare între domnii moldoveni şi munteni, pe apartenenţa Transilvaniei la un alt spaţiu de civilizaţie etc. Unirea din 1918 nu se înscria pe linia unei evoluţii fireşti, ci era rezultatul conjuncturii ivite la sfârşitul Primului Război Mondial. În fond, Boia relua, în 1997, teoriile lui Roller din 1947-1952. Menţionez că în Istoria R.P.R. publicată sub redacţia lui Mihai Roller nu exista nici măcar un paragraf consacrat Unirii din 1918.
Dacă Roller a rămas consecvent cu el însuşi, Boia şi-a schimbat concepţia cu 180 grade. În 1984 el a publicat în “Tribuna României”, revistă editată de Asociaţia România (despre care se spunea că era susţinută de Securitate), articolul Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 încununarea evoluţiei milenare istorice româneşti. După 1989, Boia nu mai era Boia, el scria în 1997 că unitatea naţională era un ,,mit”. După 13 ani, el şi-a schimbat radical opiniile. Astfel că scria în 1997: “nu în puţine cazuri în şcoală se supralicitează. Elevii află de la unii dintre profesorii lor că visul de aur al românilor, idealul lor de veacuri, ar fi fost unitatea. Dincolo de neadevăr, dincolo de ceea ce este, conştient sau nu, o manipulare politică prin istorie, se mai ascunde aici un viciu grav: lipsa responsabilităţii. Profesorul <ştie> că este bine să spună aşa; indiferent de ceea ce crede cu adevărat, el se simte astfel la adăpost. O exagerare în sens <patriotic> i se pare mai convenabilă decât aşezarea pe terenul nesigur al unei istorii critice şi inteligente”. Deşi critică pe cei care folosesc istoria ca argument politic, Boia nu se sfiieşte să dea lecţii profesorilor, elevilor, studenţilor, cetăţe-nilor României în general, inclusiv oamenilor politici: “Marile decizii pe care trebuie să le ia astăzi societatea românească reprezintă o ruptură faţă de trecut, faţă de orice trecut”.
Cu alte cuvinte, românii nu trebuie să mai ştie că, în istoria lor, au existat Decebal, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, Carol I, Ion C. Brătianu, Ferdinand, Ion I.C. Brătianu, Iuliu Maniu etc., care au luptat pentru drepturile şi libertatea poporului lor, constituind un exemplu pentru urmaşi. Astăzi, aceşti urmaşi, ar trebui să stea cu capul plecat şi să accepte orice condiţii impuse de alţii. În fond, cu aerul că este detaşat din punct de vedere ideologic, în realitate Boia, ca şi în anii ’50 Mihail Roller, a urmărit o manipulare a istoriei românilor, reducând-o la o suită de mituri şi neadevăruri.

Istoria, adevărurile si miturile

Dacă Roller nu a putut fi combătut în momentul apariţiei Istoriei R.P.R., deoarece regimul nu îngăduia nici o replică, situaţia nu s-a repetat în cazul Boia. Acesta a primit o amplă replică din partea lui Ioan Aurel Pop în cartea “Istoria, adevărurile şi miturile”, publicată în 2002. Pe parcursul a 390 de pagini, Pop analizează în detaliu lucrarea lui Boia, reliefând faptul că, deşi acesta ,,nu are nicio cercetare proprie în domeniu” îi critică pe specialişti, “punându-i la zid pe toţi aceşti rătăciţi cu numele de Pârvan, Iorga sau Brătianu”. O minimă decenţă ar fi impus respectul cuvenit acestor mari personalităţi ale istoriografiei naţionale. Evident, L. Boia se înscria într-un “curent” (de fapt o directivă) care viza denigrarea valorilor naţionale. Alţi “civişti” îi contestau pe Eminescu, Creangă, Caragiale, puneau sub semnul întrebării valoarea descoperirilor lui Aurel Vlaicu şi Henri Coandă, cereau demolarea Casei Poporului (devenită Palatul Parlamentului) etc.
Revenind la recenzia lui Ioan Aurel Pop, menţionând că acesta citează documentele vremii (multe în limbile latină, maghiară, germană) şi conchide că “de pe la 1300 începând, zeci de autori străini au afirmat originea comună a românilor şi chiar unitatea lor de limbă, religie, tradiţii etc. sau că în secolul al XVI-lea Nicolae Olahus, ca român prin naştere făcea acelaşi lucru”. În cartea sa, Boia a urmărit să acrediteze ideea că “românii au trăit mai toată istoria lor separaţi şi dezbinaţi, fără conştiinţă şi fără idealul unităţii”. Istoricul clujean demonstrează faptul că a existat “o ideologie naţională medievală”, iar Mihai Viteazul “a acţionat adesea şi în numele unui sentiment românesc şi ortodox în Transilvania, unde a luat şi măsuri în favoarea românilor”. Aserţiunile lui Boia despre revoluţia din 1848 sunt de-a dreptul jenante, dovedind necunoaşterea sau ignorarea izvoarelor istorice. ,,Europeanul” Boia pare că nu a aflat că în istoriografia occidentală se scrie despre “revoluţia germană” şi ,,revoluţia italienilor”, deşi la 1848 nu exista nici Germania, nici Italia, iar situaţiile nu erau identice la Berlin şi la Frankfurt, de la Milano şi Torino. Referindu-ne la spaţiul românesc, este limpede că şi aici se înregistra un fapt similar. La Iaşi, la Bucureşti, la Blaj revoluţia a avut anumite particularităţi, dar prin programul, acţiunile şi liderii săi revoluţia a avut un caracter unitar, şi se înscria în ansam-blul general al revoluţiilor europene de la 1848, fapt demonstrat cu zeci şi zeci de documente de Cornelia Bodea şi alţi specialişti în materie.
În ampla sa recenzie, Ioan Aurel Pop constată că ,,Boia nu vrea deloc educaţie patriotică”, ne întreabă istoricul: “Cum ar putea românii respecta şi iubi continentul numit Europa, cum ar putea preţui valorile europene, naţiunile europene, grupurile etnice, dacă nu şi-ar respecta şi iubi propria ţară?”. Şi pentru că Boia se consideră un occidental, Pop menţionează: “Americanii învaţă la şcoală un lucru foarte clar: dragostea şi respectul pentru marea naţiune americană”.
Realitatea este că după vâlva stârnită în mass-media de cei interesaţi, L. Boia a intrat în anonimat, prea puţini fiind cei care s-au lăsat seduşi de “concepţiile sale”.

Nota red: Pana recent, cand a fost resuscitat.

Extras din studiul ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ DE DUPĂ 1989 PRIVIND MAREA UNIRE DIN 1918 de Ioan Scurtu, publicat in Istoria Romanilor de la Carol I la Nicolae Ceausescu, Editura Mica Valahie, Bucuresti, 2012

Cititi si:
Despre Aiud si Dan Puric la 66 de ani de la arestarea Parintelui Justin si a Generatiei 1948. Un interviu lamuritor din ziarul ZIUA despre Manastirea de la Aiud si 14 -15 mai, Noaptea Sfantului Bartolomeu in varianta bolsevica. VIDEO. UPDATE: Puric de mana cu Lavric, adulatorul lui Boia si Tismaneanu

VIDEO: Sorin Lavric, lansatorul “Ganditorului” Lucian Boia