„Euro-Musca”, sau: Dacă nu acum, atunci când? Dacă nu EU, atunci cine?

…unde EU este fiecare dintre cei care se regăsesc în aceste idei.

Un şir nesfârşit de proteste, mitinguri, demonstraţii, marşuri, occupy-uri, graffiti-uri, voturi albe, flash-moburi, petiţii on-line însoţeşte de ani de zile viaţa politică din România… şi totuşi, nimic nu se schimbă. Am participat la multe dintre ele, cu tot sufletul şi cu toată energia, în speranţa că vocea mea se va face auzită, că vor fi şi alţii alături de mine, că vom fi atât de mulţi încât politicienii vor ţine seama de noi, şi am ajuns la o singură concluzie: nu există amăgire mai mare decât să îţi exprimi nemulţumirea fără să vii cu o alternativă.

Oamenii care se zbat să arate public că lucrurile nu merg bine cred că fac ceva bun pentru societate, însă, în realitate, toate formele de protest au un singur mare beneficiar: politicienii! Protestatarii în cele din urmă obosesc şi se întorc la casele lor, îngheţaţi sau arşi de soare, mai mult sau mai puţin bătuţi de jandarmi, mai mult sau mai puţin amendaţi, fără să îşi dea seama că, de fapt, toată zbaterea lor este folosită de politicieni pentru a-şi justifica legitimitatea. În cel mai fericit caz, protestatarii mai obţin o întârziere de câteva luni a unor decizii politice controversate, dar de schimbat nici nu poate fi vorba. Explicaţia politicienilor e simplă şi logică: da, au fost unii care s-au opus, dar… au fost doar câteva sute, sau mii, sau zeci de mii, dar totuşi nereprezentativi pentru cei 19 milioane de locuitori… le-am oferit ocazia să se manifeste, ba chiar au făcut-o peste limitele legii, i-am ascultat, vom analiza, vom face o comisie şi nimeni nu ne poate reproşa că nu respectăm regulile şi principiile democraţiei.

Un teatru evident, ba chiar o mascaradă grotească, dacă îi privim REZULTATELE la nivel de ţară: clasa politică se suprapune cu lumea interlopă, dezindustrializarea, emigrarea masivă, prăbuşirea demografică, înstrăinarea pământului, schimbarea istoriei oficiale, menţinerea teritoriilor româneşti smulse de Uniunea Sovietică sub controlul Rusiei, pericolul federalizării, confuzia internaţională între români şi ţigani, condiţia de cerşetor în Uniunea Europeană.

Deja a început să se vorbească deschis că a apărut riscul real ca România să dispară ca stat şi românii ca naţiune autohtonă, şi toate acestea în timp de pace şi de aşa-zisă prosperitate economică.

Şi, în tot acest timp, imensa majoritate a românilor îşi manifestă exasperarea doar la nivel de discuţii ocazionale, cei care au o pregătire şi o viziune politică se limitează la analize în grupul lor de cunoştinţe, un număr mai redus se manifestă pe internet cu articole pe bloguri sau pe facebook, iar un nucleu de militanţi se iroseşte în acţiuni în justiţie, în speranţa că măcar Legea mai funcţionează.

Ocazional, când politicienii iau decizii antinaţionale strigătoare la cer, cu toţii răbufnim în proteste de stradă, dar care sunt repede deturnate de maşina de propagandă a partidelor politice sau de organizaţiile aşa zisei societăţi civile. La final, avem impresia că am făcut „ce am putut”, dar contextul şi posibilităţile ne-au fost potrivnice.

Oare aşa să fie? Nu cumva doar ne-am amăgit că facem ceva? Ideea că politicienii ţin cont de un protest, mai mic sau chiar masiv, şi îşi reconsideră deciziile, nu a fost dovedită în atâţia ani că este cel puţin naivă? În concluzie, scandările de tipul „Jos cutare” şi „Opriţi ceva” sunt de o inutilitate monumentală dacă nu sunt însoţite de instrumente care să îi facă pe politicieni să se teamă dacă nu le îndeplinesc.

Am ajuns astfel la cheia problemei: dacă nimic din ce se întâmplă în stradă sau pe internet nu-i sperie, ce anume îi face pe politicienii actuali din România să se teamă? Care este coşmarul lor? DNA, ANI, Justiţia? Dacă DA, cum se face că aceşti oameni rezistă de 25 de ani şi tot nu se opresc din furat? Pentru că toate aceste instituţii ale statului aşa zis „de drept” sunt doar nişte instrumente ale politicienilor, pe care le folosesc pentru a le da la gioale celor dintre ei care mişcă în front. Luptele lor intestine sunt apoi prezentate ca triumfuri ale Justiţiei, dar viteza de melc cu care cei câţiva ghinionişti au ajuns la puşcărie e încă o dovadă că au făcut-o mai mult pentru a face rating la ziare şi televiziuni şi pentru a ne arunca nouă praf în ochi. Încă nu am auzit să-i fie confiscată vreunuia averea, ca să nu se mai poată lăfăi după cele câteva luni petrecute după gratii, el şi toate neamurile lui, pentru următoarele 10 generaţii.

Deci, ce anume îi sperie pe politicienii actuali? Următoarele alegeri? Faptul că riscă să nu mai fie aleşi? Atunci cum se face că aceiaşi oameni sunt aleşi în permanenţă, sub nume de partide, sigle şi culori diferite? Ba chiar şi-au băgat şi nevestele, şi chiar şi copiii în politică, şi uite că şi aceştia sunt aleşi. Deja s-au format cupluri de politicieni la cel mai înalt nivel al statului, pe sistemul Elena şi Nicolae Ceauşescu. Chiar şi Nicuşor Ceauşescu şi-a găsit un echivalent „democratic” prin mezina preşedintelui Băsescu.

Rămâne, totuşi, o mare nelămurire: dacă alegerile reprezintă modul în care este înlăturat un politician, cum se face că cei care pierd alegerile primesc în continuare posturi guvernamentale şi o duc bine şi în perioadele în care sunt „în opoziţie”? Cum este posibil ca oameni care au fost înlăturaţi de electorat pentru cât de hoţi şi de mincinoşi au fost, să fie aleşi din nou peste 4 sau 8 ani, aceiaşi, de parcă nu ar exista alţi politicieni în ţara asta?

Nu mai este niciun secret că schimbările dintre partide la conducerea ţării reprezintă un joc de scenă bine regizat, menit să creeze aşa zisa alternanţă la putere şi aparenţa de Democraţie. Politicienii ştiu că cel mai simplu mod de a dezamorsa nemulţumirile populare este să dea impresia că „cei răi” sunt daţi jos şi locul le este luat de „alţii noi”. Dar de ce să rişte să lase pe Altcineva nou să ia locul celor de la Putere, atunci când buba se face prea mare şi este necesară o schimbare, dacă acesta poate fi tot unul din gaşca lor? Prin urmare, politicienii, cu toţii, trec dintr-un partid în altul ca dintr-o cameră în alta, formează partide noi şi se debarasează de cele vechi cum ai coborî dintr-o maşină şi te-ai urca în alta, într-o zi propovăduiesc doctrina unui partid ca fiind singura care salvează Ţara şi în ziua următoare sunt „independenţi”, într-o zi îi acuză pe cei de la Putere de toate relele pământului şi în ziua următoare îşi dau mâna în alianţe sau ce cumetresc. Singura lor grijă este ca nimeni să nu spargă acest cerc închis, pentru că într-o gaşcă de hoţi nu există loc pentru un om cinstit.

Şi totuşi, există ceva care să îi sperie pe aceştia?

Din fericire, DA! Răspunsul e simplu: singura teamă a politicienilor actuali este o nouă organizaţie politică, formată din oameni de caracter, care să nu fie şantajabili şi care îşi iubesc ţara. Adică o organizaţie „pe dos” faţă de toate cele care au fost făcute până acum în România.

Organizaţie politică nu înseamnă partid politic.

Organizaţia politică este un grup de persoane cu principii şi idealuri similare, organizată ierarhic, care are ca scop conducerea ţării. Partidul este un instrument electoral, care se poate crea, modifica, înceta şi reapărea, în una sau în mai multe variante, chiar şi simultan, de către organizaţia politică.

De exemplu, toţi politicienii din actualele partide parlamentare formează o singură organizaţie politică. Cu toţii au fost acceptaţi în această organizaţie pentru că îndeplinesc criteriile: sunt venali, sunt şantajabili, recunosc ierarhia de comandă din organizaţie şi nu încalcă ordinele.

Partidele actuale, atât cele de la putere cât şi cele din opoziţie, sunt structuri politice efemere şi conjuncturale create de o organizaţie, în care membrii sunt distribuiţi pentru a ocupa diferite roluri.

Va urma…

Sursa: Tociu.Ro via Ziaristi Online

Foto si Video de la Protest la Euro-musca care trage la politica din Romania. Protest civic fata de intreaga clasa politica si circul europarlamentarelor. FOTO/VIDEO