Un om căruia i-a plăcut mai mult istoria decât viaţa.

“Gheorghe Buzatu a fost un istoric care, prin opera sa, dar şi prin curaj şi riscul asumat, a răscumpărat prudenţa înjositoare a unor confraţi, însuşindu-şi un loc de frunte între acei veritabili istorici ale căror fapte şi ecou vor creşte cândva la infinit!” – Radu Ciuceanu

În breasla noastră, a istoricilor, deşteptarea s-a făcut fără goarnă. O explicaţie imediată o găsim încă din primii paşi istorici, fie care l-au avut ca protagonist pe faimosul Mihai Roller şi a sa istorie compilată, falsă şi imperativă. Istoria, care reprezintă pentru un popor aşezat pe temelii de sute şi mii de ani coloana vertebrală, ar fi trebuit să fie stânca în care să-şi rupă colţii cei mai vajnici vizionari ai Răsăritului bolşevic. Aceasta s-ar fi petrecut dacă România şi celelalte ţări cotropite de Armata Roşie eliberatoare nu ar fi fost programată la Moscova într-un procentaj de intervenţie şi protecţie sovietică care a condus-o într-un ritm rapid nu numai la un regim politic favorabil U.R.S.S.-ului – gen Finlanda – dar şi la o veritabilă răsturnare şi distrugere a instituţiilor statale.

În cadrul acestei viituri politice, muza Clio a avut cel mai mult de suferit, iar epurarea Academiei Române a însemnat în fond nu numai o încarcerare a istoricilor, dar şi perspectiva funestă a unei alte istorii, care n-a aşteptat să fie predată prin universităţile R.P.R.-ului. Din fericire pentru generaţiile de tineri universitari, la catedră s-au mai strecurat (sic!) şi istorici de valoare care-şi presărau cursurile cu trimiteri la părinţii istoriografiei româneşti, chiar dacă majoritatea erau interzişi, parţial sau total.

Libertatea însângerată obţinută în 1989, cu peste o mie de victime rezultate din o intervenţie a extratereştrilor, fiindcă nu ne putem imagina – cel puţin noi, participanţii direcţi – ca fiind obţinută printr-o confuzie şi o răfuială dirijate de forţe oculte care urmează să fie descoperite în secolele viitoare, a întredeschis timid porţile arhielor, iar curajul cercetătorilor a început să mijească.

Printre ei, cel puţin în aria Moldovei, s-a înscris în fruntea plutonului cel care va ajunge un mare istoric recunoscut, respectat şi, în cele din urmă, chiar temut: Gheorghe Buzatu. Personalitatea sa se înscrie alături de contemporani de acelaşi calibru: Florin Constantiniu, Dumitru Şandru, Gheorghe Brătianu, David Prodan, Camil Mureşan, Ioan Lupaş, Alexandru Lapedatu, Ion Nistor, Silviu Dragomir, Constantin C. Giurescu, Andrei Oţetea, Adrian Rădulescu, P.P. Panaitescu. A scris mult după eliberare fiindcă a simţit şi mai mult. Opera lui se întinde pe sute de articole şi zeci de volume. A bătut arhivele din S.U.A., din Germania, Anglia şi Federaţia Rusă (fondurile Komintern şi Kominform ale Biroului Politic al C.C. al P.C.U.S.). În arhivele bolşevice a descoperit acea faimoasă directivă din 2 iunie 1947 a NKVD-ului privind acţiunile care se impuneau Poloniei în procesul sovietizării sale integrale. Materialul era uluitor, iar cele 45 de puncte aveau un caracter general pentru toate ţările ocupate de trupele sovietice. Menţionăm art. 40: „Atenţie ca reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi”, art. 41: „Trebuie împiedicată reabilitarea celor condamnaţi în procese politice”, art. 45: „Trebuie ca la facultăţi să ajungă cu prioritate cei ce provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sunt interesaţi să se perfecţioneze la nivel înalt, ci doar să obţină o diplomă”[1].

Va rămâne în premieră caracterizarea unor lideri comunişti de către centrala Moscovei: Bodnăraş este privit ca „cel mai feroce instrument al Moscovei”, iar în documentele din arhivele americane este taxat ca „străin complet de neamul românesc. Este inteligent, extrem de ambiţios, complet imoral, setos de lux şi de petreceri şi adevărat maestru în tehnica de propagandă, corupţie şi dominaţie sovietică”[2]. Din aceeaşi sursă, Ana Pauker şi toată banda comunistă din România tremură înaintea lui Bodnăraş. Dej nu este nici el ignorat în arhivele americane: „Este crud, de un fanatism feroce, ignorant, lipsit de orice sentiment uman şi un instrument perfect al Moscovei”[3]. Cât despre Ana Pauker, analiza este şi mai virulentă: „Este lipsită de cultură, n-are talent oratoric, nici aparenţă fizică atrăgătoare; este însă un agent de execuţie extraordinar, ca o maşină infernală. Este vanitoasă, de o ambiţie fără limită, luxoasă, de o cruzime animalică şi imită pe Ecaterina a II-a chiar şi în aventurile amoroase”[4].

Dar prilejul nesperat de nimeni – chiar și de istoricii cei mai vizionari – s-a ivit odată cu Revoluția din decembrie 1989, când mămăliga a explodat (sic!) și mulțimile au prins gustul libertății și a unei efemere puteri.

În anul 2000, Gheorghe Buzatu s-a alăturat unui partid cu pretenții și afirmații naționale care, după zisele unui reprezentant al guvernului, avea posibilitatea, prin presă și tribuna Parlamentului, să exprime în clar interesul național într-o Europă în care fiecare națiune încerca să-și găsească un loc și un rol. Există în viața oamenilor politici, evident de înaltă ținută și valoare, momente sau/și o singură clipă care-l definește în tot ce are mai înălțător și bine conturat în personalitatea sa. Și acest moment care-l apreciem ca fiind în vârful elocinței sale a corespuns unui moment de largă audiență și importanță în viața României postrevoluționare.

Ședința Senatului din 3 noiembrie 2003, dedicată definirii relațiilor externe ale României, a însemnat pentru senatorul Gh. Buzatu o dezbatere cuprinzând legea pentru ratificarea Tratatului de către Camera Deputaților și Senatului. Remarca vorbitorului este că deja în 4 iulie 2003 de la Moscova a ridicat importante probleme referitoare la trecut și viitor. Senatorul Buzatu își exprimă opinia că este greu de crezut că Federația Rusă din momentul în care s-a semnat Tratatul își va schimba politica. De 300 de ani, politica Rusiei a fost și va rămâne aceeași. Ne gândim la ce va fi Rusia democrată de mâine. Rămâne de văzut, dar marile puteri, așa cum a explicat foarte bine un cunoscut om politic britanic, „nu au sentimente, ci ele au numai interese”. Și oratorul conchide: și mie îmi este foarte greu să cred că din acest moment, din 4 iulie, dintr-o dată, Rusia își schimbă politica față de România. [5]

Surprinzător ni se pare acum, într-o realitate trăită cu emoție, predicția savantului român față de destinul Basarabiei noastre. Oratorul se întreabă: Avem vreo declarație a Rusiei din care să rezulte, anume, că Moscova se leapădă – asta e termenul – totuși, de statul moldovenesc, de Republica Moldova? Nu avem. Rusia este – mă rog, orice comparație șchioapătă – prezentă, dar ea nu se amestecă! Știți dumneavoastră cum stă situația![6]

Nu au trecut nici 11 ani de la cuvintele oraculare ale istoricului Gheorghe Buzatu, și o putere răsăriteană care, mereu și-a manifestat vocația imperială de cuceriri și deznaționalizare, încearcă să destabilizeze o pace pe care nedăjduiam cu toții să fie cât mai lungă și spre folosul națiunilor europene.

Gheorghe Buzatu a fost un istoric care, prin opera sa, dar şi prin curaj şi riscul asumat, a răscumpărat prudenţa înjositoare a unor confraţi, însuşindu-şi un loc de frunte între acei veritabili istorici ale căror fapte şi ecou vor creşte cândva la infinit!

Prof. dr. Radu Ciuceanu

INST: Simpozion comemorativ dedicat marelui istoric Gheorghe Buzatu

[1] Gheorghe Buzatu, Agrsiunea comunismului în România, vol. I, ed. Paideia, Bucureşti, 1998, pag. 11

[2] Gheorghe Buzatu, Agrsiunea comunismului în România, vol. I, ed. Paideia, Bucureşti, 1998, pag. 14

[3] idem

[4] idem

[5] Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare. Senatul, Anul 171 (XIV), nr. 141/3 noiembrie 2003, p. 25-32, 34;

[6] idem

Sursa: Roncea.Ro via Ziaristi Online

In Memoriam Profesorul Gheorghe Buzatu – Imagini de la Ultimul Drum de ZiaristiOnlineTV