“Dar Declaraţia mai intră într-o chestiune, într-un domeniu care chiar că ne doare pe toţi. Este Tezaurul românesc de la Moscova. Ce este acest tezaur? Cum de ne îngăduim să renunţăm atât de uşor la el, să amânăm rezolvarea situaţiei sale sine die, pentru că această Comisie care se va forma, care trebuie să studieze arhivele etc., etc. nu va ajunge la nici un rezultat. Asta o spun pentru stenogramă, ca să rămână scris, pentru confruntarea cu rezultatele ce se vor constata peste 5 ani sau peste 10 şi 20 de ani! (…) Îmi pare rău pentru dumneavoastră, căci Istoria mă va confirma.” – Prof. Gh. Buzatu la
Şedinţa Senatului din 3 noiembrie 2003
 |
16. | Dezbaterea şi adoptarea proiectului Legii pentru ratificarea Tratatului privind relaţiile prieteneşti şi de cooperare dintre România şi Federaţia Rusă, semnat la Moscova la 4 iulie 2003 | ||
|
Domnule preşedinte de şedinţă, Domnule ministru al afacerilor externe, Stimaţi colegi, Stimate colege, Doamnelor şi domnilor, Ca urmare a negocierilor politico-diplomatice care au durat peste 10 ani, la 4 iulie anul curent, preşedinţii Ion Iliescu şi Vladimir Putin au semnat la Moscova Tratatul politic de bază dintre România şi Federaţia Rusă. Azi ne revine nouă, senatorilor, răspunderea de a ratifica acest important document internaţional. Subliniez de la bun început că Grupul P.S.D. din Senat va vota pentru ratificarea Tratatului, cu convingerea că acesta serveşte intereselor de perspectivă a celor două ţări, colaborării şi stabilităţii în zonă. Desigur, poate fi pusă o întrebare. De ce un Tratat politic de bază cu Federaţia Rusă? Sunt necesare mai multe răspunsuri. În primul rând, pentru că relaţiile româno-ruse se aflau de mai mulţi ani într-o stare nefirească, la un nivel extrem de scăzut, şi aceasta în condiţiile în care viaţa internaţională a fost dezideologizată, fiind dominată de pragmatism. Relaţiile româno-ruse erau în prea mare măsură grevate de trecut, un trecut în care au existat deopotrivă şi lucruri bune, şi rele, cu inerente suişuri şi coborşuri. Semnarea tratatului reprezintă o expresie a dorinţei de proiectare a unei noi imagini a relaţiilor dintre România şi Rusia, depşindu-se numeroase inerţii şi prejudecăţi, manifestate de ambele părţi, care au viciat normalizarea şi dezvoltarea acestora. În aceste condiţii, noi trebuie să pornim de la realitate, de la ceea ce reprezintă Rusia în zilele noastre şi de la locul României într-o viitoare Românie unită şi parte a alianţei transatlantice. Rusia este pe cale să iasă întărită dintr-un deceniu de dezordine, ca urmare a căderii comunismului şi dizolvării Imperiului sovietic. Rusia redevine un actor stabil şi fiabil al echilibrului la scară mondială, este o putere nucleară impresionantă, membru fondator al Naţiunilor Unite şi membru permanent al Consiliului de Securitate, dar mai ales este posesoarea unor imense resurse naturale spre care se îndreaptă cu interes marii giganţi economici. Nu încape îndoială că “Era Putin” marchează stabilizarea vieţii economice ruseşti şi afirmarea Rusiei într-o nouă dinamică pe plan internaţional. Nimeni nu-şi poate permite azi să ignore Rusia, inclusiv România, a cărei istorie este legată de evoluţiile în plan politic ale marelui vecin de la răsărit, chiar dacă este ceva mai îndepărtat. De aceea, prin semnarea tratatului cu Rusia, România a dovedit că este în măsură s-şi asume cu demnitate şi curaj trecutul, dar să privească şi în perspectivă. În convorbirile de la Moscova, preşedintele Putin afirma că: “Negocierile pentru semnarea tratatului s-au prelungit nu numai datorită clarificării unor aspecte tehnice, ci a fost nevoie – spunea el – şi de crearea condiţiilor politice necesare”. Într-adevăr, putem afirma cu certitudine că în ultima perioadă relaţiile politice, schimburile la nivel guvernamental, conlucrarea pe plan internaţional la ONU, Consiliul Europei şi OSCE s-au dezvoltat continuu. Nu putem omite faptul că şi relaţiile pe linie parlamentară, ramarcabil de active, au contribuit şi la crearea unui nou climat politic, favorabil desfşurării cu succes a negocierilor pentru semnarea tratatului. În al doilea rând, soluţiile convenite în tratat pentru reflectarea unor momente dificile din istoria relaţiilor bilaterale, precum Pactul Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939, şi crearea Comisiei comune româno-ruse asupra tezaurului românesc, dar şi posibilitatea fiecărei ţări de a-şi realiza propriile angajamente de securitate dovedesc voinţa politică, pentru ca prin eforturi comune să fie puse bazele unor noi relaţii între România şi Rusia. Aceste probleme au împiedicat parafarea tratatului în 1995 cu prilejul prezenţei la Bucureşti a ministrului rus din acea perioadă, Evgheni Primakov. Partidele parlamentare au considerat atunci că este inacceptabil ca problematica tezaurului şi a Pactului Ribbentrop-Molotov să nu-şi găsească reflectarea într-o formă convenabilă ambelor părţi într-un document bilateral. La rândul său, Rusia a refuzat pur şi simplu să facă referire la acestea. De aceea, între 1996-2000 discuţiile au fost complet blocate. Este meritul factorului politic, dar şi al diplomaţiei că s-a găsit, în final, o formulă care satisface ambele părţi, respectiv Declaraţia comună semnată de miniştrii de externe Mircea Geoană şi Igor Ivanov şi care reprezintă un document politic onest anexat tratatului. Celor care critică tratatul le evoc spusele unui diplomat englez, şi anume: “În politica externă, o ţară nu face ceea ce vrea, ci doar ceea ce poate”. Oricum, vă reamintesc, stimaţi colegi, că România a fost ultimul stat din Europa Centrală şi de Est care a semnat un asemenea tratat cu Federaţia Rusă. Vă mai reamintesc, totodată, că înaintea parafării tratatului, Preşedintele României, domnul Ion Iliescu, a avut o consultare cu liderii partidelor politice parlamentare, care şi-au dat acordul la textul acestui tratat. Abia ulterior acestei consultări tratatul a fost parafat la Bucureşti de miniştrii de externe şi apoi a fost semnat la Moscova. Doamnelor şi domnilor senatori, Revoluţia din Decembrie 1989 a marcat o reorientare de fond a politicii externe româneşti. “ara noastră şi-a exprimat opţiunea ireversibilă nu numai pentru valorile democratice, ci şi pentru structurile europene şi euroatlantice. Aceasta înseamnă o orientare clară spre Vest, spre valorile democratice occidentale. Dar într-o perioadă în care trebuia să dezideologizăm relaţiile bilaterale pentru a fi în pas cu vremea, cu evoluţiile din planul vieţii internaţionale, mulţi ani după Revoluţia din Decembrie, acestea au fost ideologizate şi politizate. În aceste condiţii, am pierdut imensa piaţă rusească în care România exporta o mare varietate de bunuri. Nu ştim dacă acest lucru s-a întâmplat numai din cauza noastră, din cauza ambelor părţi sau, poate, din cauza altora care ne-au dat pur şi simplu la o parte. Cert este că România trebuie să recupereze această pierdere şi încrederea noastră este că semnarea Tratatului politic de bază va deschide şi perspectiva dezvoltării relaţiilor economice, va stimula refacerea legăturilor dintre agenţii economici din cele două ţări. În convorbirile de la Moscova dintre cei doi preşedinţi, ca şi în discuţiile Preşedintelui Iliescu cu premierul Kasianov au fost relevate pe larg perspectivele pentru relansarea schimburilor economice. Subiectul a fost abordat în mod concret şi de oamenii de afaceri care l-au însoţit pe Preşedintele Ion Iliescu şi cu prilejul Forumului oamenilor de afaceri desfşurat la Moscova. Aşadar, ne exprimăm convingerea că tratatul va exprima şi un salt în ceea ce priveşte relaţiile pe linie economică, inclusiv între judeţele din România şi regiunile Federaţiei Ruse, care dispun de o largă autonomie economică. Îmi exprim încrederea că România va fi în măsură să fructifice aceste noi oportunităţi, iar P.S.D.-ul este decis să fructifice aceste posibilităţi. În încheiere, doresc să felicit echipa de negociatori care a finalizat textul tratatului şi care ne-a pus la dispoziţie un document echilibrat pe deplin acceptabil. Se ştie clar că, în mod tradiţional, europenii au definit diplomaţia ca fiind “arta de a echilibra cştigurile şi costurile”. Într-o negociere nu poţi aduce atingere intereselor naţionale, dar nici nu poţi avea numai cştiguri, punându-l pe partener în situaţia de a fi perdant. De aceea, Tratatul cu Rusia este încă o confirmare a spuselor fostului secretar de stat american, Kissinger, precum că “Diplomaţia este arta de a concilia divergenţele”. Vă invit, aşadar, onoraţi colegi senatori, să votaţi în favoarea ratificării tratatului. Vă mulţumesc. (Aplauze din partea Grupului parlamentar P.S.D.) |
|
Vă mulţumesc, domnule senator. Îl invit la tribună pe reprezentantul Grupului parlamentar România Mare, domnul senator Gheorghe Buzatu. Aveţi cuvântul, domnule senator. |
|
Vă mulţumesc, domnule preşedinte. Doamnelor şi domnilor senatori, Am ascultat cu deosebit interes ultima parte a expunerii domnului ministru de externe, Excelenţa Sa domnul Mircea Geoană, şi, de asemenea, intervenţia colegului nostru, senatorul Ghiorghi Prisăcaru. Documentul care se supune atenţiei noastre astăzi este foarte interesant, eu l-aş numi cardinal pentru definirea relaţiilor externe ale României. Este oarecum surprinzător faptul – dar asta este ordinea pe care noi o aprobăm la început de şedinţă -, că acest document este supus atenţiei noastre, aşa, la un sfârşit de şedinţă, trebuind să mergem mai repede, trebuind să fie aprobat astăzi sau data viitoare şi trebuind ca discuţiile să fie, într-un fel, comprimate. Cu toate acestea, având în vedere importanţa materiei, cred că acest document merită mai multă înţelegere din partea noastră, merită o dezbatere ceva mai largă şi nu cred că această jumătate de oră care ne-a mai rămas este suficientă pentru studiul atent al acestui document. O primă constatare. Am în faţă documentul primit la casetă. Deci, mai mult decât scrie în ordinea de zi, este Legea pentru ratificarea Tratatului de către Camera Deputaţilor şi Senatului. O primă surpriză este următoarea (citez din text): “Parlamentul României adoptă prezenta lege. Art. 1 – Se ratifică Tratatul privind relaţiile prieteneşti… şi Art. 2 – Declaraţia comună a miniştrilor afacerilor externe.” Deşi în expunerea de motive se precizează un lucru cât se poate de clar, că această declaraţie, din punct de vedere juridic, nu reprezintă o anexă a tratatului… Atunci de ce este inclusă în acest proiect de lege? Pentru că aici este şi eficienţa hotărâtoare, radicală, cardinală, a acestui proiect de lege. De vreme ce Tratatul privind relaţiile prieteneşti conţine prevederi – în articolele sale, 19 sau 20, câte sunt aici – care pot fi întâlnite în orice documente de această natură, ei bine, această Declaraţie comună, semnată tot la 4 iulie anul acesta la Moscova, ridică importante probleme referitoare la trecut, la prezent şi la viitor. Orice am spune noi, este greu de crezut că Federaţia Rusă, din momentul în care s-a semnat tratatul, îşi va schimba politica. De 300 de ani politica Rusiei a fost şi va rămâne aceeaşi. Ne gândim la ce va fi Rusia democrată de mâine. Rămâne de văzut, dar marile puteri, aşa cum a explicat foarte bine un cunoscut om politic britanic, “nu au sentimente, ci ele au numai interese”. Şi mie îmi este foarte greu să cred că din acest moment, din 4 iulie, dintr-o dată, Rusia îşi schimbă politica faţă de România. Eu cred că în vederea semnării tratatului la 4 iulie – şi a declaraţiei la care m-am referit – în primul rând, era bine ca Rusia să fi dat dovadă de nişte acte de bunăvoinţă faţă de România. Spre exemplu, mă gândesc că Rusia a tratat cu atâta indiferenţă situaţia celor 3 camarazi ai senatorului Ilaşcu, care au fost arestaţi încă în 1992 şi sunt deţinuţi în… “Republica” Transnistreană. Cum este posibil? Fiindcă noi cunoaştem cuvântul decisiv pe care îl are Rusia în a determina o atitudine clară a “guvernului” de la Tiraspol în problema respectivă. Din alt punct de vedere, Rusia nu şi-a precizat atitudinea foarte clară în ceea ce priveşte relaţiile cu Basarabia, Republica Moldova, cum i se spune în mod oficial. Ea este prezentă pretutindeni, acolo este implicată în toate acţiunile pe care le desfşoară Chişinăul şi, totuşi, dacă vedeţi dumneavoastră, firele – ceea ce s-a constatat şi în declaraţiile politice de astăzi – sunt toate canalizate de guvernanţii actuali de la Chişinău spre Bucureşti. România este vinovată de cutare situaţie, de cutare gest, acum şi de fondurile culturale care/cum sunt orientate sau ar trebui orientate, pe viitor, spre Chişinău şi aşa mai departe… Toate acestea în momentul când ştim sigur că jocul, acolo, îl face Rusia. Dar, aici, nici nu trebuie argumente prea multe, pentru că vorbesc realităţile înseşi. Este vorba şi de realităţi istorice care sunt constatate în zeci şi zeci de lucrări ştiinţifice. Nu mă refer la lucrările care aparţin unor geografi şi istorici români, mă refer la cele care sunt datorate unor reputaţi specialişti străini şi care încă includ acest spaţiu în spaţiul rusesc. Avem vreo declaraţie a Rusiei din care să rezulte, anume, că Moscova se leapădă, – ăsta e termenul – totuşi, de statul moldovenesc, de Republica Moldova? Nu avem. Rusia este – mă rog, orice comparaţie şchioapătă – este prezentă, dar ea nu se amestecă. Ştiţi dumneavoastră cum stă situaţia… S-a obţinut ceva concret în această privinţă? Nu s-a obţinut nimic! Ruşii sunt foarte atenţi în ceea ce priveşte circulaţia şi manevrarea documentelor lor, pentru a explica politica lor faţă de România, în ansamblu, şi faţă de Basarabia, în special. Ca unul care am avut ocazia să studiez, imediat după ce s-au deschis arhivele foste sovietice, în 1992,1993,1994, în arhivele de la Moscova ale Ministerului de Externe, am fost printre primii cercetători străini care intrau acolo, căci până atunci numai istoricii sovietici intrau. Ei acum au devenit istorici ruşi. Ei bine, acele documente au un circuit anume, şi, acolo unde este vorba de drepturile şi interesele româneşti, ele sunt canalizate într-un fel… Dar nu asta prezintă interes acum, ci prezintă interes că totdeauna, de-a lungul celor 300 de ani, de la Petru cel Mare şi până astăzi, orice acţiune a Rusiei s-a făcut potrivit unor directive cât se poate de clare, de concrete. Au fost cărţulii, cărţi de culoare, să le spunem, pentru studiul diplomaţilor ruşi şi sovietici în interiorul Centralei. Un exemplu cred că este bine venit în această privinţă. Politica URSS, politica Rusiei sovietice – URSS a apărut în 1924 – de la 1917 până la 1940 s-a concretizat şi promovat după o broşură scrisă pentru necesităţile Ministerului de Externe – pe atunci se chema Comisariatul Poporului pentru Relaţiile Externe – scrisă de Cristian Rakovski, un revoluţionar bulgar, care a stat în România, iar la 1917 a plecat în Ucraina şi apoi la Moscova şi s-a numărat printre cei care au decis soarta politicii externe sovietice în sud-estul Europei şi vizavi de România, îndeosebi, până când el însuşi avea să fie arestat… |
|
Domnule profesor, vă rog să limitaţi expunerea. |
|
Da, bineînţeles, doar nu am timpul limitat de vreun regulament în această privinţă… |
|
Văd că vă referiţi la Rusia sovietică şi la altele. Vă rog să limitaţi expunerea. |
|
Dar nu trebuie să pornim de la origini? Vreţi să ajung la sfârşit dintr-o dată? Vreţi, domnule… Vorbeam mai devreme, la declaraţii politice, despre fostele regulamente. Vreţi un simplu “Da” sau “Nu”? |
|
Nu. Vrem punctul de vedere al grupului parlamentar. Pe acesta îl ascultăm. Vă rog. |
|
Nu uitaţi că un vechi Regulament al Senatului indica – m-am referit la Regulamentul din 1925 – că, din momentul în care… Doar azi am vorbit şi văd că degeaba se face apel la documentele noastre din trecut. Din momentul, deci, în care un preşedinte de şedinţă – se preciza în Regulamentul de la 1925 – se implică într-o discuţie, după aceea el ar trebui să părăsească fotoliul prezidenţial. |
|
Nu aţi fost foarte atent ce aţi prezentat, domnule profesor. Aţi prezentat… |
|
Eu vă rog să nu fiu întrerupt. |
|
Aţi prezentat cazul când îşi expune punctul de vedere. Eu v-am ascultat cu multă atenţie. Eu v-am spus numai, tehnic, să limitaţi expunerea. |
|
Da, dar este foarte interesant. Interesant, pentru dumneavoastră intervenţiile “tehnice” nu cuprind puncte de vedere… cu toate că lucrurile stau exact pe dos. Puteţi demonstra, cumva, contrariul? Revin însă: Fiind vorba de relaţiile româno-ruse şi sovietice, oricând trecutul este foarte interesant. Dovadă este că şi această anexă – Declaraţie comună, cum îi ziceţi – tot la trecut se referă. Deci, o discutăm sau nu o discutăm? Abia am intrat în problemă, domnule preşedinte. (Râsete în sală.) Păi, atunci, să ne precizăm atitudinea… Nu puneţi la vot cât timp trebuie să vorbesc despre ea?… |
|
Într-un timp rezonabil. Dumneavoastră aţi epuizat până în acest moment 20 de minute. |
|
Un timp rezonabil înseamnă cel puţin o oră la această problemă. O oră începând de aici încolo. (Râsete în sală.) Să ştiţi, domnule preşedinte, că nu m-aţi determinat să pierd firul expunerii. |
|
Sunt convins de asta şi nu asta am intenţionat. |
|
Deci, fiind vorba de politica Rusiei… |
|
Mai ales că vorbeaţi de Rusia sovietică. |
|
V-aţi pripit, ca de obicei, dar vă înţeleg… Deci, fiind vorba de politica Rusiei şi a Rusiei sovietice, domnule preşedinte, pretutindeni în lume, cei care se ocupă de relaţiile externe ale Rusiei nu se numesc parlamentari, ci se cheamă kremlinologi. Deci, din momentul în care s-a semnat tratatul, haideţi să-l lăsăm în seama kremlinologilor. Îmi pare rău, dar va veni momentul când, poate, veţi fi contrazişi pe această temă. Voi ajunge şi la acel aspect, deşi dumneavoastră îmi impuneţi o limitare de timp… Totuşi, vă spun că mai am nevoie de o jumătate de oră, cel puţin. (Discuţii în sală.) Este mult sau este puţin? (Discuţii în sală.) Vasăzică, semnarea acestui tratat a necesitat 11 ani şi noi acum, când îl discutăm, trebuie să ne grăbim… Din sală: Un an a durat. |
|
Nu. Vorbesc de când au pornit negocierile, pe urmă, la 1995, la reluarea lor şi la stadiul actual. Noi acum ar trebui, în 10 minute, să rezolvăm această problemă. Doamnelor şi domnilor senatori, Tratatul care a fost semnat la 4 iulie confirmă întru totul politica externă pe care Rusia ţarilor şi Rusia sovietică au dus-o, în toate direcţiile, în toate privinţele, pentru toate ţările, şi vizavi de România, îndeosebi. În acelaşi timp însă – şi regret acest lucru – confirmă şi slăbiciunile pe care le-a manifestat diplomaţia română. Eu nu înclin să cred că aici Bucureştii au ştiut să conducă firele negocierilor, cât se poate, foarte bine, pentru că, vizavi de textul tratatului, cum am spus, care conţine prevederi obişnuite, ele nu ne apar, nu sunt stranii, nu aduc nimic nou, sunt texte comune, principii cunoscute… Ei bine, Declaraţia comună afectează semnarea acestui tratat, ratificarea lui, îngreunează votul Parlamentului. Câteva dintre problemele care sunt atinse în Declaraţia comună denotă, cât de colo, că Rusia nu a renunţat cu nimic la pretenţiile sale bine ştiute şi ne pune pe noi într-o situaţie dificilă, delicată, ne face să ne asumăm responsabilităţi care nu sunt ale noastre. Nu era nevoie acum – cred eu – să se facă trimitere la Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939, care văd în textul Declaraţiei că este şi condamnat. Condamnat de către cine? Parlamentul de la Moscova a condamnat deja acest pact încă la 24 decembrie 1989 şi l-a declarat “nul ab initio“. Asta este formula la care s-a ajuns pe vremea lui Gorbaciov. El era atunci liderul statului sovietic. Şi am avut onoarea să-l cunosc pe secretarul său, pe domnul Aleksandrov. Am dezbătut această problemă – de asta spun că timpul este cât se poate de scurt – în 1991, la Chişinău. Atunci, acolo a fost o consfătuire internaţională a istoricilor, au participat specialişti din vreo 20-30 de ţări, inclusiv din Statele Unite, Franţa, Marea Britanie, Germania, România, Basarabia şi altele, inclusiv trimişi ai Senatului de la Bucureşti, iar poziţia lor a fost clară, a fost mai precis una, de condamnare şi respingere a pactului Hitler-Stalin. Ce s-a întâmplat cu acest pact? În mod fals i se spune aici “din 23 august”. El a fost semnat în zorii zilei de 24 august 1939, atunci când ministrul de externe al Germaniei, Ribbentrop, a venit la Moscova şi, în prezenţa lui Stalin, Ribbentrop şi Molotov au semnat pactul, în fapt un tratat de neagresiune reciprocă. Un tratat prin care cele două puteri se angajau să nu poarte acţiuni ofensive una contra celeilalte. Pactul ca pactul, dar, în acelaşi timp, Germania şi U.R.S.S. au semnat un protocol secret şi, în esenţă, trimiterea este la acest protocol secret, care însă nu este menţionat în Declaraţia comună. Protocolul secret era o anexă a pactului, o anexă în patru puncte. În două din cele patru articole se făceau trimiteri la Statele Baltice şi la Polonia, iar art. 3 era cu referire la Basarabia, care nu era nominalizată, dar se făcea vorbire de faptul că Germania se dezinteresa de … interesul Rusiei pentru sud-estul Europei, în mod concret pentru anume zone ale României. În lunile imediat următoare, în martie 1940, Molotov a făcut paşi înainte, pentru a grăbi “rezolvarea” problemei în interesul U.R.S.S., iar în iunie 1940 a prezentat cele două note ultimative, prin care ni se solicitau, sub ameninţarea cu recurgerea la forţa armelor, cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. Cedarea acestor teritorii a consemnat nu numai sfârşitul României Mari, dar a marcat dezastrul României. Dacă astăzi ne aflăm în situaţia în care ne aflăm, începutul datează de la acea notă, de la prima ultimativă sovietică din 26 iunie 1940, a doua succedându-i imediat, la 27 iunie 1940. Chestiunea nu este chiar aşa de simplă. S-a schimbat brutal destinul nu numai al unei ţări, dar, în acelaşi timp, s-au modificat destinele tuturor ţărilor din zonă, de la Marea Baltică până la Marea Neagră, “ările Baltice şi Polonia, deopotrivă cu România. Dar, în mod semnificativ, atunci când Sovietul Suprem U.R.S.S., la 31 august 1939, a ratificat pactul de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939, dar protocolulanexă n-a fost şi nu putea fi luat în consideraţie, pentru bunul motiv că el era – şi aşa trebuia să rămână potrivit voinţei semnatarilor – strict secret. În acest fel, noi nu putem decât să-i constatăm nulitatea din start, adică ab initio, după cum au făcut-o şi sovieticii în timpul lui Gorbaciov. Or, noi acum, în 2003, ne trezim să-l condamnă m! Este prea târziu şi este, oricum, prea puţin! De ce? Pentru că, deşi protocolul secret este atins de nulitate, realităţile cărora el le-a dat naştere sunt încă vii, efective, palpabile, ele încă se … aplică, funcţionează… Aceste realităţi trebuie anulate! Vreţi un acord cu cineva? Condamnaţi protocolul secret şi pe semnatarii săi, dar înainte de orice anulaţi acele realităţi care au rezultat direct din documentul pe care tocmai îl repudiem categoric! Constatăm însă că, în concepţia semnatarilor Declaraţiei din 4 iulie 2003, menţinem realităţile, condamnă m documentele şi, totuşi, mergem înainte. Nu se poate aşa ceva! Şi, în plus, parcă inspirându-ne din ceea ce s-a petrecut la Moscova în vremea lui Stalin, venim noi astăzi şi declarăm că Declaraţia comună face şi nu face parte din tratat. Suntem asiguraţi, în diverse declaraţii de presă, în expunerea de motive, că nu face parte, dar în proiectul de lege această Declaraţie este inclusă. Se merge în acelaşi sens ca în 1939, când Sovietul Suprem stalinist n-a luat în consideraţie, din motivul expus, protocolul secret. Aşa şi acum, repudierea documentului nu face parte din tratat, deşi noi urmează s-o votăm ori să n-o votăm… Doamnelor şi domnilor, ăsta este numai un capitol, pentru că protocolul secret de la 23 august 1939 – repet, din 24 august, de fapt – a rămas un model. Este, probabil, documentul cel mai oribil al întregii istorii a secolului al XX-lea prin esenţa lui şi cel mai catastrofal din punctul de vedere al consecinţelor sale imediate, el conducând direct la declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial la 1 septembrie 1939. Dar, din punctul nostru de vedere, acum, după ce întreaga comunitate internaţională a condamnat acest document, noi îl repunem în discuţie. Ne declarăm dispuşi să-l condamnăm atunci când trebuia s-o fi făcut de mult şi în chip real, încălcându-i hotărât consecinţele! …De altfel, primii care l-au publicat, în 1948, au fost americanii, iar asta n-au făcut-o cu gândul de a respecta odiosul târg Hitler-Stalin. Era un volum editat de Departamentul de Stat al Statelor Unite. Şi atunci protocolul secret a ieşit la iveală, de atunci avem textul complet al acestui mizerabil protocol secret, prin care ţări ale Europei, independente, suverane, au fost private brutal de libertate, ele trecând sub “protecţia” Moscovei. Dar, spuneam, acesta este un capitol minuscul, un capituleţ, în raport cu un alt capitol pe care îl cuprinde Declaraţia comună şi cu care, în nici un fel, noi nu putem fi de acord. Nu eu, ca istoric, dar, întrebaţi, vă rog, poporul român dacă ar fi de acord s-şi condamne participarea României la cel de-Al Doilea Război Mondial?! Dar ce-a fost un acest război? A fost un război personal al cuiva, a fost un război al altcuiva ori a fost o cruciadă pentru a cuceri Marea Uniune Sovietică sau a fost un război provocat chiar de U.R.S.S.?! Şi noi, astăzi, venim şi condamnăm războiul la care am fost siliţi să participăm din vina U.R.S.S. Să-i ascultăm, vă rog, pe marii istorici ai lumii, pe oamenii de stat de atunci ai României sau străini … cum s-au pronunţat ei în această privinţă…, cum au văzut ei războiul din 1941-1944? A fost incontestabil un război drept de la un capăt la altul, de la 22 iunie 1941 şi până la 23 august 1944. Nu a fost un război pentru cştigarea unor teritorii străine. A fost un război pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, a fost un război pentru drepturile noastre istorice violate, dar, în acelaşi timp, doamnelor şi domnilor senatori, a fost un război în care s-a avut în vedere şi un factor politic de cel mai mare interes, şi asta v-o spun, de data aceasta, ca istoric. Guvernul de la Bucureşti, în orice moment, a avut informaţii că la Kremlin s-au pregătit – şi astăzi cunoaştem cu toţii acest lucru, pentru că s-au publicat documentele – deci în orice clipă, de la 1941 la 1944, în laboratoarele roşii de la Kremlin s-au preparat nucleele viitoarelor cabinete comuniste de la Bucureşti, Varşovia, Sofia. Era vorba de un război şi ideologic, nu purtat, aşa cum se mai afirmă, “de florile mărului”. Nu. Era vorba de distrugerea în perspectivă a duşmanului, la urma-urmelor de ce ne place acum atât de mult – distrugerea comunismului. A! Faptul că România s-a aflat alături de Germania, dar asta e cu totul altceva! Dar să nu uităm, până la 1939, până la 1 septembrie 1939, când a început Al Doilea Război Mondial, alături de Germania cine s-a mai aflat? |
|
Domnul Adrian Păunescu (din sală ): Rusia. |
|
S-a aflat Rusia, da, în ultimă instanţă, dar înainte s-a aflat Anglia… s-a aflat Franţa… Şi Statele Unite au făcut demersuri în acest sens. Şi, astăzi, vedem că dintre toate marile puteri rămâne singur statul român vinovat pentru această alianţă. Adolf Hitler a devenit un aliat de ocazie pentru noi. Nu o spune Gheorghe Buzatu, devenit senator azi. Cei mai mari istorici ai Germaniei de după 1945 au demonstrat acest lucru. Menţionez un nume: Andreas Hillgruber, care a făcut şcoală în istoriografia europeană postbelică. El vorbea de o alianţă de moment, de faptul că a fost un război paralel al României cu acela al Germaniei. Că în propaganda de război a Uniunii Sovietice România a fost, din motive … de propagandă, pusă mereu în aceeaşi balanţă cu Germania, asta este cu totul altceva. Că în propaganda de război a Statelor Unite şi a Marii Britanii a fost introdusă tot aici, şi asta este altceva. De înţeles pentru scopurile de atunci de război, dar care nu-s acceptabile în prezent. Astăzi, după 60 de ani, a face această confuzie este de nepermis. De ce? A fost un război pe care România l-a purtat până la limitele extreme. Până unde a condus-o forţa armelor. Mareşalul Antonescu, care s-a aflat atunci la conducere şi care a avut aprobarea forţelor politice de la Bucureşti, cel puţin până la atingerea Nistrului, a explicat că nu el, nu România puteau să determine, în momentul X sau Y, clipa în care părăsea războiul şi dicta armatei: “Băieţi, mergem acasă, ne-am atins idealurile”. Războiul era planetar, şi nu unei ţări ca România, nu unei puteri mici sau foarte mici i se permitea, i se putea îngădui să decidă momentul în care se retrăgea ori stopa războiul. Dar faptul că Războiul din Răsărit era unul drept a fost recunoscut chiar de Uniunea Sovietică pentru că, în ultima întrevedere pe care ministrul nostru de atunci la Moscova, Grigore Gafencu, a avut-o cu Molotov, ministrul de externe al U.R.S.S., la 24 iunie, după ce începuse războiul, s-au dat unele explicaţii. Deci, la 24 iunie 1941, Molotov, într-un mod indirect, şi-a exprimat regretele pentru cele petrecute, iar Gafencu i-a reproşat în acest fel: “În acest război, dumneavoastră ne-aţi introdus pentru că, prin pretenţiile nesăbuite pe care le-aţi avansat anul trecut, iată, ne-aţi determinat să fim aici, alături de Germania”. Şi când făcea Gafencu acest lucru? Atunci când U.R.S.S. nu ştia, la 24 iunie 1941, vă spun cu siguranţă că Moscova nu îndrăznea măcar a întrezări în vreun fel victoria în Al Doilea Război Mondial, nici măcar ca luminiţa de la capătul tunelului, pentru că era o imposibilitate. Cu o armată în stadiul în care o adusese Stalin înainte de 1941, atunci când decapitase conducerea armatei roşii … care devenise totalmente nepregătită … |
|
Domnul senator, vă rog să concluzionaţi… Noi discutăm despre tratat…. Dumneavoastră, de o jumătate de oră, de fapt, exact de 37 minute, aţi început să ne povestiţi războiul… |
|
… Vă prinde bine această poveste … Dar discutam despre Tratatul din 4 iulie cu trimitere la Războiul din Răsărit… |
|
Aţi început să ne povestiţi războiul. Vă rog să vă referiţi la tratat…. |
|
Sunt bune şi poveştile, aţi văzut şi la regulament, domnule preşedinte… Din când în când e bine să mai auzim şi poveşti…, dar adevărate… |
|
Daţi-ne posibilitatea ca, peste o lună, ca peste un an, să citim toate aceste lucruri din cartea dumneavoastră… |
|
Nu, cărţile sunt deja scrise şi ele de mult trebuiau citite, oricum înainte de-a se fi semnat documentele la Moscova, nu acuma… |
|
Din punctul dumneavoastră de vedere… |
|
Păi, asta este surprinderea mare. Că toate aceste chestiuni, care sunt spre cunoştinţă generală, au fost demult rezolvate, rezultatele nu au fost publicate în primul rând de istoricii români, pentru că la noi nu a fost posibil, o bună perioadă, să fie tratate asemenea aspecte, ci de istoricii străini. Şi aici, istoricii britanici, americani şi germani sunt în frunte. Şi, iată, eu cred că era de datoria diplomaţilor noştri să cunoască aceste aspecte, să fi devenit specialişti în materie. Nu se poate aborda, trata şi rezolva trecutul în asemenea termeni, condamnând Pactul, precum şi participarea României la Al Doilea Război Mondial, de partea Germaniei hitleriste, din momentul în care recunoaştem că a fost un război drept şi paralel al României în 1941-1944. O spun rezultatele cercetărilor istorice cele mai serioase. Nu este posibil să vină diplomatul, să vină omul politic, după aceea… ca să anuleze concluziile oamenilor de ştiinţă… Mai cunoaştem asemenea epoci şi consecinţele lor… Diplomaţii nu pot să-şi însuşească anumite puncte de vedere, altele decât cel ce exprimă Adevărul. Federaţia Rusă şi România îşi exprimă hotărârea de a depăşi imoştenirea negativă” a trecutului. Păi, aceşti termeni înseamnă că această moştenire negativă a trecutului este, funcţionează. Cum depşim aceste aspecte negative, dacă nu privim adevărul în faţă? Ruşii ştiu cel mai bine unde au greşit faţă de noi. Ar fi foarte curios să o faceţi, aşa, pe detectivii şi să pătrundeţi în arhivele ruseşti de acum, unde directivele descoperite sunt foarte clare, aşa cum au fost şi în trecut. Pe aceste probleme ale Basarabiei, Bucovinei şi, în ansamblu, ale României, vă asigur că ruşii, în arhivele lor, doar schimbă dosarele de la un raft la altul, dar concepţia lor în ceea ce ne priveşte, nicidecum. De aceea, sunt convins că ei, în sinea lor, sunt mulţumiţi, ne privesc cu bucurie autosatisfacţia noastră, şi-i înţeleg, pot să spun că-i felicit, pentru că evident este izbânda lor diplomatică, au inclus în Declaraţie această prevedere. Da, din punctul lor de vedere, este un succes diplomatic a sili România, după 60 de ani, nu s-şi ceară scuze, dar să condamne un război drept şi popular, Războiul din Răsărit, purtat de poporul român întreg. La procesul său, din 1946, Ion Antonescu s-a exprimat în sensul că, atunci când s-au făcut două plebiscite, nu spun referendum, pentru că este prea aproape de noi, s-a găsit un grup de nebuni, de vreo 5 000 de comunişti, care, atât şi nimic mai mult, au votat contra războiului. În rest, a fost epopeea poporului român în secolul al XX-lea. A fost ca în vremurile antice. Un nou Anabasis pentru noi. Marin Preda se gândea că uneori e nevoie de aşa ceva pentru un popor. La urma-urmei, sunt războaie care sunt echivalente cu marile revoluţii. Din sală: Teoria războiului… |
|
Nu este nici o teorie… Este teoria realităţii… Este nevoie ca un popor să dea dovadă de acest spirit de luptă. Şi românii l-au exersat de la 1941 la 1944. Voi reveni la această problemă, dar … |
|
Vă rog, uitaţi-vă, cu cât entuziasm au primit această veste colegii… |
|
Dar Declaraţia mai intră într-o chestiune, într-un domeniu care chiar că ne doare pe toţi. Este Tezaurul românesc de la Moscova. Ce este acest tezaur? Cum de ne îngăduim să renunţăm atât de uşor la el, să amânăm rezolvarea situaţiei sale sine die, pentru că această Comisie care se va forma, care trebuie să studieze arhivele etc., etc. nu va ajunge la nici un rezultat. Asta o spun pentru stenogramă, ca să rămână scris, pentru confruntarea cu rezultatele ce se vor constata peste 5 ani sau peste 10 şi 20 de ani! Vasăzică, România a ajuns astăzi, când se află în situaţia de a avea nevoie de dolari, să renunţe aşa, cu mare largheţe, la un fond de aur care a fost bine constituit, a fost trimis la Moscova în 1917, cu o destinaţie bine ştiută, am avut asigurări din partea Angliei şi a Franţei că vor interveni pentru a se rezolva problema, iar, astăzi, noi admitem că chestiunea tezaurului trebuie lăsată în seama unei comisii. Doamnelor şi domnilor, Încercaţi să mergeţi la Moscova. Eu m-am dus de unul singur. Am fost trimis de Academia Română. Domnul senator Prisăcaru ştie. Eram cercetător. Şoarece de arhivă, cum se spune… Dar, revin, încercaţi să mergeţi la Moscova într-o delegaţie oficială, şi prima întrebare care vi se va pune: “Dumneata nu vii după tezaur”?! Nu, domnilor. Nu mă interesa tezaurul. Deşi am găsit documente şi despre tezaur. Or, cine poate crede că în viitor ruşii se vor ţine de cuvânt şi, atunci când va sosi la Moscova delegaţia oamenilor de ştiinţă români, a politicienilor, economiştilor etc., etc., i se pune totul la dispoziţie. Nicidecum! Pot să precizez că ei cunosc cu precizie unde se află şi ce mai reprezintă tezaurul nostru de acolo. Când a fost vorba, de la Kremlin s-a şi dat un semnal în 1935, după ce Titulescu a semnat cu Litvinov restabilirea relaţiilor diplomatice în 1934, s-a dat un ucaz ca să ni se dea ceva înapoi şi, imediat, s-a descoperit tezaurul. Au ştiut unde-i era locul. Şi ni s-au dat atunci manuscrise ale Academiei Române, cărţi vechi, ni s-au dat tablouri, Grigorescu etc., etc. În 1956, când s-au primit la Moscova alte semnale, se păstrează aici la Arhivele Statului din Bucureşti scrisoarea lui Hruşciov către Gheorghiu-Dej, imediat au găsit o altă parte din tezaur (Cloşca cu puii de aur etc., etc.) şi delegaţia română trimisă acolo, compusă din Tudor Arghezi, George Oprescu, cunoscutul istoric al artei româneşti, şi alţii, imediat au primit materiale … Ba, la întoarcere, ei au făcut un cărţoi cuprinzând povestea tezaurului restituit parţial. Şi apoi, periodic, informaţiile lor despre tezaur tot dispar. Ele se pierd… Şi acuma, vasăzică, delegaţia română se prezintă la Moscova şi i se promite că în viitor trebuie să vină alţi specialişti ca să studieze tezaurul. Dar în alte cazuri cum au făcut? Este cazul să privim şi alăturea ce atitudine au avut sovieticii faţă de Tezaurul Republicii Spaniole luat în 1936? Cum au procedat Puterile Occidentale cu Tezaurul statelor ocupate de Germania – “ările Baltice, Polonia, care au fost depuse în Occident? Sau cum a procedat România cu o parte din Tezaurul polonez, pe care l-a restituit cu bunăvoinţă în 1947? Iar când e vorba să ne referim la regimul care ne este rezervat nouă, totul devine o nebuloasă. Ni se dau explicaţii, unele sunt fantastice, că în timpul N.E.P.-ului Vladimir Ilici Lenin ar fi dictat folosirea tezaurului nostru, că în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial tezaurul ar fi fost luat de la Kremlin şi trimis undeva pe Volga şi mai departe în interiorul U.R.S.S.-ului. Este fals, căci în 1965, în cursul primei vizite de stat pe care a făcut-o Nicolae Ceauşescu la Moscova, la 3-9 septembrie 1965, Brejnev şi ceilalţi au declarat că ştiau ce era cu tezaurul, deşi în primele zile ale conversaţiilor tăgăduiseră acest lucru. Deci, dacă se ştia la 1965, ce revoluţie, ce faptă măreaţă, ce răsturnare s-a mai produs între timp la Moscova, ca să fi intervenit din nou pierderea urmelor tezaurului, un tezaur precum cel al României. Valoarea tezaurului nostru, la urma urmei, este simbolică – circa 1,1 miliarde de dolari, la preţul actual, reprezentând contravaloarea stocului metalic necesar emisiunii Băncii Naţionale a României la 1914 sau la 1916 (314,5 milioane lei aur)… Dar sunt multe de corectat la cifre, dacă luăm în calcul celelalte valori expediate în 1917 la Moscova pentru a le salva în faţa ocupaţiei inamicilor de atunci – Germania şi aliaţii ei… Dar, zic, un asemenea tezaur reprezintă pentru cel care l-a cedat, pentru România, şi pentru cel care l-a primit, o valoare simbolică şi una materială, distincte. Dacă tezaurul este întreg, este tezaurul nostru; dacă tezaurul nu mai este aşa cum ne îngăduim să credem, el nu mai este tezaurul, şi putem spune că, într-adevăr, bieţii de ruşi nu mai au ce să ne restituie pentru că, şi pentru ei, numai integral fiind tezarul mai prezintă vreo semnificaţie. Dacă o piesă de acolo lipseşte, pentru că noi avem pentru toate piesele rămase acolo ori retrocedate la 1935 şi 1956, tabelele cu inventarul complet pentru toate piesele, până la ultimul inel al Reginei Maria, deci, dacă o piesă lipseşte de acolo, tezaurul nu mai este al nostru, cel original, astfel că putem spune, aşa cum au făcut şi semnatarii din 4 iulie 2003, că să lăsăm lucrurile în seama viitoarei comisii. Ce rost au aceste prevederi din Declaraţia comună în acest tratat care-şi propune raporturi normale între două state, între o putere şi o ţară mai mică, între două ţări care nici măcar nu mai sunt vecine, dar vedeţi dumneavoastră, România rămâne în sfera de interese a Rusiei. Cei mai de seamă savanţi au exprimat cândva în ce ar consta blestemul poziţiei geopolitice a României de 300 de ani încoace. Care ar fi acesta? Ei, românii, se spune “sunt prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu”. În această situaţie – putem şi ofta… – dar ne putem gândi, dacă un document, precum acesta, se poate semna oricând, decât atunci când România a ajuns destul de puternică, când a ajuns ea însăşi şi când nu i se sugerează de ici de colo că e cazul s-şi reglementeze raporturile cu Rusia. Cândva, la 1996-1997, circulau zvonuri că trebuia să ajungem la înţelegere cu Ucraina, s-a semnat tratatul, tot istoric şi acela; acum cu Rusia; problema este cine va urma? Dacă urmăm în această cadenţă, şi asta o spun tot pentru stenogramă, vom ajunge peste ani şi ani să ni se sugereze ca Bucureştii să semneze asemenea tratate şi cu Oltenia şi cu Muntenia, şi cu Dobrogea, pentru că ne stă bine să fim în relaţii bune cu toţi vecinii. Doamnelor şi domnilor … |
|
Vă rog să nu încheiaţi, că mai avem zece minute până la epuizarea ordinii de zi. |
|
Să ştiţi că abia de data aceasta intru în materia adevărată! (Aplauze.) |
|
Ne bucurăm! Aveţi cuvântul. |
|
Domnule preşedinte, Eu vă mulţumesc că mă mai întrerupeţi pentru că îmi daţi câte o şansă, cât de cât, întrucât a venit iarna, sunt puţin răguşit, iar dumneavoastră îmi îngăduiţi să-mi iau mici pauze… |
|
Eram îngrijorat. |
|
… Totuşi, istoria merge înainte, indiferent de grijile dumneavoastră. Mă gândesc cu mare plăcere că, spre exemplu, joi, când va continua discuţia la acest tratat, voi fi eu preşedinte de şedinţă… |
|
Nu mai e şedinţă joi. |
|
Nu mai este joi? S-a desfiinţat şi asta? Joia cealaltă, atunci, oricum la o şedinţă viitoare, dumneavoastră veţi fi aici şi o să vedeţi că eu nu o să vă întrerup, vă voi îndemna să spuneţi tot ce ştiţi. (Sala se amuză.) |
|
Îmi cer scuze dacă vi se pare că v-am întrerupt, dar, indiferent de scaunul pe care-l voi ocupa în Senat, voi manifesta acelaşi respect faţă de dumneavoastră. |
|
Nici nu m-am îndoit vreodată, domnule preşedinte. Deci merită România asemenea Declaraţie comună? Din sală: Da! |
|
Dumneavoastră, pentru că sunteţi cu “Da”-ul, o să votaţi Declaraţia. În ceea ce ne priveşte, noi vom avea nişte rezerve care se vor exprima la vot şi probabil că acest lucru nu va mai întârzia mult, deoarece domnul preşedinte crede că este cazul să mă opresc aici. Multe aspecte, în felul acesta, rămân în afara atenţiei noastre. Îmi pare rău, nu sunt economist, nu sunt finanţist să intru în esenţa, în fondul problemelor care sunt atinse prin tratatul propriu-zis, dar chestiunea stă în felul următor pentru mine ca unul ce vine din tagma istoricilor: avem noi în continuare capacitatea să răspundem tuturor proiectelor pe care Rusia ni le oferă pe plan economic şi financiar, ori rămânem asemenea unui şoricel care zgândărim un elefant şi, atunci când trecem podul, îi suflăm în ureche să fie atent cât de mult tremură podul pe care tocmai trecem? Avem noi deschiderea necesară ca să răspundem ofertelor lor? Tare mi-e teamă că nu! Rusia a fost şi a rămas aceeaşi – un imperiu. Cu ce oferte deschidem noi poarta spre Răsărit pentru a crede că acest tratat – în acest domeniu, în această direcţie în care suntem trimişi pe linie economică, ştiinţifică, financiară – are şanse extraordinare? Deocamdată, la noi diplomaţia este orientată când spre Est, când spre Vest. Când se orientează într-o direcţie, se închide poarta cealaltă, când deschidem poarta cealaltă am trântit-o în nas pe cea din spate … Or aceasta nu este o diplomaţie. Un imperiu, doamnelor şi domnilor, are o existenţă maximă de strălucire, mă refer, potrivit specialiştilor, de 250-300 de ani. De ce să nu avem în vedere şi un asemenea element, când e vorba de a privi la viitor. Din sală: Ideea… |
|
Nu e vorba de idee, ne referim la cei care au trecut şi ne gândim la ce va fi în sau cu Rusia peste 20-30 de ani. Merita să-i facem noi asemenea concesii, să venim cu această Declaraţie comună care este plină de falsuri istorice, care este plină de neadevăruri flagrante, din punctul de vedere al poporului român, care, repet, acest popor a făcut Războiul din Răsărit? L-a pierdut! A pierdut, prima dată, războiul în 1944-1944, iar, în 1989-1990, l-a pierdut a doua oară o dată cu “războiul rece”, şi este silit, este obligat în continuare să suporte toate tragediile unei bătălii în care a fost atras fără voia sa şi împotriva intereselor sale. Cât timp România va mai urma această politică de a reprezenta prea mult interesele altora şi nu interesele proprii? Faţă de Rusia trebuie să urmăm exemplul Poloniei. Numai atunci când putem să exprimăm cu adevărat interesele acestui popor, voinţa sa, trecutul său, planurile lui de viitor, putem îndrăzni să semnăm un asemenea document care să ne reprezinte pentru că altfel, ştiţi, se întâmplă, ceea ce s-a petrecut în 1940. Molotov în memoriile sale, în mod cât se poate de semnificativ, a considerat util să insereze şi această apreciere, cam în aceşti termeni: “Acum adresăm ultimatumul României pentru că sunt convins că ei, românii, nu vor lupta pentru apărarea Basarabiei şi Bucovinei…” Şi, mă întreb, dacă ceea ce s-a petrecut atunci nu se repetă acum. În acest moment, semnăm tratatul, pentru că, în mod sigur, România trebuie s-şi asigure acest florilegiu de tratate de care are nevoile pentru intrarea în Europa… (Discuţii în sală.) Iarăşi mă întrerupeţi? Dar să ştiţi că cu cât mă duceţi mai departe, eu cştig convingerea că discuţia merită aprofundată… Vă mulţumesc, doamnelor şi domnilor senatori. Sunt multe de spus aici, eu cred că data viitoare o să fiu mai în formă, dar acum exprim punctul de vedere al Partidului România Mare, care în mod conclusiv este cel pe care l-am exprimat deja. Noi vom vota, dar, din raţiunile expuse, dintre care eu am prezentat aici – cu întreruperi destul de dese, dar toate au fost … binevoitoare – numai câteva, noi, aşadar, vom vota împotriva acestui proiect de lege pentru ratificarea Tratatului din 4 iulie 2003 căruia i s-a anexat Declaraţia asupra căreia am insistat. Puteam să spun asta, nu-i aşa, de la început? Dar a fost frumos şi aşa, pentru că aşa este la război… Eu vă doresc succes dumneavoastră urmând să vă vedeţi îndeplinite toate obiectivele pe care vi le-aţi propus prin semnarea acestor documente, dintre care, însă, unul nu este normal să fie făcut cadou poporului român, pentru că el este defăimător, este ruşinos pentru poporul român … Am în seamă această Declaraţie comună a miniştrilor afacerilor externe ai României şi Federaţiei Ruse. Îmi pare rău pentru dumneavoastră, căci Istoria mă va confirma. Vă mulţumesc pentru atenţie. (Aplauze.) Sursa: Parlamentul Romaniei via Ziaristi Online |
