Cacealmaua rusească
Nu există nici o „criză ruso-ucraineană“! Gabriela Moroianu, o expertă a ZIUA de primă mână în geoeconomie, care poate preda lecţii despre gazacioc tuturor guvernanţilor, explică frust, în tonul analizelor speciale pentru situaţii de urgenţă: ruşii nu pot tăia gazul către Europa iar Ucraina este asigurată din conductele care o tranzitează. Sigur, mişcările leviatanului Gazprom teleghidat amuzant (pentru noi) de Kremlin vizează şi zgâlţâirea lui Viktor Iuşcenko, urmată de venirea la putere a rusoaicei Iulia Timoşenko, la alegerile din martie. În războiul dintre Soros şi Bush (cu efecte şi la Cotroceni) îşi bagă şi Putin coada. Ucraina rămâne oricum, pentru cel puţin 20 de ani, subordonată şi dependentă de Moscova. Prezenţa fostului patron Gazprom şi prim-ministru al Rusiei, Viktor Cernomîrdin, într-o prea lungă misiune de ambasador la Kiev este relevantă. Dar asta este altă poveste.
Concluzia de azi, scurt şi la obiect: „războiul gazelor“ este o cacealma tipic rusească. O provocare. În special la adresa SUA şi apoi a UE. Putin îşi umflă muşchii odată cu preluarea preşedinţiei G8. O intrare în forţă, tipic rusească. Noua Rusie ţine să readucă aminte „naivilor“ de trecutul măreţ al URSS. Puterea mondială care a ţinut în şah mersul lumii decenii la rând şi-a revenit din amorţeala de faţadă menită să adoarmă occidentul naiv, după cum bine observă analistul Gelu Trandafir. Homo Sovieticus, Homo KGB, iese din gheţurile Siberiei cu un răget cavernos: noi suntem stăpânii lumii! Nimic nou pe frontul de Est.
Analizele geostrategice ale ZIUA, sintetizate în „AXA. Noua Românie la Marea Neagră“, ultima lucrare a Departamentului Externe, lansată pe 12 decembrie anul trecut, prevedeau clar contraofensiva geopolitică a Rusiei la avansul SUA şi NATO în spaţiul vital al Moscovei. Nu este nimic surprinzător în noua mutare de şah a Kremlinului, dacă eşti avizat din timp. Însă ce te faci când factorii de decizie – din fosta zonă esteuropeană aflată sub influenţa Rusiei, sau din noua zonă dominată azi de Rusia, cea vest-europeană – nu iau în seamă avertismentele analiştilor sau chiar pactizează cu adversarul/ competitorul Europei? Este cazul Marii Britanii, cel mai mare înghiţitor european de gaze naturale, care în 2020 va depinde în procent de 90% de aceste importuri. Tony Blair, navetist pe ruta London – Moscow, a „uitat“ de previziunile propriilor specialişti. Sau cazul Germaniei, care fentează Uniunea Europeană şi, în dispreţul Tărilor Baltice, îşi trage conductă proprie, care aduce aminte fostelor ţări tributare ale Pactului Ribbentrop-Molotov, de înţelegerile ruso-germane nu prea plăcute. Si când fostul prim-minstru, Gerhard Schröder, mai devine şi angajatul Gazprom, un fel de şef al proiectului infiltrat în sânul UE pe sub luciul Mării Baltice, parcă începe să nu te mai mire nimic privind puterea de persuasiune a KGB.
Dacă mai străbaţi cu o aruncătură geoistorică şi perioada anilor ‘60, cu mişcările pacifiste şi ecologiste europene sponsorizate direct de URSS şi ale căror acţiuni au dus la eliminarea centralelor nucleare din sistemele energetice ale Germaniei sau Italiei (doar două exemple), înţelegi ce înseamnă o strategie KGB pe 50 de ani.
Anul trecut, Putin a reuşit să declare cele două ţări dependente de gazul rusesc, deşi în Italia nu i-a mers ca în Germania. Europa merge pe urmele lor, oricum. Pe urmele trasate în timp de KGB. În cazul României, care plăteşte Gazpromului chiar mai mult decât ţările UE (mulţumită unor responsabili guvernamentali care ar trebui anchetaţi de DNA), ţara noastră este de două ori păcălită: şi kaghebizată şi cu banii luaţi.
Pentru cine nu a înţeles: economia prezidenţială a Rusiei, ca şi Administraţia sa este ghidată de acelaşi etern KGB. Sursele ZIUA ne-au demonstrat că, spre deosebire de guvernarea Elţîn, când doar cinci foşti capi ai celebrului serviciu dezbrăcaseră formal haina KGB, astăzi nu mai puţin de 18 ocupă funcţii de comandă în aparatul militarizat de la Kremlin. Mai mult: toate sectoarele importante ale economiei ruseşti sunt ţinute în hăţurile lui Putin prin intermediul colegilor săi din Sistema. Presa rusă încă liberă relevă reţeaua fidelilor lui Putin: Serghei Ivanov, cu care fostul ofiţer KGB şi-a tocit coatele la Institutul Krasnoznamensk, este vice-prim ministru şi responsabil de imensul sector militar-industrial. Pe lângă acesta, grupul agenţilor de la Dresda are sub control petrolul, gazul şi energia nucleară. Ce-ţi mai trebuie? Şi atunci nu sunt normale declaraţiile lui Putin că Rusia este prima putere mondială, ţinând cont de resursele enumerate? Dacă mai adăugăm industria spaţială, nu putem să-i nu-i dăm dreptate.
Răbufnirea cu năduf din hibernare a ursului sovietic este doar o primă mişcare, ameninţătoare, însă de ordin tactic. Strategia Rusiei vizează redobândirea supremaţiei regionale şi mondiale. La orizontul provocărilor următoarelor decenii se (re)întrevede pentru SUA (UE este încremenită în proiect), pe lângă imensitatea ChIndiei, o mare şi teribilă putere: RusIrania.
Victor Roncea
4 Ianuarie 2006
Ziarul ZIUA via 9Am si Ziaristi Online
