*  “Cred că a fost o moarte provocată”
*  “Mie îmi este clar că Victor Ponta este unul dintre cei mai puţin interesaţi să se stabilească adevărul cu privire la moartea lui Cristian Panait”
*  “Chiar şi numai faptul că am rămas în viaţă constituie, în sine, o victorie”
*  “Dacă ducea la capăt grozăvenia pe care i-o ceruseră şefii săi, procurorul Cristian Panait ar fi făcut dovada loialităţii ireversibile faţă de un sistem criminal”
* Interviu cu Alexandru Lele
       Procurorul orădean Alexandru Lele este cel care, în aprilie 2001, a dispus arestarea lui Adrian Tărău, fiul unui influent sponsor al PSD care a fost şi prefect al judeţului, sub acuzaţia de complicitate la contrabandă cu produse petroliere.
Lele a fost suspendat din funcţie prin ordinul ministrului justiţiei de la acea vreme, Rodica Stănoiu, după ce fostul premier Adrian Năstase a declarat că “nu crede în arestările de vineri seară” (n.r. în care era implicat Adrian Tărău).
După 48 de ore, Tărău a fost eliberat în urma intervenţiei lui Năstase, iar, la scurt timp, a părăsit ţara şi s-a stabilit în SUA.
În 2002, procurorii au început urmărirea penală faţă de Lele, acuzaţiile fiind favorizarea infractorului, arestare nelegală, cercetare abuzivă şi sustragere de înscrisuri.
În 27 martie 2002, procurorul bucureştean Cristian Panait (29 de ani) de la Parchetul instanţei supreme, în baza unui mandat legal, a descins la locuinţa procurorului Alexandru Lele, care chemase un operator de la o televiziune locală, pentru a asista la demersul anchetatorului său.
Panait a cerut presei să părăsească locuinţa, spunând că prezenţa acesteia nu se justifică, potrivit prevederilor legale, dar orădeanul Alexandru Lele a insistat să rămână, criticând modul în care decurgea ancheta în cazul său şi afirmând că aceasta are conotaţii politice.
Înregistrarea discuţiilor, difuzată în aceeaşi seară de postul local de televiziune, a arătat cum Cristian Panait a devenit irascibil şi l-a acuzat pe Lele că obstrucţionează o anchetă oficială, ba chiar de ultraj la adresa poliţiştilor prezenţi, deoarece procurorul orădean încuiase uşa şi îi invita repetat să continue percheziţia.
În 10 aprilie 2002, procurorul Cristian Panait – cel care a declanşat acţiunea penală împotriva lui Lele, demers judiciar semnat şi de şeful anchetatorului, Ovidius Păun – s-ar fi sinucis, aruncându-se de la etajul imobilului în care locuia în sectorul 2 al Capitalei.
Presa a relatat la acea vreme că ultimele cuvinte ale lui Panait spuse mătuşii sale, Eleni Dumitru, înainte de a intra în comă au fost : “Câinele de Ponta m-a omorât!”
Eleni Dumitru a susţinut, potrivit presei: “Domnul Victor Ponta ştie exact cine se ascunde în spatele asasinării procurorului Panait! Nu-l învinuiesc personal pe domnul Ponta, dar sunt convinsă că ştie exact cine se ascunde în spatele asasinării. (…)Aştept cu nerăbdare să ajungă la Putere să văd dacă va redeschide dosarul, căci a fost crimă, nu suicid, aşa cum s-a susţinut”.
Toată ancheta în cazul Lele a fost reluată, procurorul bihorean fiind trimis în judecată.
După şase ani, Alexandru Lele a revenit în funcţia de procuror la Bihor, CSM avizând repunerea în drepturi a magistratului.
Ulterior, procurorul a fost pensionat de preşedintele Traian Băsescu, iar Parchetul General a constatat că Alexandru Lele este nevinovat.
Domnia sa a avut amabilitatea să ne acorde acum un interviu despre acest caz.INTERVIU EXCLUSIV:Reporter: Scandalul morţii procurorului Cristian Panait a revenit în actualitate în acest an, informaţiile scoase la iveală fiind demne de un scenariu de film (ceea ce se va şi întâmpla). Cazul a preluat noi conotaţii politice, mai ales în acest an electoral, când bătălia se dă pe viaţă şi pe moarte.
După 12 ani, care este opinia dumneavoastră (posibila concluzie) cu privire la cazul/cazurile Tărău-Lele-Panait-Ponta?
Alexandru Lele: A fost un episod care, la o lectură atentă şi documentată, dovedeşte “războiul” ocult – încă neterminat – dus de serviciile secrete pentru subordonarea zonelor strategice ale justiţiei din România. Este fabulos să observi ce “pioni” de mare calibru răspund la comanda acestora, deşi, aparent, ei ar fi “la butoane”. Însă, pentru clipa de glorie ce li s-a dat, pot fi – şi sunt – deseori “chemaţi la raport” şi chiar sacrificaţi. Miza “războiului” îmbracă forme diferite, dar ţinta finală este puterea, controlul discreţionar al societăţii. Un efort deosebit se face pentru a nega şi disimula acest “război” subteran. De fapt, nu ar trebui să folosim ghilimelele.
Reporter: Vă consideraţi o victimă a sistemului?
Alexandru Lele: Dacă aş judeca reducţionist, limitându-mă doar la carieră, pot fi – şi am fost – catalogat “o victimă a sistemului”. Dar experienţa prin care am trecut mi-a confirmat că există alte valori, mai importante decât funcţiile efemere, pentru care merită să lupţi. Pe acestea nu mi le-au putut lua. Chiar şi numai faptul că am rămas în viaţă constituie, în sine, o victorie şi nu m-am victimizat niciodată.
Reporter: Aţi fost suspendat din funcţie în 2002 şi aţi a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită, favorizarea infractorului, fals intelectual şi reţinere sau distrugere de înscrisuri. Ulterior, aţi primit soluţii de scoatere de sub urmărire penală atât de la DNA, cât şi de la Parchetul Înaltei Curţi, iar pe 28 ianuarie 2008, Consiliul Superior al Magistraturii a decis repunerea dvs în funcţie. Au trecut şase ani, timp în care, practic, aţi fost scos din joc. Cum comentaţi această tergiversare şi, practic, distrugerea carierei dvs?
Alexandru Lele: În acea perioadă, comanditarii acestui proces au avut ca scop principal decredibilizarea mea, ca să nu fie luate în considerare cele spuse de mine. Or, metoda cea mai eficientă pentru a compromite un om este fabricarea unui dosar penal. Câtă vreme populaţia este ahtiată de circ şi sânge, nu contează cât de hazardate sunt acuzaţiile. În paralel, o mediatizare sistematică pune sub semnul întrebării pe oricine. Pe de altă parte, atâta timp cât responsabilizarea celor implicaţi în astfel de demersuri este o himeră, astfel de practici vor continua. Victimele viitoare vor realiza târziu că, practic, sunt folosiţi mereu aceiaşi algoritmi de compromitere şi că numai personajele piesei sunt schimbate, după nevoie. În cazul meu, prin faptul că am apelat imediat la presă, scenariul nu a mai putut fi urmat, lucrurile s-au precipitat, a fost necesară deconspirarea pompieristică a generalului Ovidius Păun (prin care, la vremea respectivă, era controlat parchetul) sau a lui Adrian Năstase, care funcţiona ca interfaţă politică. Ponta – “rezerva” ţinută la încălzire, care încă de pe atunci avea mare apetenţă pentru publicitate – s-a trezit vorbind şi abia l-au scos din vâltoare. După moartea procurorului Panait, nu le-a rămas decât varianta temporizării, parchetul asumându-şi restituirea pentru refacerea urmăririi penale a dosarului penal ce mă privea şi, apoi, în faza următoare, scoaterea mea definitivă de sub urmărire penală. Era aceeaşi soluţie pe care procurorul Panait o dispusese în urmă cu circa şase ani şi pentru care a plătit atât de scump. “Vina” pentru care nu l-au iertat pe Cristian a fost că i-a forţat pe dinozauri să se implice direct în caz.
Reporter: În 2011, magistraţii Tribunalului Braşov au admis, în parte, acţiunea dvs şi au obligat Statul Român, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, să plătească echivalentul în lei a sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale, despăgubiri materiale de 70.000 lei şi cheltuieli de judecată în sumă de 7858,71 lei. Ştiu că decizia nu era definitivă. Care este stadiul acestui proces?
Alexandru Lele: Înalta Curte a redus daunele morale la 150.000 euro şi a menţinut restul sentinţei. Hotărârea a fost executată voluntar de Ministerul Finanţelor.
Reporter: L-aţi acuzat pe Adrian Nastase, premierul de atunci, că “a intrat cu bocancii în anchetele penale”. Pe cine aţi “deranjat” atât de tare încât să fie trimis de la Bucureşti procurorul Cristian Panait ca să vă ancheteze?
Alexandru Lele: După deconspirarea, inclusiv judiciară, a participării lucrătorilor serviciilor secrete la operaţiunile de contrabandă cu produse petroliere (de exemplu, “Dosarul Jimbolia“), centrul de greutate al acestor activităţi de “autofinanţare” a fost mutat în zona de nord-vest a României. Ele nu au încetat, în ciuda faptului că tocmai fuseserăm acceptaţi în structurile euro-atlantice şi ni se cerea transparenţă în privinţa finanţării serviciilor secrete. Astfel, ca măsură de siguranţă, implicarea directă a propriilor lucrători în operaţiuni speciale a fost înlocuită cu folosirea interpuşilor, care urmau să fie sprijiniţi şi protejaţi “din umbră” din punct de vedere operativ, informativ şi logistic. Tărău a fost o interfaţă de lucru, înconjurat de “locotenenţi” care mediau finanţarea operaţiunilor, consilierea şi protecţia lui în faţa legii. Din acest punct de vedere, “albirea” judiciară a lui Adrian Tărău de după arestarea de vineri seara a constituit o amplă misiune, ce a mobilizat ani în şir “simpatizanţi” ai serviciilor din DIICOT, DNA, CSM, din fostul parchet general, poliţie, instanţe, presă, diplomaţie. Nu cred să mai existe un precedent intern al unei operaţiuni “de salvare” de asemenea anvergură. Oricum, salvându-l pe Tărău, urmăreau de fapt să salveze sistemul. Cine ar mai putea ordona şi dirija o operaţiune transinstituţională atât de vastă şi complexă? De aici înverşunarea permanentă a celor implicaţi în compromiterea mea, coerenţa şi disponibilitatea celor somaţi să răspundă unui astfel de deziderat. Altfel, dacă s-ar fi pus problema numai pentru individul Adrian Tărău – dovedit deja ca labil psihic în cazul în care era încarcerat – nu ar fi dat nimeni doi bani pentru salvarea lui de la puşcărie.
Reporter: De ce credeţi că dosarul privind moartea procurorului Panait a fost clasat la doar patru luni de la tragedie?
Alexandru Lele: Era un capitol pe care nu puteau risca să-l ţină prea mult timp neînchis, supus speculaţiilor. Oricum, acestea au continuat şi ulterior acestui moment, alimentate de superficialitatea şi graba anchetatorilor, care, printre alte ambiguităţi lăsate în cauză, nu au verificat şi înlăturat motivat varianta determinării sinuciderii – ca infracţiune distinctă, ce se cercetează din oficiu – sau rolul nefast al fostului ministru al Justiţiei, “Sanda/Paula” Stănoiu, foarte prezentă şi în acest caz.
Reporter: Din declaraţiile din presă ale procurorului Panait, acesta s-a exprimat în faţa familiei: “S-ar putea, după delegaţia aceasta, să fiu ori jos, ori unde sunt”. Cum comentaţi? De ce credeţi că ar fi acceptat Cristian Panait o astfel de misiune?
Alexandru Lele: Am cunoscut-o personal, post factum, pe mătuşa lui Cristian şi am convingerea că a spus numai adevărul despre evenimentele pe care dumneaei le-a perceput nemijlocit din această dramă. Vreau să cred că, înainte de a fi cunoscut foarte bine această complexă cauză penală, procurorul Panait nu a făcut greşeala de a se fi antepronunţat în faţa superiorilor săi cu privire la soluţia pe care urma să o dea faţă de mine în dosarul care mă privea şi pe care îl instrumenta el. Sper că dosarul nu i-a fost repartizat ca urmare a acestei antepronunţări şi că nu i-a fost condiţionat un viitor salt spectaculos în carieră de arestarea mea. Dacă a semnat un astfel de pact şi, ulterior, când ar fi trebuit să-l ducă la îndeplinire cu preţul încălcării conştiinţei profesionale, nu l-a respectat, demonstraţia conspiraţiei a fost făcută. În acest sens, subliniez cinismul unei remarci din acea celebră expertiză psihopatologică, ce a fost dispusă şi efectuată în acest dosar pentru a se dovedi o presupusă vulnerabilitate psihică a procurorului Panait, prin care era criticat şi pentru că ar fi râvnit prea mult la o carieră înaltă în magistratură “în ciuda faptului că provenea dintr-o familie modestă”.
Reporter: Potrivit informaţiilor din presă, comportamentul lui Cristian Panait s-a schimbat fundamental în noaptea de 27-28 martie 2002, după eşuarea percheziţiei la dumneavoastră acasă. Cum explicaţi acest fapt?
Alexandru Lele: Există un moment “de cotitură” în atitudinea bătăioasă a procurorului Panait (firescă, de altfel, pentru un magistrat aflat în timpul administrării unei probe de duritatea percheziţiei): acesta a deschis o cameră în care soţia, ca să-i protejeze, îi dusese să se joace pe cei trei copii ai noştri, care aveau atunci 12, 9 şi 7 ani. Orice măsură nelegală şi abuzivă împotriva mea s-ar fi repercutat, în cele din urmă, asupra celor trei fiinţe inocente. Se poate observa că, după această revelaţie, Cristian a refuzat să continue percheziţia, dirijată, dintr-o maşină parcată în faţa casei, de şeful lui direct în Biroul de Anchete Speciale, fostul general de poliţie Ovidius Păun. Or, procurorul Panait ştia că percheziţia fusese încuviinţată ca urmare a unui fals şi că aceasta nu avea niciun suport în logica învinuirilor ce mi se aduceau atunci. De fapt, percheziţia era numai un pretext pentru o înscenare pe care generalul Păun – simţind ezitarea subordonatului său – nu a mai avut curajul să o conducă la capăt şi a dat ordinul de retragere din locuinţă. Schimbarea de comportament a procurorului Cristian Panait mi-o explic prin faptul că a conştientizat consecinţele abuzului pe care era cât pe ce să îl facă. Cred că atunci s-a dezis de pactul cu diavolul.
Reporter: Pe 31 martie, Cristian Panait “a revenit la locuinţa sa şi, fără alte explicaţii, a chemat-o pe Eleni Dumitru (mătuşa lui – n.r.) în baie, a deschis robinetul lăsând apa să curgă, timp în care i-a spus acesteia în şoaptă: «Vor să mă scoată nebun», fără să-i precizeze cine anume.
În aceleaşi împrejurări Cristian Panait i-a spus mătuşii sale: Deplasarea la Oradea s-a făcut pentru mine şi nu pentru (Lele – n.r.)!”, se notează în Rezoluţia Parchetului, publicată în presă.
De ce ar fi susţinut Cristian Panait în faţa familiei că deplasarea la Oradea ar fi fost pentru el şi nu pentru dumneavoastră?
Alexandru Lele: Ar fi o discuţie mai lungă pe acest subiect. Dacă ducea la capăt grozăvenia pe care i-o ceruseră şefii săi, procurorul Cristian Panait ar fi făcut dovada loialităţii ireversibile faţă de un sistem criminal, aflat pe punctul de a-l înregimenta. Pe de altă parte, lăsarea lui în viaţă ar fi constituit o urmă pe care nu şi-o permite niciun asasin. Varianta declarării lui ca nebun era, de asemenea, prea riscantă, deşi s-a încercat. Un observator obiectiv ar fi putut constata ulterior că Panait este, în ciuda unui astfel de diagnostic forţat, un martor credibil, perfect sănătos din punct de vedere psihic. Cele relatate de doamna Eleni Dumitru, mătuşa lui Cristian, la care locuia în Bucureşti, sunt scrise la numai câteva zile după tragica lui moarte, sunt foarte proaspete în memoria dumneaei, nu sunt alterate de scopuri ascunse şi – având un caracter atât de personal – nu pot fi bănuite că ar constitui o încercare de manipulare. Trebuie citite şi înţelese exact aşa cum au fost scrise, ca o cronică sinceră a durerii materne. Iar cea mai plauzibilă explicaţie a acesteia cred că este cea înţeleasă de mine.
Reporter: Cristian Panait a dispus pe 1 aprilie 2002 scoaterea dumneavoastră de sub urmărire penală, în ciuda faptului că era foarte speriat, aşa cum susţinea presa. Ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală a dvs a fost, însă, infirmată în aceeaşi zi de şefii procurorului Panait. Cum comentaţi?
Alexandru Lele: Dacă ar fi fost foarte speriat sau supărat pe mine – cum au lăsat să se creadă cei interesaţi de răstălmăcirea actelor lui Cristian Panait – nu ar fi dispus scoaterea mea de sub urmărire penală. Ordonanţa respectivă era, însă, o soluţie perfect legală, care, în esenţa ei, a fost confirmată de soluţiile ulterioare, date succesiv faţă de mine de diferite parchete, până în ianuarie 2008, în dosarele formate ca urmare a infirmării acestei ordonanţe de către şefii lui Panait. “Vina” lui Cristian era însă imensă în ochii sistemului: pe de o parte, cum am mai spus, pentru că i-a obligat pe “dinozaurii” din parchete să se implice nemijlocit, în scris şi nu doar prin ordine verbale, în acest dosar şi, pe de altă parte, pentru că a dovedit subordonarea politică a parchetului, prin procurorul general de atunci, sinistrul Joiţă Tănase, care, în aceeaşi zi, a fost obligat să ia măsuri pentru inculparea mea obligatorie – aşa cum anunţase în mod public, deja, premierul Adrian Năstase că s-ar fi dispus. Ori, în realitate, procurorul Panait dispusese o soluţie diametral opusă celei dorite şi proclamate de sistem, astfel că a fost chemat alt procuror să mă pună “în orb” sub acuzare, deşi – în declaraţia dată de acesta în faţa celor din CSM – mărturisea că nu a cunoscut dosarul şi că a primit volumele acestuia după ce a semnat ordonanţa de punere în mişcare a urmăririi penale!
Reporter: Credeţi că procurorul Cristian Panait a fost otrăvit sau a fost supus unor presiuni psihologice care să ducă la sinucidere?
Alexandru Lele: Da, cred că a fost o moarte provocată, dar metoda concretă de suprimare a vieţii ar fi putut fi stabilită şi probată numai printr-o anchetă corectă, efectuată de un procuror obiectiv şi independent, într-un stat de drept.
Reporter: Ce a găsit atât de grav la Bihor procurorul Panait?
Alexandru Lele: A găsit dovada că, atunci când există interese, în România dosarele penale pot fi iniţiate, anchetate şi soluţionate în mod abuziv, la comandă şi contrar realităţii probelor administrate legal, ceea ce i-a demolat încrederea într-un sistem în care voia să intre.
Reporter: Mătuşa procurorului Panait susţine: “Domnul Ponta ştie exact cine se ascunde în spatele asasinării procurorului Panait! Nu-l învinuiesc personal pe domnul Ponta, dar sunt convinsă că ştie exact cine se ascunde în spatele asasinării. S-a lăudat că i-a fost prieten, aştept cu nerăbdare să ajungă la Putere să văd dacă va redeschide dosarul, căci a fost crimă, nu suicid, aşa cum s-a susţinut”. Cum comentaţi?
Alexandru Lele: Ar trebui să răspundă cel vizat de aceste afirmaţii. Mie îmi este clar că Victor Ponta este unul dintre cei mai puţin interesaţi să se stabilească adevărul cu privire la moartea lui Cristian Panait. În realitate, Ponta se teme de acest adevăr. Oricum, şi dacă ar mima un oarecare demers instituţional pentru “redeschiderea” dosarului, el ştie că va fi iarăşi urecheat dacă vorbeşte fără aprobare despre acest subiect.

Sursa: BURSA via Ziaristi Online