Conducători cu suflet mare („rezonanți”)

și „conducători fără suflet”(„disonanți”)

Studiile recente ale celei de-a treia generații de „specialiști în studiul liderilor și al „lidershipului”/activităților de conducere”[2], în frunte cu Richard Boyatzis, au arătat fără putință de tăgadă că profilul conducătorilor stimulează ori inhibă ceea ce, prin extensie, am putea denumi capital spiritual sau intelectual al popoarelor. Tipul de conducători pe care-i are o țară influențează direct gradul de activare a potențialului socio-mental al celor aflați sub conducerea lor. Noutatea metodologiei lui Boyatzis provine din utilizarea unui procedeu al neurologiei – scanarea rezonanțelor funcțional magnetice ale creierului (fMRI study) –pentru a măsura efectele pe care le induc conducătorii, prin etosul lor, asupra regiunilor cerebrale[3] ale celor de sub oc\rmuirea lor. Prototipul conducătorului, susțin cercetările sale (ca și ale lui Goleman, McKee etc.), acționează direct asupra regiunilor cerebrale, activând ori dezactivând anumite „centre din creier”. Conducătorii disonanți, „fără suflet”, se disting nu numai prin aceea că „îndepărtează oamenii”, se înstrăinează de ei și „îi înstrăinează”[4], dar și prin faptul dovedit că induc efecte inhibitorii, provocând o scădere a capacității creative, a empatiei și a receptivității la scara grupului social în întregul lui. Concluzia de maximă alarmă a cercetătorilor citați este că elitele „disonante” induc o diminuare a părții active a stocului de inteligență și de sensibilitate într-un popor (chiar dacă potențialul de inteligență și de sensibilitate rămâne constant în virtualitatea lui)[5]. Conducătorii disonanți modifică configurația sufletească a unei societăți și reduc puterea spirituală a membrilor ei. Profilul spiritual al unui popor și puterea lui (suma capacităților sale) – averea sau capitalul său spiritual – depind în chip radical de modul în care acel popor își petrece sărbătorile, își practică credința, se raportează la eroii proprii, la sfinții săi, după intensitatea iubirii de Dumnezeu și de semeni, a iubirii de neam, a iubirii de dreptate și de adevăr, după respectul familiei, al valorilor etc. Acestea sunt puteri depozitate în popoare sub forma unor stocuri latente ori manifeste și ele sunt ținta agresiunii. Poporul este garantul și păstrătorul lor. Elitele se pot nutri din aceste stocuri ori le pot periclita disprețuind popoarele peste care superfetează, înstrăinându-se de valorile acestora, de tradițiile lor, ignorându-le sfinții și eroii ori chiar disprețuindu-le cultul. Așa putem tâlcui celebra maximă rostită de Simion Bărnuțiu pe Câmpia Libertății : „țineți cu popoarele de vreți să nu rătăciți”. Subînțelegem, așadar, că în perioadele de criză, când popoarele sunt conduse de elite mediocre moral (chiar dacă au înzestrări intelectuale notabile), stocul de inteligență funcțională și de sensibilitate al popoarelor scade spre pragul de alarmă. Fenomenul acesta a fost descoperit, precum s-a precizat, de studiile lui Boyatzis, care a folosit în acest sens, o repetăm, metoda scanării rezonanței funcțional magnetice a regiunilor neuronale arătând că aceleași persoane se arată inteligente, deschise, sensibile etc., când sunt conduse de lideri slujitori (rezonanți, empatici și stimulativi) devenind neatente, insensibile, închise, „neinteligente” când fac experiența unor lideri disonanți, a unor conducători fără suflet. ”În studiul exploratoriu, observațiile preliminare au dovedit că experiențele cu lideri rezonanți au activat 14 regiuni de interes în creier, în vreme ce experiențele cu lideri disonanți au activat doar 6 regiuni și au dezactivat 11”[6]. Altfel spus, elitele și conducătorii care țin cu popoarele le îmbogățesc spiritual, stimulându-le inteligența, sensibilitatea, moralitatea (sociabilitatea), în vreme ce elitele egoiste, conducătorii insensibili față de popoarele peste care superfetează, le micșorează depozitul funcțional de inteligență și sensibilitate, adică scot din circuitul vieții averile spirituale acumulate de-a lungul istoriei, le fac inutilizabile, neaccesibile, prin efectul uitării și al înstrăinării spirituale. Putem spune că elitele demagogice (care afișează iubirea de țară, dar sunt cu totul frigide față de popoarele pe fruntea cărora se afișează rușinos) sunt cauza nenorocită a „declinului popoarelor”, factori ai desocializării colective la praguri de alarmă.

Conducători disonanți distrug

capitalul economic și intelectual al popoarelor[7]

Teoriile conomice oficiale au evaluat în genere ființa materială a popoarelor, ceea ce se desemnează prin bunăstare (se subînțelege că este vorba de bunăstarea materială). Teoria conversiunii sistemice ne ajută să pătrundem cu mintea o chestiune ceva mai subtilă și anume să pipăim marginile unei economii spirituale a popoarelor, adică a unei științe care poate evalua și buna-ființare a unui popor, sau, cu termenul englez, well-being. Între cele două nu există o corelație necesară. Mai riguros spus, bunăstarea (materială) a unui popor nu determină automat și buna lui ființare (welbeing), adică bunăstarea lui sufletească, sentimentul împlinirii sale ca ființă spirituală. Factorii de care depinde bună starea sufletească a unui popor, adică abilitatea lui de a-și propaga ființa spirituală sunt întruniți prin capacitatea elitelor acelui popor de a mijloci poporului accesarea activelor sale intangibile, adică valorificarea proprietății sale identitare (Tudorel Postolache) și deci a „rentei de identitate”. Elitele pot contribui la împlinirea de ființă (wellbeing) a unui popor ori din contră induc debilitarea ființei sale spirituale. Studiile lui Boyatzis și ale colaboratorilor săi ne oferă dovada că actele conducătorilor disonanți, fără de suflet, sunt nu numai inhibitorii asupra popoarelor[8], ci și distructive, aspect confirmat de fenomenul „dezactivării regiunilor de interes” din creier la cei ce au făcut experiența unor asemenea conducători (lideri). Ne amintim celebra idee de sociologia elitelor a lui M Eminescu referitoare la efectul statelor demagogice care, sublinia poetul, „animalizează popoarele”. Fenomenul este unul de alarmă și noi l-am consemnat ca pe o ilustrare la declinul stocului functional//actualizat de inteligență socială, în general al stocului de latențe sufletești (de daruri împlinite//actualizate). Este ceva comparabil cu ceea ce, în alt plan al discuției, este declinul ratei natalității. Toate femeile fertile din România, de pildă, pot avea un număr de copii care trec de zece, dar, în realitate, nu aduc pe lume decât 1,3 copii per femee (expresia actualizată a acestui dar al nașterii de copii îmbracă forma ratei natalității, iar indicele stocului funcțional sau manifest al natalității este sporul natural). Această diferență poate fi utilizată ca unitate de măsură a efectelor conversiei sistemice asupra comportamentului demografic al popoarelor. Revenind la chestiunea noastră, vom sesiza că un popor se poate afirma pe sine și deci potențialul său spiritual în măsura în care poate să-și valorifice latențele sufletești în toate expresiile lor, de la forma lor actualizată în sfinții, eroii, credința, sărbătorile sale și până la forma lor cotidiană, de abilități, talente, înzestrări obișnuite[9]. Agenții care pot intensifica accesarea acestor latențe ori din contră o pot bloca sunt cei pe care-i denumim prin noțiunea de elite. Ele pot întări ori sărăci (debilita) sau falsifica (prin conversie sistemică deviată) cadrele spirituale care definesc identitar un popor. Este evident că un popor (ca și un individ) plasat într-un cadru sărăcit spiritual, ori în relație cu elite insensibile față de cei peste care superfetează, suportă aceste două efecte: a) reducerea stocului activat (funcțional) de latențe sufletești și de inteligență și b) dezactivarea unui număr mare de centre de interes din creier, adică reducerea puterii funcționale a minții. Prin urmare, starea unui popor depinde nu numai de capitalul său economic ci și de capitalul său uman sau spiritual. Dacă cel dintâi permite un progres al regimului de bunăstare (materială) a poporului respectiv, în schimb capitalul uman sau intelectual (sufletesc) permite și un regim de bunăstare sufletească (bună-ființare sau, cu tremenul englez, de well-being). „Diferența dintre welfaire și well being este datorată indicelui puterii spirituale, adică abilității unei colectivități de a acces activele intangibile specifice.”[10]

Se poate alcătui, deci, un indice al puterii spirituale (Y) a poporului respectiv. Un asemenea indice depinde de capacitatea unei societăți (un popor) de a-și accesa activele intangibile din care se compune ceea ce Acad Tudorel Postolache denumește proprietate identitară și rentă de identitate (în teoria economică aceasta este cvasirenta)[11]. În lucrarea[12] dedicată variației regimurilor de bunăstare în Europa, deja citată, autorul a propus „introducerea unei dimensiuni speciale în evaluarea acestor regimuri și anume, pe lângă dimensiunea denumită prin noțiunea propriu-zisă de bunăstare materială (măsurabilă prin aspectele cantitative și nespecifice ale calității vieții), și dimensiunea de bunăstare sufletească („bună-ființare” sau, preluând sintagma engleză, wellbeing), definită de capacitatea unei societăți de a-și valorifica activele intangibile. Un popor poate să aibă bunăstare materială (adică un standard de viață materială ridicat) dar nu și „bunăstare sufletească” („bună-ființare”: wellbeing), etalând, altfel spus, un standard de viață spirituală scăzut, ceea ce îl face nefericit. Și tot astfel, un popor poate fi situat jos pe scara bunăstării materiale, dar sus pe scara bunăstării sufletești (bunei-ființări)”[13], cum s-a întâmplat, de pildă, cu poporul evreu în perioada Exodului, și atunci putem spune că el este fericit. Credem că toată dramaturgia exodului este inteligibilă prin această alternare între cele două polarizări și atracții: spre bunăstare materială (nostalgia castraveților Egiptului) și spre bunăstare sufletească (buna-ființare, atractul ascendent, spre lumină și spiritualitate, care-l face fericit și pe cel mai sărac ca și pe cel mai bogat).

Puterea spirituală a societății (și deci a popoarelor) sporește atunci când profilul conducătorilor este pozitiv (acesta induce activarea a 14 regiuni cerebrale la cei ce beneficiază de asemenea conducători). Liderii rezonanți (conducătorii slujitori) „stimulează centrul atenției (i.e., anterior cingulate cortex), rețelele sociale (i.e. right inferior frontal gyrus), sistemul de oglindire (mirror system i.e., the right inferior parietal lobe), și alte regiuni associate cu abordarea relațională (i.e., the right putamen and bilateral insula). Liderii disonanți dezactivează sistemele implicate în rețelele sociale ori deficitare (i.e., the posterior cingulate cortex), sistemele de oglindire (i.e., the left inferior frontal gyrus), și activează acele regiuni associate cu îngustarea atenției (i.e., bilateral anterior cingulate cortex), și a celor associate cu mai puțină compasiune (i.e., left posterior cingulate cortex), cu emoții negative (i.e., posterior inferior frontal gyrus)”.[14] Conducătorii poartă, iată, răspunderea în istorie pentru averea spirituală a popoarelor, pentru stocul funcțional de latențe sufletești în și prin care individul și marea colectivitate pot să-și înmulțească avuția spirituală și să-și domine soarta. Fenomenul acesta se petrece la scara popoarelor când acestea fac amara experiență a unor conducători/lideri disonanți. Asemenea elite și astfel de conducătorii poartă, așadar, răspunderea nu numai pentru distrugerea proprietăților economice ale popoarelor (avuția națională), ci și pentru distrugerea capitalului lor intelectual și social, deci inclusiv pentru efectul deosebit de grav al distrugerii stocului funcțional de inteligență și sensibilitate națională. Dictatorii, demagogii, viclenii, insensibilii (liderii mediocrii moral, adică lipsiți de iubire față de popor și de țară) contribuie la distrugerea propriilor popoare, adică a stocurilor lor de avuție spirituală, de inteligența activă, de sensibilitatea și receptivitate, a capacității de concentrare și deopotrivă de deschidere, de acces la idei noi și deci la comportamente inovatoare etc. Am văzut care sunt centrele de interes și deci stocurile de inteligență și de latențe sufletești activate de conducătorii slujitori sau, cu termenul lui Boyatzis, resonanți (care-și iubesc țara și poporul, se mobilizează pentru căutarea soluțiilor la crize, sunt sinceri în fața poporului, dețin competențe reale de conducere etc.). Ori de câte ori ajung în fruntea popoarelor elite mediocre moral, fără de caractere, viclene și egoiste, efectul spiritual (noologic) asupra acelor popoare este unul dezastruos. Ele sunt împiedicate de la sporirea puterii lor spirituale, de la acumularea singurei avuții care ar schimba cu adevărat soarta unui popor. Elitele desăvârșesc lucrarea unui popor, purtând-o spre sporirea puterii sale spirituale ori spre debilitarea ființei sale spirituale (wellbeig) afectându-i puterea de înaintare pe drumul spre mântuire.

Revenind la situația din România, suntem nevoiți să sesizăm, de pildă, că atâta vreme cât, în spațiul comunicării și al politicilor culturii, partidele sunt folosite ca vehicule pentru ascensiunea unor lideri de opinie disonanți cu valorile de bază ale poporului român se menține riscul dezactivării populare față de partidele care se vor lăsa astfel folosite. Orice întârziere a deciziei anulării alianțelor dintre clasa politică și grupurile intelectuale care compun elita disonantă va conduce la escaladarea dezastrului politic al țării și va perpetua fenomenul distrugerii de capital spiritual românesc,. Prelungire inerțială a înclinației spre asemenea alianțe cu lideri de opinie disonanți va agrava și fenomenul „idiotizării induse” asupra unor largi categorii de populație (ca să nu extrapolăm neapărat). Așadar, nu Miorița este vinovată pentru inapetența românilor față de schimbări și de înnoiri, ci această alianță, explozia grupurilor intelectuale disonante și graba clasei politice de a se alia cu acești „intelectuali” care se fac răspunzători de promovarea emoțiilor identitare negative, cu efectul dezactivării a 60% din numărul regiunilor cerebrale active ale creierului (centrele de interes din creier). Un asemenea fenomen bizar și persistența sa pot fi explicate printr-o anumită filosofie socială asupra modernizării. Una dintre prejudecățile falsificatoare ale teoriei modernizării a fost derivată din credința, falsă și ea, că succesul unei societăți ar depinde de distrugerea „obstacolelor spirituale” din calea modernizării, adică a valorilor tradiționale, a religiei ortodoxe (orientale în genere), a valorilor specificului național etc. O asemenea concepție a fost generată de ideea că modernitatea este pozitivă istoricește și tradiționalismul este negativ. În realitate, așa cum ne dovedesc experimental noile cercetări dedicate lidershipului și efectelor acestuia asupra sistemelor neuronale, o modernizare acompaniată de distrugerea valorilor bazale ale unui popor – efect sigur al conversiunii sistemice deviate – aduce după sine distrugerea stocului de inteligență funcțională al acelui popor și deci compromite baza decolării capitaliste a societății respective. Fenomenul a fost de timpuriu dezvăluit de inteligența ofensivă a unor savanți români la startul modernității prin teoria formelor fără fond. Cel care a dus la vârf cercetarea fenomenului a fost C Rădulescu Motru prin celebra lucrare, pe deplin actuală, ”Cultura română și politicianismul”, apărută în 1904. Credem că această lucrarea pote fi socotită totodată și volumul de debut al unui tratat de patologie politică răsăriteană și totodată al seriei studiilor dedicate conversiilor sistemice capabile să devieze un sistem de la linia lui firească și să denatureze viața însăși.

Cercetarea formelor fără fond a revenit în studiul mangementului prin studiile dedicate fenomenului de „nepotrivire culturală” (mis-fit in culture[15]) care apare în procesele de fuziune a unor companii. Oamenii companiei care se află în impas împărtășesc convingerea că salvarea propriei companii ar putea să vină de la cea care tocmai te-a „înghițit”, care poartă aura succeselor anterioare. Ca urmare, accelerarea procesului de salvare a companiei vechi ar depinde, se sugerează, de gradul ieșirii sale din propriile maniere de a fi, a gândi și a acționa, adică din propriile ei scheme mentale. Soluția salvatoare ar depinde, altfel spus, de graba distrugerii culturii companiei vechi (tocmai preluată de noul proprietar). Teoria „nepotrivirii culturale” are un fond teoretic comun cu teoria modernizării. Teoria sau ideologia modernizării a împărtășit și a difuzat teza că de vreme ce societățile apusene au înregistrat succese în afirmarea capitalistă este suficient ca noii intrați în modernizare să-și părăsească tradițiile și valorile proprii și să împrumute forme și instituții din centrele apusene pentru a dobândi mecanic aceleași succese. Experimentul desfășurat la una dintre companiile de testare a vaselor navigabile care a recurs la fuziune pentru a ieși din impas s-a bazat pe ipoteza schimbării induse prin „distrugere capitalistă”, cum o numesc experții, operațiune extinsă asupra culturii vechii companii printr-o masivă deconstrucție a modului de viață și deci a manierelor și valorilor firești ale angajaților, în frunte cu modul de raportare la sexul opus. În acest sens expertul schimbării a adoptat o nouă semantică, bazată pe folosirea de „aluzii sexuale, ironii grosolane și invective care au șocat oamenii din toată compania”[16]; acesta este un exemplu de semantică deconstructivistă și deci de conversiune sistemică. Tehnicile de fasonare a unui mediu prin masive deconstrucții și deci prin turbulențe (efectele în cascadă ale unor asemenea procese) se referă și la inducția (în popor) a unui „stil explicativ pesimist”[17] care va infecta apoi întregul porces de autodefinire identitară. După decembrie 89 au fost selectați în elita politică facțiuni care au indus un asemenea stil explicativ în autodefinirea identitară a românilor astfel că întregul dinamism mental a fost „infectat” (Boyatzis). Conversia sistemică a fost împinsă spre procese de masivă denaturare și de alterare identitară la scara întregului popor român. Fenomenul n-a fost încă cercetat în toată amploarea lui și cu toată paleta sa de stricăciuni sufletești.

Conducătorii disonanți reduc energia cerebrală cu 60%

Inducția identităților autorepresive

A sosit momentul să ne întrebăm dacă unele segmente ale celor ce-au condus poporul român în ultimii 23 de ani nu se încadrează cumva mai degrabă în profilul conducătorilor disonanți, cu toate efectele subsecvente ale unui asemenea profil[18], decât al conducătorilor slujitori („rezonanți”, cu termenul lui Boyatzis). Din capul locului trebuie spus că intervalul care-a urmat schimbărilor din 1989 a fost unul de turbulențe cronice. Practic, după căderea regimului anterior (indiferent cum îl denumim, el avea într-adevăr un amestec de orientare națională și de ideologie comunistă) nu s-a mai ieșit din turbulență. În astfel de perioade sunt necesari lideri, manageri, conducători cu un tip special de abilități pe care teoria haosului (chaotics) le-a denumit „abilități de gestionare a situațiilor de turbulență”. În general, dacă organizațiile obișnuite sunt marcate de lipsa unor asemenea abilități ele trebuie compensate prin afirmarea unui altfel de leadership, a unor lideri noi care să posede asemenea abilități.

Turbulența, ca fațetă a conversiunii sistemice în era globală, a atras în mediul ei totul și instituțiile și economia și mentalitățile și valorile și starea de spirit astfel că în scurtă vreme s-a petrecut ceva neașteptat. În loc să se aleagă lideri cu abilități de gestionare a turbulențelor s-au ales lideri care au accentuat turbulența, inculcând în populație emoționalități negative, stări de spirit autorepresive, un fenomen pe care experții îl încadrează în ceea ce denumesc „proces de contagiune a emoțiilor negative”. Orice reflexie identitară a fost în chip viclean atrasă, în tot intervalul ultimilor 23 de ani, să îmbrace veșmântul autorepresiv al unor emoții identitare negative. Bucuria de a fi român (emoție identitară pozitivă), fericirea cu felul identitar de a fi, au fost abil preschimbate în rușinea de a fi român (emoție identitară negativă), în neîncredere și, adeseori, în dispreț al identității. Așa s-a născut și se explică acel tip de război stupid împotriva Mioriței, oița oraculară din cel mai frumos poem apofatic al culturii tradiționale românești. Încet, încet au fost induse ideea și emoțiile otrăvite conform cărora lucrurile merg prost nu din cauza turbulențelor și a liderilor (managerilor) lipsiți de abilitatea de a gestiona turbulențele, respectiv a unor contraelite intelectuale viclene, depravate și ticăloșite, ci din cauza „mioritismului poporului român”. „Totul merge prost, ni se injectează (sugerează) abil, fiindcă românul este mioritic”, fiindcă românul se lasă legănat de mituri, prin care și-ar drapa o istorie lipsită de eroi și o biserică lipsită de martiri și de sfinți. Aceasta a fost judecata care a traversat nestânjenită acest interval de turbulență generalizată, iar uneori agresorul s-a insinuat în purificator al memoriei istorice, certând statul român pentru denumirea străzilor, pentru ridicarea statuilor, adică pentru „impertinența” de a-și organiza în chip autonom spațiul mental și amintirile colective. Să examinăm fenomenul mai în adâncime. Primul lucru pe care trebuie să-l recapitulăm din cercetările de profil asupra unor asemenea stări dominate de turbulență și introiecție identitară compulsivă, autorepresivă, se referă la fenomenul contagiunii cu emoții negative (expresie severă a conversiei sistemice în planul psihomoralității) și la faptul că un asemenea fenomen limitează, în chip fatal, „învățarea”[19]. Efectele emoțiilor negative se propagă în cascadă, la fel cum se propagă și efectele emoțiilor pozitive; absența acestora din urmă induce, precum s-a precizat deja, inhibiția a circa 60% din totalul stărilor mentale pozitive dat fiind că liderii disonanți „infectează” mintea cu emoții negative și provoacă dezactivarea a 11 regiuni ale creierului, activând doar 6 dintre cele 14 regiuni cerebrale activate de liderii rezonanți. Conducătorii disonanți reduc stocul spiritual activ al popoarelor la 40% în raport cu totalul energiilor cerebrale pozitive, inhibând restul de 60%. „A contagion of positive emotions seems to arouse the Parasympathetic Nervous System, which stimulates adult neurogenesis, i.e., (growth of new neurons)…., a sense of well being, better immune system functioning, and cognitive, emotional, and perceptual openness (McEwen, 1998; Janig and Habler, 1999; Boyatzis, Jack, Cesaro, Passarelli, & Khawaja, 2010)”.[20] Prin urmare, costul ascensiunii unei elite compusă din lideri disonanți atât în clasa politică de guvernare cât și în clasa intelectuală, care a transpus o asemenea politică în cultură, s-a dovedit a fi unul dezastruos. Aceștia au provocat o scădere (inhibare și chiar dezactivare) a „sentimentului bunăstării generale”, au diminuat funcționalitatea „sistemului de autoapărare”, au micșorat raza „deschiderii emoționale, cognitive, perceptuale” în mentalul individual și colectiv. Războiul cu mioritismul și cu așa numitele mituri ale istoriei românilor s-a dovedit a fi un episod al mediocrității agresive, suprainduse prin mecanismul infestării minții românești cu emoții negative. Asocierea dintre clasa politică inabilă să gestioneze un mediu și un interval marcate de turbulență și o asemenea pseudoelită intelectuală s-a dovedit a fi una dintre cauzele masivului eșec al reformelor de după 89. O asemenea asociere ni se descoperă acum drept o fațetă a maladiei timpului postdecembrist și o culoare a patologiei politice (polisului) a acestui interval. Riscul ca o asemenea patologie să se instaleze durabil este foarte mare, dovadă atacurile persistente la sistemele de valori care ar putea reface prestigiul și deci prețuirea de sine a românilor, adică ar putea redeschide activarea regiunilor cerebrale în și prin care pot fi accesate energiile recuperării, ale anagajamentului colectiv în procesele de schimbare, ale inovației sociale, ale antreprenoriatului românesc etc. Activarea comportamentelor pozitive depinde hotărâtor de înlocuirea segmentelor disonante ale elitelor conducătoare și a ideologilor antiromânismului, antiortodoxismului și ai celorlalte forme de anticreștinism. Aceasta este singura condiție a ieșirii din criză și totodată singura modalitate de restaurare a „puterii reale a poporului, adică a democrației fondului nu doar a formelor”. Elitele disonante nu pot, sub nici o formă, să garanteze funcționarea regimurilor democratice autentice. În treacăt, vom sesiza că aceasta este esența crizei geoculturale din nordul Africii după așa numita „primăvară arabă”. Aceiași este esența crizei geoculturale a întregului Răsărit. În realitate, în asemenea zone s-a intrat într-o stare de turbulență durabilă, și termenul de tranziție se dovedește amăgitor dacă nu cumva deliberat inventat, pentru a camufla fenomenul real, care constă în combinarea stării de turbulență cu elite disonante, rupte, altfel spus, de valorile de bază ale popoarelor respective spre a sluji, în schimb, consolidării unor procese de conversiune sistemică de mare putere. Nici aici nu s-a instaurat o democrație a fondului, ci doar una a formelor. Problema aceasta este generală pentru toate țările în tranziție, indiferent de spațiul lor geopolitic. Peste tot a eșuat democrația fondului, mecanismul și formele democratice slujind doar păturilor superpuse nu și poporului. Am denumit acest sindrom „democrație a formelor” subliniind că adevărata democrație este aceea a fondului, adică o democrație pusă în slujba poporului nu doar în serviciul claselor ocârmuitoare. Fenomenul acesta pe care teoreticienii români de la sfârșitul veacului al XIX-lea l-au denumit prin cunoscuta sintagmă a „formelor fără fond” este definitoriu pentru conversiunile sistemice de orice fel, dar mai ales pentru conversiunile induse de elite disonante, rupte de popoare peste care superfetează. Prin falsificarea formelor, fondul suportă el însuși o depotențare ceea ce induce debilitarea întregului. Distanța aceasta dintre fond și forme (care, în plan politic măsoară discrepanța dintre democrația formală și cea de fond, adică progresul demagogiei) este cel mai semnificativ indicator al conversiunilor sistemice și deci al efectelor denaturante ale acestora în ciclul modern și postmodern al expansiunii sistemului mondial. Putem spune că marea conversiune modernistă a adus după sine o desubstanțializare variabilă și deci o de-naturare. Procesul acesta a fost și este de regulă mijlocit și agravat ori de câte ori la cârma popoarelor răzbat elite necreative, fără de suflet, disonante. Asemenea elite sunt agenții conversiunilor sistemice de-naturante, care provoacă fenomenul tragic al dezactivării unor însemnate „regiuni de interes din sfera cerebrală”, idotizând masele și deci debilitând spre anihilare funcțiile activ-creatoare ale popoarelor. La conversiunile sistemice ale economiei de ciclu modern și postmodern, care, prin efectele lor, reduc omul la funcția de producție și de consum, despiritualizându-l și deci debilitându-l, se adaugă conversia vicariantă provocată de elitele disonante, fenomen devoalat de ultimele cercetări ale lui Boyatzis și ale colaboratorilor săi la care ne-am referit aici in extenso.

Ilie Bădescu – Universitatea Emaus

via Sociologia Azi si Ziaristi Online