• Legea 51/1991 privind siguranţa naţională a României

„ Art. 3. Constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României următoarele:

(…)
h) iniţierea, organizarea, săvârşirea sau sprijinirea în orice mod a acţiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunistă, fascistă, legionară sau de orice alta natură, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste care pot pune în pericol sub orice formă unitatea şi integritatea teritorială a României, precum şi incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept;”

IPOSTAZELE IMPOSTURII: CUI ÎI RIDICĂM STATUIE?

de Dorin Suciu

La Târgu-Mureș se prefigurează un nou scandal: consilierii municipali ai UDMR cer amplasarea unei statui a scriitorului András Sütő în plin centru al orașului, mai exact în Piața Teatrului. Proiectul a fost inițiat de Andrei Peti, viceprimar al municipiului şi preşedinte al U.D.M.R. Târgu-Mureş.

András Sütő a fost și rămâne un personaj controversat. Scriitor cu talent, a parcurs toate fazele: de la proletcultism la literatura de calitate, de la comunismul internaționalist la anticomunismul ostentativ și naționalist, de la membru supleant al C.C. al P.C.R. la lider marcant al UDMR și președinte de onoare al Uniunii Mondiale a Maghiarilor.

Oportunismul său caracteristic l-a determinat pe András Sütő să facă gesturi politice care l-au compromis grav, cum veți vedea în rândurile de mai jos. Și ca să rămânem în domeniu, se pare că tot oportunismul are un rol major și în realizarea proiectului de amplasare a statuii lui Sütő. Ar fi vorba de un troc: schimbarea viceprimarului PNL al municipiului cu un viceprimar PDL contra votarea proiectului de amplasare a statuii, UDMR și PDL împreună având voturile necesare. Deocamdată, totul nu este decât „o gâscă în traistă” deoarece pentru amplasarea statuii mai este nevoie un studiu de arhitectura a zonei iar acest studiu încă nu a fost făcut… 

András Sütő justifica în 1956 reprimarea armată a revoluţiei ungare

„Niciodată nu i-am putut ierta pe colegii mei artişti care pentru o sclipire estetică şi-au sacrificat propria mamă” – András Sütő, Hunnia, nr. 4, decembrie 1995

Aniversarea, la 7 noiembrie 1956, a Marii Revoluţii din Octombrie în ţările europene ale lagărului socialist a fost una pe cât de dramatică, pe atât de penibilă. Cu numai o zi înainte trupele sovietice intraseră în Budapesta pentru a înăbuşi Revoluţia ungară. În zilele acelei sângeroase intervenţii, când tancurile „fraţilor de la răsărit” striveau sub şenile lupta pentru libertate a ungurilor, în cotidianul Előre, oficiosul în limba maghiară al Partidului Muncitoresc Român, apărea simbolic, chiar la 7 noiembrie, editorialul „Bizalom” (Încredere) semnat de scriitorul András Sütő. După o deşănţată apologie a Marii Revoluţii din Octombrie, a lui Lenin și a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, articolul justifica reprimarea armată a revoluționarilor care luptau pentru suveranitatea naţională a Ungariei şi împotriva sechestrării poporului ungar într-un sistem politic străin şi neviabil.

Încredere

 „Într-o scrisoare trimisă lui Alexandru cel Mare, Parmenion îl avertiza să nu aibă încredere în Filip, medicul său preferat, pentru că Darius, împăratul perşilor l-a cumpărat pe acesta ca să-l otrăvească. Alexandru cel Mare a citit scrisoarea şi, în timp ce înghiţea leacul pe care medicul i-l pregătise, i-a întins-o lui Filip ca s-o citească şi el. În legătură cu această mică istorie, se spune că, năpădit de omenească emoţie, Jean-Jacques Rousseau a exclamat: “Ce extraordinară mărturisire de credinţă a fost înghiţirea acelei doctorii!”

            Încrederea reprezintă mărturisirea credinţei.

            Încrederea necondiţionată faţă de cel cu care ai încheiat un legământ pentru a porni pe drumuri necunoscute, îndepărtate, periculoase. Încredere faţă de acela pe care l-ai primit în inima ta şi care te-a primit în inima lui. Există, oare, putere mai mare decât încrederea? Îmi pun această întrebare acum, când meditez asupra învăţămintelor istorice ale zilei de 7 Noiembrie, sărbătoarea noastră stelară. Vorbesc despre învăţăminte, întrucât roadele le cunoaştem: trăim, vibrăm în fiinţa noastră, amplificăm, spre fericirea poporului nostru, mesajul acestei zile. Trăim această mare zi deoarece proletariatul rus a repurtat împotriva capitalismului o victorie fără pereche până astăzi în istoria universală, preschimbând legitatea fizică a lanţului reacţiunii. Marea Revoluţie din Octombrie a stimulat victoria revoluţiei în China şi dorinţa de libertate a tuturor popoarelor lumii. Această revoluţie a făcut să strălucească pentru clasa noastră muncitoare, ca şi pentru muncitorii din toate ţările lumii, speranţa în victoria ei sigură.

            Aş dori să evoc, în gama sentimentelor fiecărui luptător, puterea încrederii ca pe cea mai preţioasă învăţătură. Deoarece revoluţia lui Lenin a fost un salt în necunoscut. Atunci când partidul lui Lenin a afirmat că acum însă, arma criticii trebuie înlocuită cu critica armelor ca o garanţie a victoriei finale (s.n.), în marea hotărâre, în rândul mulţimilor, a strălucit încrederea faţă de Lenin. În bătăliile câştigate sau pierdute, în prima salvă de tun, sau în momentele grele ale intervenţiei străine, a trăit în inimile luptătorilor acea credinţă că adevărul partidului este şi adevărul lor şi invers: adevărul lor este şi adevărul partidului. Căci legătura de nezdruncinat este încrederea. Nemurirea lui Lenin şi tăria partidului său se pot rezuma probabil cel mai bine în cuvântul încredere. Forţa maselor făuritoare de istorie, credinţa şi maturitatea lor au constat în încrederea comunistă. Această lege a creaţiei reprezintă forţa eliberatoare a capacităţii poporului. Cu această credinţă au pornit la luptă comuniştii din ţara noastră şi cu aceasta vom duce la victorie dreptatea poporului: socialismul”.

András Sütő, laureat al Premiului de Stat.

Articolul dovedeşte că pentru a cunoaşte trecutul cuiva nu este neapărat necesară scotocirea dosarelor securităţii, ci doar consultarea colecţiilor ziarelor vremii. Este şocant faptul că această imundă scriere, al cărui manuscris dactilografiat s-a păstrat, a fost comisă tocmai în acele zile teribile când Uniunea Scriitorilor din Ungaria făcea un apel disperat de încetare a masacrului, iar poetul Juan Jimenes, laureat al premiului Nobel, împreună cu alţi şapte laureaţi ai premiului Nobel protestau împotriva intervenţiei militare a sovieticilor. Zeci de mii de persoane, cea mai mare parte studenţi, protestau la Paris, Roma, Haga, Bonn, Berna, Copenhaga sau Oslo. Şi mai trebuie spus că în timp ce scriitorul András Sütő justifica subtil în numele „victoriei finale” folosirea „criticii armelor” împotriva celor de acelaşi sânge cu el, au existat în România numeroşi maghiari cinstiţi care au fost solidari cu revoluționarii din Ungaria şi care pentru curajul lor au  înfundat puşcăriile. Din lunga listă, dăm doar câteva nume: poetul şi scriitorul Géza Páskándi, universitarii dr. István Dobai şi dr. János Dobri, studenţii Benedek Nagy, György Koczka, Kálmán Kelemen, Gyula Dávid, Lajos Vastag, Irén Péterffy. Toți au făcut ani grei de temniță. Au fost condamnați și preoți: 12 evanghelici, 6 unitarieni si 11 de la Institutul Teologic protestant din Cluj. S-au pronunțat însă și 13 condamnări la moarte in procesele grupurilor Szoboszlay și Valea lui Mihai.

A fost condamnat la moarte și românul Teodor Mărginean, locotenent major in Regimentul de tancuri de la Prundul Bârgăului, pentru că a pornit cu unitatea sa să-i elibereze din penitenciarul din Gherla pe cei care fuseseră arestați. Mulți români, îndeosebi studenți, au fost condamnați la închisoare pentru curajul de a fi simpatizat cu revoluționarii unguri din ’56. Lui Aurel Baghiu și Caius Muțiu li s-au confiscat tinerețea și viitorul pentru “vina” de a fi organizat adunările studenților din Timișoara, iar la București studenții  Paul Goma si Alexandru Ivasiuc – viitori mari scriitori – au avut aceeași soartă pentru curajul de a nu fi fost de acord cu baia de sânge din Ungaria. Colegul lor Ștefan Negrea nu a rezistat torturilor la care a fost supus în închisoare și s-a sinucis.

În ceea ce îl priveşte pe András Sütő, el a „evoluat” în cariera sa politică devenind membru al Marii Adunări Naţionale iar în 1969 la congresul al X-lea, membru supleant al C.C. al P.C.R. După 1980, Sütő cunoaște o eclipsă politică, dar a continuat să rămână redactor-șef al publicației culturale maghiare Új Élet („Viață Nouă”), editată de Consiliul Culturii și Educației Socialiste a județului Mureș și beneficiar în continuare al tuturor avantajelor rezervate nomenclaturii comuniste.

După 1990 devine virulent… anticomunist și naționalist, lider de seamă al U.D.M.R. și, în consecință, este reciclat în „cel mai reprezentativ cărturar al maghiarimii transilvane”. Drept care, la un moment dat, ajunge chiar preşedinte de onoare al Uniunii Mondiale a Ungurilor de la Budapesta. În această calitate, în 1996, când se împlineau patru decenii de la izbucnirea Revoluţiei ungare, declară (nu se știe dacă din cinism sau inconştienţă) că „este necesară depistarea şi strângerea într-o culegere a tuturor documentelor apărute în Ungaria, Transilvania şi Subcarpatia ucraineană privind tragedia din 1956 şi publicarea lor!”

Prin scrierea acestor rânduri mi-am propus să facă chiar acest lucru… Cu atât mai mult cu cât toate bazele de date de pe Internet care se referă la activităţile oamenilor de cultură maghiari din Transilvania, ca şi cele referitoare la Revoluţia ungară din 1956, „filtrează” cu deosebită grijă orice informaţie referitoare la acest articol odios și autorul său. Nici nu este de mirare: pentru Ungaria de după 1990, indiferent ce partid politic s-ar afla la putere, Revoluția din 56 reprezintă simbolul mândriei naționale de a fi încercat imposibilul. A face public faptul că scriitorul comunist András Sütő a girat sângeroasa represiune sovietică l-ar fi descalificat pe „cărturarul maghiarimii transilvane” și toate structurile politice sau culturale care îl propulsaseră.

Recitind editorialul său din cotidianul Előre, text scris cu evidentă jubilaţie estetică de fostul laureat al Premiului de Stat, oricine îşi poate da seama că nu talentul sau cultura îi lipseau, dimpotrivă, a avut din ambele cu carul, ci doar caracterul şi capacitatea de a se ruşina.

(Fragment din cartea în manuscris „Ungaria 1956: o revoluţie neterminată”)

P.S. E greu de înțeles cum în 1995, András Sütő, „cel mai reprezentativ cărturar al maghiarimii transilvane” putea să declare : „Niciodată nu i-am putut ierta pe colegii mei artişti care pentru o sclipire estetică şi-au sacrificat propria mamă” când știa că el însuși, în 1956, justificase sacrificarea propriilor fraţi. Nu doar de dragul vreunei „sclipiri estetice” ci cu mult talent și cultură puse în slujba propriului oportunism politic. La fel cum au făcut la vremea lor Albert Wass și József Nyirő, doar că aflați în solda altui regim politic, dar la fel de criminal. Aşa că dacă tot se va aproba ridicarea unei statui a lui András Sütő la Tîrgu-Mureş, propunem să i se ridice una și la Budapesta. Ar fi interesant de văzut cum ar reacționa autoritățile ungare…

Adenda:

Andras Suto informa autoritățile ungare horthyste despre ce se petrecea în Sărmașu in timpul ocupatiei maghiare

Sunt în posesia unui document revelator, un interviu luat în 27 februarie 1981 de cercetătorul Vasile T. Suciu lui Teofil Marina din Sărmașu în legătură cu masacrul evreilor din 16 septembrie 1945. Acesta fusese primarul localității Cămăraș de unde era originar Andras Suto în perioada 1940 – 1944.

Relatând evenimentele din Sărmașu, localitate vecină cu Cămăraș, imediat după ce localitatea fusese ocupată de armata și jandarmeria ungare, Teofil Marina afirmă, printre altele, că tatăl lui Andras Suto (a cărui familie era originară din localitate) era un om cumsecade, dar că fiul Andras era în legătură cu autoritățile ungare horthyste cărora în zilele premergătoare invaziei le comunica date despre situația din zonă. Făcea spionaj adică…

N.B.: Teofil Marina nu avea nici un interes să mintă sau să inventeze, era extrem de riscant, pentru că în 1981 Andras Suto era membru supleant al CC al PCR și membru al Marii Adunări Naționale!

Transcrierea textului:

„Precizez că scriitorul acesta mare al ungurilor, cu numele de SUTO ANDRAS, din Cămăraș, născut în 1929 (corect 1927) înainte cu 2 zile de a năvăli hortiștii tot venea la primăria și spiona ce este pe la primărie, lua informații și le ducea peste graniță prin numitul BOLOG FRANCISC ce era croitor și avea în 1944 cam 40 de ani. Dar tata lui SUTO ANDRAS era un om de omenie.

Dar luați legătura cu Gliga Vasile din Cămăraș care poate să spună mai multe despre comportarea ungurilor din Cămăraș.

Mai relatez (…) etc.”

Semnătura în josul paginii, semn că a citit-o și își asumă conținutul.

La fel și semnătura de la finalul declarației de 7 pagini în care relatează toate umilințele prin care au trecut cei 126 de evreii din Sărmașu timp de două săptămâni până au masacrați precum și suferințele populației românești.

Sursa si Foto Arhiva: Ziaristi Online