Pentru a intelege pe deplin Cazul Pacepa si rolul mostenitorilor sai contemporani, continuam publicarea unor extrase din lucrarea “Cazul Ryszard Kuklinski – un Pacepa al Poloniei?”, de prof. dr. Ion Constantin, publicata de Institutul National pentru Studiul Totalitarismului (INST) – Academia Romana.

INTRODUCERE

„Defectarea“ în Occident a unor ofiţeri din armatele sau serviciile de informaţii ale ţărilor fostului lagăr sovietic se numără printre episoadele cele mai controversate şi prea puţin lămurite din istoria comunismului. Dacă despre celebrii foşti KGB-işti Oleg Penkovski[1], Oleg Gordievski[2] sau Vasili Mitrohin[3] lucrurile sunt în linii mari cunoscute, deşi nici acestea pe deplin clarificate, prea puţină lume ştie adevărul în alte cazuri, precum cel al generalului Ion Mihai Pacepa din România sau al colonelului Ryszard Kukliński din Polonia. Pentru publicul românesc, acesta din urmă este chiar foarte puţin cunoscut, deşi cazul Kuklinski este, în multe privinţe, mai interesant şi mai important decât cel al lui Pacepa. El este, cu certitudine, una dintre figurile cele mai controversate ale istoriei Războiului Rece. În Polonia, chestiunea este atât de contro­versată, iar dezbaterile atât de pasionale, încât şi astăzi, la scurgerea a câţiva ani de la moartea personajului, circulă o vorbă: „Spune-mi ce părere ai despre Kuklinski şi îţi zic cine eşti!“.

Ryszard Kukliński, ofiţer cu funcţie cheie la Marele Stat Major General al Armatei Poloneze, a transmis CIA, timp de aproape 10 ani (1972-1981), secretele Pactului de la Varşovia, contribuind, astfel, într-o măsură considerabilă la prăbuşirea totalitarismului de stânga de tip sovietic în Europa Centrală şi Răsăriteană. Problema cazului Kukliński depăşeşte, practic, dimensiunile unei afaceri clasice de spionaj, pentru că ea pune în discuţie aspecte capitale, de principiu, privind însăşi caracterul statalităţii în perioada „democraţiei populare“ din Polonia. Kukliński s-a aflat faţă în faţă cu adevărul absolut şi brutal al subordonării armatei ţării sale faţă de o putere străină. El era pe deplin conştient de aberaţia cuprinsă în textul jurământului militar, prin care se jura credinţă faţă de Armata Sovietică aliată, şi nu faţă de Dumnezeu şi Patrie. Exceptând perioada războiului, niciodată în istoria statului independent polonez renăscut, acest popor nu fusese atât de mult la cheremul unei puteri vecine. Semnificativ este că majoritatea informaţiilor secrete furnizate de Kukliński spionajului american nici nu aparţineau Poloniei, ci URSS.

Deschizând seria Biografii, iniţiate de Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, volumul Ryszard Kukliński – un Pacepa al Poloniei?[4] prezintă, în mod succint, aspectele esenţiale referitoare la viaţa şi activitatea lui Ryszard Kukliński, cariera sa de succes în armata poloneză, motivaţiile disponibilităţii sale de a colabora cu americanii, modul în care a decurs recrutarea de către CIA, sau mai precis felul în care el ”i-a recrutat“ pe reprezentanţii Centralei de la Langly, acţiunea spectaculoasă de evacuare din ţară, în împrejurările deosebit de periculoase ale instituirii legii marţiale, activitatea în SUA, drumul complicat al reglementării situaţiei juridice, revenirea în ţara natală după 17 ani, controversele pe tema: erou sau trădător?.

În decursul anilor, R. Kukliński a fost denumit în diverse feluri: Konrad Wallenrod al secolului XX, „ultimul soldat polonez rătăcitor“, „primul ofiţer polonez în NATO“ etc. Cartea înfăţişează toate aceste evaluări pro şi contra Kukliński, prezentând pe larg motivaţiile care stau la baza lor. Sunt incluse aici atât opiniile polonezilor şi americanilor, dar şi cele ale sovieticilor/ruşilor, care se înţelege că nu pot ierta nici astăzi faptele colonelului polonez „trădător“. Problema lui R. Kukliński este pe cât de complicată, pe atât de simplă. El a recunoscut, fără nici un fel de reţineri, despre faptul că a colaborat în mod fructuos, timp de zece ani, cu serviciile de spionaj americane. Controversele pornesc nu de la ceea ce a făcut colonelul armatei poloneze, ci de la motivaţiile a ceea ce acesta a făcut – trădătoare sau patriotice – ca şi de la răspunsurile la întrebarea dacă acţiunile sale au ajutat cu ceva Polonia sau, dimpotrivă, i-au dăunat. După parcurgerea tuturor acestor polemici şi dispute, devine tot mai clară impresia că divergenţele de opinii în cazul colonelului polonez se vor menţine pentru multă vreme de-acum înainte, dacă nu pentru totdeauna. Dar tot atât de clar este faptul că, în cazul său cu totul special, timpul ar putea lucra în favoarea lui.

În mod inerent, am consacrat ultimul capitol al lucrării de faţă analizei comparative a cazului R. Kukliński cu ceea ce unii consideră a fi ”cazul similar românesc“, respectiv cel al generalului de Securitate Ion Mihai Pacepa. Acesta încearcă, după cum ştim, să-şi asocieze numele de cel al colonelului polonez, lucru explicabil, având în vedere că în cazul Kukliński s-a produs, mai ales în ultimii ani, o reconsiderare semnificativă a atitudinii unei părţi importante a clasei politice şi a opiniei publice din Polonia, cât şi din străinătate. Perceperea într-o relaţie simetrică a celor două cazuri nu ar fi decât în avantajul lui Pacepa. Desigur, între cele două cazuri există unele asemănări incontestabile, pornind de la faptul că atât Kukliński şi Pacepa au „trădat“ un regim revolut, alegând „lumea liberă“, cât şi faptul că reabilitarea lor s-a produs pe fondul interesului Poloniei şi, respectiv, României de integrare în NATO. Nu e mai puţin adevărat, însă, că între cele două cazuri există deosebiri ecrasante. Dacă în cazul Kukliński motivul „trădării“ a constituit, în ultimă instanţă, o formă de protest faţă de ocupaţia străină a ţării, în cazul Pacepa o asemenea motivaţie este exclusă ab initio. Dacă prejudiciile aduse prin colaborarea col. R. Kukliński cu CIA au vizat preponderent sistemul Tratatului de la Varşovia, cele produse ca urmare a trădării lui Pacepa au afectat exclusiv România. Spre deosebire de Pacepa, colonelul Kuklinski nu a fost implicat în acţiuni de poliţie politică. Aşa cum vom arăta în partea finală a lucrării, Pacepa este părtaş şi responsabil de multe dintre abuzurile regimului comunist, în cea mai neagră perioadă a existenţei sale. De aceea, una din concluziile lucrării este că, dacă în cazul Kukliński, trecerea timpului ar putea duce chiar la o percepţie favorabilă a situaţiei sale speciale, din partea unei părţi tot mai mari a societăţii poloneze, nu credem că acest lucru se va întâmpla în privinţa lui I.M. Pacepa. În acest caz, avem neîndoielnic de-a face cu o imensă manipulare a opiniei publice, iar orice încercare de comparaţie cu situaţia specială a colonelului polonez este neavenită.

La realizarea volumului am folosit o gamă diversă de surse, începând cu documentele care au fost publicate în ultimii ani în Polonia şi în alte ţări, cu privire la cazul Ryszard Kukliński, cât şi lucrările mai reprezentative pe această temă, memoriile, precum şi o bună parte din presa vremii din Polonia, dar şi din România. Am studiat, de asemenea, cam tot ce s-a publicat în legătură cu I.M. Pacepa, pentru analiza comparativă a celor două cazuri. Tuturor celor care m-au sprijinit în demersurile întreprinse pentru realizarea prezentei lucrări le aduc mulţumiri pe această cale.

Ion Constantin