Primăvară în februarie. Fiat lux!

Duminica trecută, când creştinii îşi căutau pacea (“peace be with you”, zic catolicii) în biserici, s-a întâmplat un miracol natural: după două săptămâni de frig, ninsoare şi îngheţ, Dumnezeu a dat deodată un dezgheţ nemaipomenit. Am fost în Cişmigiu şi am văzut ce înseamnă primăvara la români: ies toţi şi se bucură. Ca vrăbiile.

E bucuria că Dumnezeu nu i-a uitat, iată că, în miez de februarie, a venit o căldură neaşteptată, să le reamintească tuturor că există viaţă şi speranţă. Cu mic, cu mare, românii au ieşit şi au umplut aleile parcului. Iar patinoarul a devenit neîncăpător. Ţurţurii se topeau, stropi de apă picurau din copaci, totul se bucura, înşişi maidanezii făceau tumbe în zăpadă, se băgau sub nea ca sub o plapumă, simţeau şi ei puternic schimbarea, parcă voiau să demonstreze că fac parte din peisaj, că sunt mai grozavi decât maidanezii care au fost filmaţi şi arătaţi pe pârtiile Olimpiadei de la Soci. Nici în plină iarnă, în zilele Crăciunului, nu am văzut atâta lume în Cişmigiu, asemenea coadă la un pahar de vin fiert, la singurul chioşc funcţional, vin adus de la Valea Călugărească.

Sigur, copacii erau golaşi, nu se punea problema înmuguririi sau înverzirii, dar bătrânii copaci ai Cişmigiului, de pe vremea domnitorului Bibescu, întremeietorul parcului, arătau ca în filmul Nymphomaniac al lui Lars von Trier, care îi compară cu sufletele oamenilor. Oare aşa or fi arătând şi sufletele noastre? E posibil. Mă uitam la falnicul platin din apropiere de Podul Mare, simbol al pădurii seculare, al Codrilor Vlăsiei (cum i s-a spus Valahiei) şi-mi imaginam un suflet atât de bogat! Iarna, sufletele sunt dezgolite, nu rămân ca vara, ca nişte semne bănuite. Fiindcă frunzele ce fac? Acoperă sufletul copacilor. Aşa cum arată iarna crengile, dezgolite, şi sufletele trebuie să fie arătări transparente, nemistificate.

Ceea ce se poate vedea şi în realitatea românească. Un negustor, de unde obişnuiesc să iau alimente, spunea: “Dumnezeu a dat zăpada, el o va lua”, apropo de faptul că în două săptămâni de când a nins, oamenii nu au pus mâna pe lopată să destupe drumurile de intrare în Cişmigiu. Şi peste tot, pe străzi, e o imagine deplorabilă, să vezi grămezi de zăpadă mocirlită! Ea, zăpada, e tot ce i-a mai rămas sfânt românului. Ea e simbolul purităţii, al îngerilor care vin la noi şi îşi aştern aripile lor uriaşe pe pământul obosit, rănit, plin de durere.

Natura rămâne şi acum, în plină barbarie a civilizaţiei, frate cu românul. El trăieşte şi reacţionează în funcţie de ea. Iar Cişmigiul este oglinda lui, oglinda României. Am făcut un tur pe la locurile preferate şi am conceput un film imaginar, uşor de filmat şi de pus pe You Tube.

L-am început, normal, de la izvorul Eminescu, simbolul originilor, unde apa izvorăşte de sute de ani, cu mult înainte de a fi asanată balta Bucureştilor, de a se face aici primele cişmele, până a venit grădinarul peisagist, austriacul Wilhelm Mayer, şi a concepe parcul după model englez! Izvorul e semnul românismului pur, al adâncului nepătat. El e frate cu zăpada, care este un izvor ceresc. Românii se adapă din acest izvor şi simt că ating rădăcinile, că duc în ei stropi din istoria milenară.

Îl evocă automat pe Eminescu, mulţi îi rostesc versuri sau îi pomenesc faptele. Aşa cum se întâmplă şi la Rotonda Scriitorilor, unde Eminescu (cu prenumele gravat greşit “Mihail”, deşi poetul nu s-a semnat niciodată aşa, ci doar Mihai) priveşte departe, flancat de busturile altor mari scriitori, Alecsandri, Haşdeu, Bălcescu, Maiorescu, Duiliu Zamfirescu, Odobescu, Creangă, Vlahuţă, Coşbuc, St. O. Iosif sau I. L. Caragiale. Ciudat, numai nenea Iancu este reprezentat privind în sus, restul, cei mai mulţi, privesc în jos, spre pământ. Sunt priviri înnegurate, crispate, încrâncenate. Ei par că se gândesc la prezentul mereu tulbure al ţării. Numai Eminescu, singurul stilizat de Ion Jalea, deşi are faţa lovită, le aminteşte întruna de România profundă, de România rădăcinilor, de România speranţei.

Peste tot sunt monumente, care marchează istoria Cişmigiului, dar şi istoria conflagraţiilor mondiale, de la monumentul dedicat soldaţilor francezi căzuţi în primul război mondial la cel al soldaţilor americani care s-au jertfit în al doilea război mondial, deşi jertfa lor se identifică cu bombardamentele care au transformat Bucureştii în ruine şi au lăsat peste 5 mii de morţi şi răniţi. Poate că pe o pagină a acestui monument, reprezentat ca o carte, ar fi trebuit gravat şi acest adevăr, fiindcă eroismul s-a făcut cu victime nevinovate.

Pe latura dinspre clădirea Primăriei, în mijlocul unui frumos rond, se află un ceas de epocă, bine conservat, care ne arată că timpul trece, iar promisiunile primarului Pasarelă sunt departe de a fi împlinite. El visează acum să ajungă preşedintele ţării, dar nu vede că păşeşte pe propria-i pasarela plină de spini! Lui i-a stat ceasul. Să sperăm că României, nu. Se vede asta pe chipurile a sute de copii fericiţi, care patinează, care se dau cu sania pe fundul lacului (în perioada interbelică, patinoarul era natural, lacul îngheţa, iar patinatorii erau “domnişori şi domniţe”). E o imagine de Bruegel, iarna. Aici, pe aceste pârtii albe, se vede că izvorul bucuriei este creştin, ortodox. Când nu mai pot, şi catolicii vin să se adape de la izvorul bucuriei athonite.

Natura m-a încărcat de o energie pozitivă totală. Nu mai aveam parcă nici un ochi pătat de neputinţele şi neajunsurile româneşti. Nu-mi venea să cred că pot trăi pe pământul ţării mele bucurii atât de curate!

*

Dar medalia are şi un revers, nu?! Nu bănuiam ce surpriză mă aştepta când am revenit acasă, o adevărată bombă: nu era lumină. Am întrebat la vecini, nici la ei nu mergea. S-a tăiat curentul. Vreo defecţiune. O, dar ce defecţiune, care nu s-a terminat nici a doua zi. Fără lumină nu poţi face nimic. Nici mâncare, nici să te speli, nici să citeşti, nici să vezi un film, nimic! Totul e mort. E o bolgie a infernului. Exact faţa opusă a luminii, a zăpezii. Zeci de ore în beznă. Ferice de cei care îşi făcuseră provizii de lumânări. Bătrânii, desigur, şi bolnavii, cărora li s-o fi spus că a venit apocalipsa!

Sigur, nu a fost un accident aviatic, dar a fost un accident nepermis, care arată încă o dată cât de nepregătiţi sunt românii, instituţiile statului (în acest caz Enel), să preîntâmpine o defecţiune şi să o remedieze în timp record! Dar noi am terminat-o demult cu recordurile. Ne mândrim cu un sportiv care a ocupat la Soci locul 46! Cade lumina, mii de oameni stau în întuneric, îi pasă cuiva? S-a anunţat undeva? Îşi cere cineva scuze? O nesimţire crasă a îngropat timp de zeci de ore munca celor care lucrează acasă!

Românii vor normalitate, dar nu vor alţii, puternicii zilei, care peferă scandalul, mereu sunt cu sabia scoasă, mereu acel Polifem cu gura strâmbă pândeşte şi trage! Situaţia este mai dramatică decât ne putem închipui dacă premierul a ajuns să spună la Realitatea TV că Traian Băsescu, Emil Boc și Elena Udrea ar trebui să fie judecați pentru subminarea economiei naționale. Citatul dat de AGERPRES e următorul: “Erau doi bărbați și o doamnă, doamna Udrea, erau toți trei o gașcă și au luat țara în spate și au aruncat-o în prăpastie, au distrus-o pur și simplu, și-au bătut joc de această țară, au distrus-o economic. După părerea mea ar trebui toți trei judecați pentru subminarea economiei naționale, dar sigur au imunitate. Ne-au scos din rândul țărilor civilizate, motiv pentru care oamenii i-au pulverizat până la urmă la votul din 2012 și îi vor spulbera și anul acesta”. Ne îndoim, fiindcă “simpatizanţii” uită repede, nu le pasă că trăiesc în întuneric, deja cei trei imunizaţi se pregătesc de altă horă maidaneză! Au ei cârlige să-i cucerească din nou pe fraieri. Iar mâine vor pune pe umerii lui Ponta subminarea economiei naţionale!

Românii trebuie să înţeleagă că nu vor putea trăi mai bine dacă sunt rupţi de ceea ce se întâmplă în planul puterii. Să termine cu politica descurcării: „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”. Tot ce se tulbură acolo sus, are impact asupra vieţii lor. Că s-a luat curentul într-o zonă din centrul Capitalei nu este întâmplător. Se va mai lua în continuare, fiindcă nesimţiţii domină şi controlează azi realitatea României. Aşa cum ieri nu le păsa, fiindcă le venea lumina de la Răsărit, aşa le vine azi de la Apus.

Să nu ai lumină, în plină civilizaţie, e ca Olimpiada cosmică invadată de câini vagabonzi. Am avut deodată sentimentul că se dă timpul, istoria înapoi. O luăm iar de la comuna primitivă? Lars von Trier tocmai demonstrase cât de dependent este omul de sex. Acest lucru e un fleac, dar cât de dependent este el de lumina electrică, s-a întrebat? Dragoste se poate face şi pe întuneric, dar să construieşti o lume mai bună, e nevoie de lumină, cât mai multă lumină. Până şi Goethe, bătrânul Urfaust, când se afla pe patul de moarte,  ultimele lui cuvinte au fost: “Fiat lux!”. Exact acelea pe care le-a rostit Dumnezeu când a făcut lumea.

Grid Modorcea / Ziaristi Online

Fotografii de la Salonul Fotografului Roman