Primele structuri informative româneşti

În România, ca şi în cazul tuturor Marilor Puteri care s-au înfruntat în prima mare conflagraţie mondială, serviciile secrete îşi aveau originea la sfârşitul secolului trecut ori în primele decenii ale veacului XX. Apariţia primei structuri informative instituţionalizate cu caracter militar s-a înscris în amplul proces de organizare a armatei române moderne, ca o necesitate impusă de apărarea şi consolidarea statului naţional român realizat prin Unirea Principatelor.

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (la 5 ianuarie 1859 ca domn al Moldovei şi la 24 ianuarie ca domn al Ţării Româneşti) a reprezentat o soluţie ingenioasă oferită de clasa politică românescă din cele două principate, în care generaţia revoluţionarilor paşoptişti a avut preponderenţă, în sensul că a satisfăcut atât aspiraţiile de unitate naţional statală ale românilor cât şi prevederile Tratatului de la Paris din 1856. Alegerea aceluiaşi domnitor în Moldova şi în Ţara Românească nu a reprezentat însă Unirea propriu-zisă. Pentru aceasta era nevoie de un ansamblu de măsuri şi reforme în administraţie, justiţie, apărare naţională şi ordine publică, economie, cultură etc. Până la sfârşitul domniei sale, Alexandru Ioan Cuza a reuşit cu tact, răbdare şi inteligenţă să realizeze vastul program de reforme, aşa încât, pe bună dreptate, el rămâne în istoria românilor ca „domnul Unirii”.

Opera reformatoare desfăşurată în direcţia unificării şi modernizării instituţiilor naţional statale româneşti a avut loc într-o conjunctură internă şi internaţională, dacă nu ostilă, cel puţin nefavorabilă.

Pe plan intern lupta politică între unionişti şi antiunionişti din perioada dinainte de ianuarie 1859 a căpătat alte valenţe şi coordonate, continuând a se manifesta în ciocnirea de interese dintre partida liberală şi partida conservatoare, miza fiind sensul şi esenţa reformelor. Pe plan extern se manifestau ostil cauzei unirii o serie de medii politico-diplomatice, în special cele din imperiile vecine: Otoman, Ţarist şi Habsburgic. Mai mult, Unirea nu a fost recunoscută la început decât pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, după care, Ţările Române, conform Statutului Dezvoltător al Conferinţei de Pace de la Paris, trebuia să revină la situaţia dinainte: cu doi domni, două capitale, două parlamente, două armate, etc. În astfel de circumstanţe s-a creat „monstroasa coaliţie”, o alianţă tactică între vârfurile liberale şi cele conservatoare care au uneltit la îndepărtarea domitorului Cuza şi aducerea în secret a unui domn străin, dintr-o veche familie regală. Practic, lovitura de stat din 10 februarie 1866 – abdicarea forţată a lui Cuza şi înlocuirea sa cu Carol de Hohenzollern – a însemnat un al doilea moment în care clasa politică românească din Principatele Unite a găsit o soluţie inteligentă, prin care Europa a fost pusă în faţa faptului împlinit. Noul domnitor provenea dintr-o veche familie regală din Prusia şi, datorită acestui prestigiu, el nu mai putea fi contestat.

Prin urmare, prima fază a procesului de unificare naţional statală în societatea românească s-a realizat prin cele trei coordonate fundamentale: dubla alegere a lui Cuza, vasta operă reformatoare în sens de unificare şi modernizare instituţională şi înlocuirea rapidă a lui Cuza cu un prinţ străin care să-i poată consolida şi continua opera. În vastul program reformator iniţiat de Cuza se înscrie şi instituţionalizarea primelor structuri de informaţii, pe care domnitorul şi-a fundamentat o serie de acte decizionale de mare importanţă.

Încă din primele luni de domnie, Cuza a luat măsuri pentru implicarea întregului aparat de stat în culegerea informaţiilor necesare actului decizional pentru realizarea deplinei unificări a ţării. Un rol deosebit a revenit în acest sens Ministerelor de Interne, de Război, de Justiţie şi Afacerilor Străine. Aceste ministere au acţionat în cooperare şi sub directa coordonare a domnitorului pentru neutralizarea cercurilor ostile din interior şi exterior.

Ministerul de Interne, îndrituit cu menţinerea ordinii publice, a desfăşurat activitate informativă prin personalul specializat, iar informaţiile de interes pentru siguranţa satului se raportau prefecţilor de poliţie, primului ministru şi apoi domnitorului. Activitatea informativă în teritoriu (judeţe) a fost mult îngreunată, întrucât la început structurile statale nu reuşiseră să-şi creeze o poliţie secretă care să desfăşoare o activitate specifică cu ajutorul agenturii, iar pentru obţinerea informaţiilor prefecţii din judeţe erau nevoiţi să plătească sume mari din fonduri proprii. Ulterior, poliţiei i-au fost puse la dispoziţie „fonduri secrete” pe care le putea utiliza în procurarea de informaţii şi recompensarea propriilor agenţi.

Ministerul Justiţiei avea la rândul lui un rol important în obţinerea informaţiilor privind menţinerea stării de legalitate şi motivaţiile actelor infracţionale. Parchetele şi tribunalele judecătoreşti care obţineau informaţii cu ocazia percheziţiilor sau din anchetarea celor arestaţi pentru diferite infracţiuni, întocmeau sinteze şi buletine de informaţii pe care le înaintau primului ministru şi domnitorului.

În paralel, Al.I. Cuza a utilizat şi sistemul informării personale prin observare directă, la faţa locului, a stării de spirit şi mai ales a respectării legilor şi a corectitudinii cu care funcţionarii statului îşi exercitau atribuţiile de serviciu.

 Prin intermediul Ministerului Afacerilor Străine s-au creat primele structuri care desfăşurau în paralel cu misiunile diplomatice, activităţi informative peste hotare. Prin agenţii misionari şi funcţionarii diplomatici se reuşea obţinerea unui flux informaţional de utilitate pentru domnitor în normalizarea relaţiilor cu vecinii, dar şi în cunoaşterea a ceea ce era de modernitate şi utilitate în evoluţia instituţiilor europene, economie, politicilor externe promovate de Marile Puteri şi, nu în cele din urmă, a domeniului militar sub toate aspectele sale (starategie, tactică, tehnică, dotare şi aprovizionare). Au fost implicaţi oameni politici de încredere ai domnitorului şi înalţi funcţionari de stat trimişi în misiuni speciale de informare, precum D. Brătianu, I. Ghica, V. Mălinescu, V. Alecsandri.

Ministerul de Război, devenit garant al apărării integrităţii statului român, a primit atribuţii şi pe linia asigurării ordinii interne şi a restabilirii ordinii în caz de tulburări.

Un moment important îl constituie data de 12 noiembrie 1859, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza, prin Înaltul ordin de zi nr. 83, a înfiinţat Statul Major General al armatei, în componenţa căruia a apărut ca element de structură Secţia a II-a, primul serviciu de informaţii al armatei române, condus de sublocotenentul Gheorghe Slăniceanu, ajutat de sublocotenentul Ştefan Fălcoianu. Principalele atribuţii fixate prin actul normativ au fost: întocmirea lucrărilor statistice, culegerea şi centralizarea datelor şi informaţiilor ce interesau operaţiile tactice şi strategice, precum şi cunoaşterea itinerariilor militare.

Totuşi, activitatea acestei structuri a fost redusă, simţindu-se nevoia unui serviciu mai cuprinzător şi cu o problematică mai largă, dar tangentă cu nevoile armatei. S-au pus bazele activităţii de informaţii militare peste hotare, prin ofiţerii trimişi la studii în străinătate, în special în Franţa, pe câmpurile de luptă din Europa sau chiar în America. O atenţie deosebită s-a acordat informaţiilor obţinute de trupele de grăniceri, mai ales pe linia Dunării, unde începuseră incidente între autorităţile române şi cele otomane, mai ales între marinarii turci şi cei români.

Secţia a II-a şi-a desfăşurat activitatea până în anul 1865, când Statul Major General a fost desfiinţat, atribuţiile sale administrative fiind trecute la Direcţia I din Ministerul de Război. Ofiţerii au fost repartizaţi la corpurile de trupă şi la cele patru divizii teritoriale existente atunci, constituindu-se într-un „corp de stat-major” cu ofiţerii dispersaţi pe teritoriu.

Aparatul informativ şi contrainformativ special

condus de Cezar Librecht

I se reproşa domnitorului Alexandru Ioan Cuza de către adversarii politici – şi din păcate acest reproş era în parte fundamentat – că se înconjurase de o „camarilă”, adică de o clică ce izbutise să-i câştige încrederea. Folosindu-se de aripa protectuare a domnitorului, „camarila” făcea trafic de influenţă şi se îmbogăţea, ceea ce a dus la dezamăgirea oamenilor de bună credinţă.

În fruntea acestei „camarile” se găsea Cezar Librecht, directorul general al Poştelor şi Telegrafului, de origine belgian. Inteligent, abil şi curtean, Libreht a ştiut să se facă util domnitorului, ajungând să aibă o reală putere. El fusese avansat de Cuza de la soldat la sublocotenent, fiind detaşat cu acest grad la Statul Major. O dată cu avansarea sa la gradul de maior, Libreht a fost numit în funcţia de adjunct domnesc. Influenţa câştigată de belgian a fost datorată în primul rând rapidităţii cu care îl informa pe domnitor, graţie reţelei telegrafice şi a relaţiilor personale. Prin reţeaua de subalterni şi prin legăturile sale personale, Libreht furniza domnitorului informaţii despre prefecţi, şefii de instituţii, miniştrii şi chiar despre primul ministru.

Există numeroase documente din arhiva personală a lui Cuza care s-au păstrat şi care demonstrează că Libreht nu se limita la a informa, ci, deseori, formula aprecieri ori sugera soluţii. Alteori intervenea în favoarea unor cunoscuţi, în schimbul unor comisioane, ceea ce însemna trafic de influenţă. Aşa se explică şi averea considerabilă pe care a reuşit să o dobândească în câţiva ani. O avere acumulată nu din salariu de funcţionar public, ci din câştiguri ilicit obţinute, folosind trecerea pe care o avea pe lângă şeful statului şi relaţiile sale cu miniştrii.

Sesizând că se bucură de apreciere, oamenii politici din jurul lui Cuza au început să-l trateze pe Libreht cu mai multă atenţie şi în mod prevenitor. Cei din opoziţie ajunseseră însă să-l deteste. Nu este de mirare deci, că unul din cele dintâi acte, după abdicarea lui Cuza, a fost destituirea, urmată de arestarea şi trimiterea în judecată a lui Libreht, precum şi sechestrarea averii sale. Actele ce ni s-au păstrat ne arată că acest fruntaş al „camarilei” s-a amestecat şi în viaţa politică, în alegerile municipale ori chiar în numirile de primari.

În afară de Libreht, socotit pe drept cuvânt „vârf” sau „tip reprezentativ”, opinia publică mai includea în „camarilă” alte rude ale lui Cuza, printre care Docan şi Cazarini, apoi pe locotenent-colonelul Pisoţchi, pe şeful cabinetului domnesc, Baligot de Bayne, pe prefectul Poliţiei Capitalei şi bunul camarad al lui Libreht în afaceri oculte, Nicolae Bibescu, pe fostul ministru de finanţe şi vechi prieten al lui Cuza, Al. Cantacuzino, în sfârşit, pe agentul României la Paris, Iancu Alecsandri. Acestora li se reproşa că utilizează situaţiile lor sau rudenia cu domnitorul spre a face afaceri şi a se îmbogăţi. Trebuie să recunoaştem că această goană după îmbogăţire nu era caracteristică numai „camarilei” lui Cuza, ea cuprinzându-i pe mulţi, mari şi mici din cei care reprezentau autoritatea de stat şi exercitau puterea.

Este incontestabil că sub toate raporturile, „camarila” şi în primul rând vârful ei, Libreht, i-a făcut mult rău lui Cuza. Ea a format unul din temeiurile cele mai de efect ale propagandei adversarilor, adversari care aveau tot interesul să-o dezvăluie pentru a o compromite în faţa opiniei publice. Casa sompuoasă a lui Libreht stătea ca o permanentă sfidare în ochii mulţimii bucureştene, ca un „memento” al traficului de influenţă şi al afacerilor veroase. Dar această „camarilă” a iritat nu numai pe civili, ci deopotrivă şi pe militari, contribuind la coagularea „monstroasei coaliţii” şi deci la precipitarea deznodământului, respectiv înlocuirea lui Cuza.

Am subliniat aceste aspecte întrucât se atestă că încă de la începuturile statului român modern avem de-a face cu un fenomen care, din nefericire, se va repeta aproape obsedant în instoria serviciilor secrete româneşti şi anume, faptul că pe lângă structurile informative instituţionalizate au funcţionat şi acele reţele paralele ale „camarilelor” de la Curte. Dadorită intereselor personale ori de grup, prezenţa acestora a făcut ca cel puţin două principii fundamentale ale activităţii de informaţii să fie puse sub semnul întrebării: echidistanţa politică şi legalitatea. Că aşa au stat lucrurile şi nu altfel ne vom convinge din aspectele principale ale următorului caz.

Asasinarea primului ministru Barbu Catargiu

În 1862, Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii, îndemna — fără efecte practice însă — pe colonelul Nicolae Bibescu, prefectul Poliţiei Capitalei, să se intereseze de organizarea unei „cancelarii de renseignementare”. Existenţa unei asemenea structuri informative cu atribuţii de investigare secretă a cazurilor cu relevanţă în domeniul apărării siguranţei naţionale, ori pentru protejarea şi promovarea intereselor de stat, era de absolută necesitate, avînd în vedere jocul deosebit de periculos al confruntărilor dintre conservatori şi liberali, ce domina scena politică românească din acea vreme.

Un tragic eveniment, ce poartă pecetea acestor acerbe confruntări politice, s-a petrecut la 8 iunie 1862, când primul munistru conservator, Barbu Catargiu, a căzut victimă unui odios atentat terorist. Asasinatul prorpiu-zis se produsese între orele 5-6 seara, când trăsura deschisă în care se afla primul ministru, însoţit de colonelul Nicolae Bibescu, trecea pe sub clopotniţa Mitropoliei. Au fost trase două focuri de armă. Un glonte l-a lovit pe Barbu Catargiu în cap, omorându-l pe loc, celălalt a trecut pe la urechea lui Bibescu, care de-abia după vreo sută de paşi a reuşit să oprească trăsura cu caii speriaţi. A fost suficient timp pentru ca atentatorul să dispară în viile de pe dealul Mitropoliei.

Interesant e că Barbu Catargiu se dovedise conştient că prin demersurile sale politice şi fermitatea cu care le susţinea se expunea unui mare pericol[1]. Chiar cu o jumătate de oră înainte de a fi asasinat, el rostise în Parlament o frază rămasă memorabilă: „Voi prefera moartea mai înainte de a călca sau de a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării”. Numai că o astfel de voinţă politică avea nevoie, pentru a se impune, de acele „instrumente”, adică servicii de „reseignementare” – cum le denumea, după moda franceză, domnitorul Alexandru Ioan Cuza -, care să apere instituţiile ţării şi integritatea înaltelor personalităţi din conducerea statului. Din nefericire, la vremea respectivă, astfel de „instrumente” lipseau cu desăvârşire. Mai mult, cercetările începute de organele în drept pentru descoperirea autorului sau autorilor asasinatului au fost întrerupte brusc la scurtă vreme şi „din ordin”. Singura certitudine a fost că asasinarea lui Barbu Catargiu nu fusese opera unui individ izolat, eventual a unui dezecilibrat psihic, ci urmarea unui complot bine organizat şi cu implicarea unor înalte autorităţi din stat. Suspiciunile au planat chiar asupra colonelului Nicolae Bibescu, prefectul Poliţiei – poreclit, tocmai pe acest considerent, „Bibescu Pistol” -, precum şi asupra unui anume Gheorghe Bogati. Acesta din urmă, ardelean de origine, fost ofiţer de carieră, se pare că „nu avea frică de nimeni”. Documentele vremii sugerează că Bogati era în realitate un agent dublu, cu vechi ştate pe frontul secret. El îndeplinise mai multe misiuni secrete atât în beneficiul conducătorilor partidelor revoluţionare din ţările supuse dominaţiei imperiilor Habsburgic şi Otoman, cât şi în sprijinul guvernelor acestor două imperii. În 1862, Bogati se găsea în Bucureşti, frecventând un mediu mizer şi imoral, care îl putea determina la crimă. Pentru vinovăţia lui pleda faptul că, imediat după atentat, starea sa materială se îmbunătăţise substanţial, devenind chiar un om bogat, precum şi faptul că ulterior părăsise ţara, nesimţindu-se probabil în siguranţă. Mai târziu, într-o scrisoare către Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza a încercat să explice cauzele asasinatului, pe care l-a dezaprobat categoric: „ura şi fanatismul politic au înarmat braţul celui ce a lovit pe domnul Catargiu”.

Dr Tiberiu Tanase pentru Ziaristi Online