CONSTANTIN BARBU

 

Regele și Maiorescu

sau

despre uciderea lui Eminescu

 

 Interviu realizat de Maria Huculici

Domnule Profesor Constantin Barbu, aș începe interviul nostru cu o întrebare mai generală: care este situația intelectuală în România de azi?

Întrebarea este nu numai generală ci și foarte dificilă. În cazul că există o situație intelectuală în România de astăzi, ea este catastrofală. Nu cunosc decât un intelectual european de spiță rară, trăitor în România de astăzi. El este cel mai mare filosof european în viață, are 97 de ani și se numește Mihai Șora. În rest, societatea românească trăiește o epocă de final, în timp ce zeci de tineri geniali (risipiți în Europa și Statele Unite) muncesc, gândesc, scriu așteptând să li se vadă lumina strălucitoare a unui destin excepțional. Și noi, ca imbecilii, îi ignorăm. Literatura română este o metresă ridicolă care se încăpățânează să aibă “un singur scriitor” (vorba unui poet din provincie), și ăla un metalambanist aproape transparent. Ce dovadă mai bună vrei de sfârșit de epocă? Un Nicolae Manolescu având mai multe funcții decât Ceaușescu? Acest ipochimen necalificat în Eminescu a forțat legea și logica “devenind” pentru a treia oară președinte al Uniunii Scriitorilor, după ce a băgat Uniunea într-un faliment răsunător. El simte că nu este o instituție și că fără funcția de președinte nu ar mai avea nicio autoritate în presa literară. Câțiva scriitori liberi și independenți i-au dat o lecție când a vrut să intervină și asupra conducerii revistei “Tribuna” de la Cluj. Mahalaua noastră literară chiar a intervenit tovărășește, aproape ca în anii ’50, și câteva merdenese literare au comis liste, invective, aberații.

Vorbind serios, fantomele literare trebuie să plece la cimitir. Tinerii români europeni trebuie să plece în Europa, cu limba română cu tot. Nu dăm sfaturi, n-avem modele. E vremea să fie liberi nu perieci care îi admiră pe bătrânii ipochimeni expirați.

Situația intelectuală din România este una neeuropeană.

 

Totuși, de ce se umblă la “simboale”, la fundamente, la icoane și iconi?

Și mie-mi place cuvântul simboale fiindcă este al părintelui Stăniloae, considerat cel mai teribil teolog ortodox al secolului care a trecut. Pe Eminescu au încercat, în Dilema lui Pleșu (singurul ministru al Culturii din Europa care a plagiat și cuvântul “etcaetera”), să-l obscurizeze la icon (ca să mă exprim ridicol, ca ei), numai că n-au putut să-l citească enigmatic în oglindă. Ce-ar fi să-i supunem la o probă? Fie versul vestit: La nimic reduce moartea cifra vieții cea obscură. Îi invităm pe semnatarii obraznici din Dilema să interpreteze acest vers, pe zece pagini (fie și împreună). Numele celor care nu vor putea interpreta versul sunt: Manolescu, Cărtărescu, Ornea (decedat), Andrei Pleșu, Petru Creția (decedat) etc. Nu sunt deloc răutăcios, nici sadic dar, propunându-le acest joc hermeneutic, își vor da seama că e greu versul. Și nu e bine să te afli în treabă cu Eminescu. De altfel, domnii aceștia dilematici au probleme de caracter, toți fiind descoperiți ca metalambaniști: Manolescu a copiat din Jauss etc., Cărtărescu a plagiat din Lawrence Sterne (chiar în poemul Căderea, dedicat lui Manolescu și premiat de Uniunea Scriitorilor) etc., Ornea – din Lovinescu etc., Pleșu a plagiat din Corbin etc., Petru Creția a copiat chiar și din Constantin Barbu (vezi textul german din Cezara). Așa-zisa editare a lui Eminescu facută de Petru Creția este, pur și simplu, o demență editorială (numai volumul opt din Opere, cel care cuprinde teatrul lui Eminescu, are asemenea ficțiuni editoriale încât ar trebui editat din nou în marginile adevărului și ale rațiunii; despre plagierea transcrierilor Aureliei Rusu și despre falsificarea textelor eminesciene voi scrie într-o cărticică viitoare).

Dar fundamentele nu pot fi distruse. În perioada în care ei încercau să-i jignească arheul lui Eminescu, o echipă strălucită de eminescofili: Eugen Simion, Gabriela Dumitrescu și Mircia Dumitrescu (cu entuziasta sa echipă), tipărea în facsimil color Manuscrisele lui Eminescu. Nimic mai pertransversant pentru cultura română! De ținut minte că petransversant este cuvântul lui Eminescu (din vremea când traducea Critica rațiunii pure a lui Kant, celebra carte pe care n-a deschis-o nici Petru Creția și n-a închis-o nici Manolescu…).

Spre bucuria multor scriitori români, eu tipăresc pentru începutul anului 2014 primele 33 de volume din Eminescu, însemnând manuscrise în facsimil color (exact cum sunt originalele, fără nici o cosmetizare), transcrierea celor mai dificile pagini din Eminescu, cu cărțile sau textele germane prezente în Eminescu, note, comentarii, arhivă. Înainte de a începe Academia Română tipărirea manuscriselor în facsimil color, eu tipărisem 19 manuscrise și alte lucrări din care a tradus Eminescu, câteva transcrieri, în total vreo 25 de volume din 1996 până în 1999. Este un proiect pe care l-am pus la cale cu Constantin Noica în anii ’80 și pe care  trebuie să-l execut până la volumul 541, așa cum am stabilit. În afară de acest mare proiect, după cum știi, refac biblioteca lui Eminescu în aproximativ 1000 de volume, din care am publicat anul trecut vreo 250 de volume. Editarea manuscriselor în facsimil de către Eugen Simion și străluciții săi colaboratori trebuia să devină prilej de refundamentare a culturii române. Dar nu poți să refundamentezi o cultură, dacă n-ai cu cine. Cu Integrala Manuscriselor Cantemir (care va avea 150 de volume), cu Arhiva Cantemir și Biblioteca Dimitrie Cantemir (lucrez la refacerea bibliotecii care a stat la temelia Hronicului) ofer o refundamentare a culturii române.

Cantemiriana și Eminescu. Opera Omnia sper să fie o bibliotecă bună de citit, un tezaur care să schimbe la față cultura română. Personal, sunt sceptic. Dar Cantemir a avut deja răbdare 300 de ani, trebuie să avem și noi răbdare încă 300 de ani. Nimeni nu crede că ediția de Opere a lui Eminescu începută de Perpessicius are peste un milion de greșeli, dintre care vreo 250.000 fatale.

 

Am citit (chiar într-o ediție îngrijită de Liiceanu) că Noica vă considera “excepțional de înzestrat pentru lucrări de erudiție și istorie literară”. De ce? Cu ce prilej? Și, așa cum ne-ați promis, vrem o probă de la Noica, privind proiectul Eminescu.

Noica scria acele cuvinte exagerat de generoase în anul în care identificasem câteva texte germane din manuscrisul 2287. Mariana Petrescu, strălucit profesor de limba germană la Universitea din Sibiu, descifra și publica manuscrisele 2287 și 2255 (din care iarăși am identificat câteva însemnări germane) pentru revista “Transilvania” din Sibiu. S-au publicat pagini din Eminescu și în revista “Manuscriptum” (unde Noica a amintit de identificările din Schopenhauer). Noica vorbise cu Cartea Românească. Dar n-a fost să fie! Dacă îi spui cuiva de “lipsă de hârtie” în materie de Eminescu nu poți să fii decât o canalie, ce să mai discutăm. Un sfert de secol l-au mințit pe Noica, promițându-I un xerox din Cehoslovacia. A murit și Noica, s-a dezmembrat și Cehoslovacia și nici xeroxul n-a venit!

Să publicăm o scrisoare inedită a lui Noica, dacă tot am promis.

Știm că textul pe care l-ați publicat în ianuarie 2013 în revista “Tribuna”, intitulat “Eminescu. Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria României” a stârnit reacții mai degrabă paraliterare. De ce credeți că Manolescu a dirijat o întreagă cabală?

Lui Manolescu îi spusesem în față că “în materie de Eminescu este necalificat” (la o adunare a Asociației Scriitorilor din Craiova). Și fiindcă scrisese obraznic despre Noica în ziarul Adevărul, l-am executat într-un pamflet sau două, ca să țină minte că e un critic minor din Epoca Noica. L-am avertizat și cu câteva mici bucăți plagiate din Jauss și cu chestii greșite în limba franceză, nivel clasa a VI-a. Niciodată nu veți găsi în limba sau literatura franceză expresia “les brigantes cascades” fiindcă nefericitele cascade nu pot fi decât “bruyantes”. Chestiile din Jauss le-a plagiat în mica lui Istorie critică a literaturii române, o istorie în care împletește falsificarea ierarhiilor literare cu excrocheria intelectuală. Îmi place să amintesc o propoziție din Manolescu, culmea hermeneuticii academicianului, în care zice: “Demiurgul îi promite lui Hyperion marea cu sarea”. Ce poți să-i spui metalambanistului despre Eminescu? Când el n-a numărat bine nici spermatozoizii familiei Kremnitz, neștiind că Georg e fiul, nu nepotul Kremnitzilor… Manolescu s-a temut de o revistă liberă precum “Tribuna” condusă de Mircea Arman. Ar fi vrut să dirijeze o cabală, dar nu are cadre. Nu poți să te bizui pe tot felul de merdenese (gen Magda Cârneci, Marta Petreu ori Carmen Coman – falsificatoare de ediții din Amita Bhose) ori pe un hunișor descreierat (? – 2013).

L-am provocat public pe Manolescu să scrie 20 de pagini despre Luceafărul lui Eminescu, dacă poate, dacă nu – să tacă definitiv.

 

Ați publicat mai multe probe privind uciderea lui Eminescu. Mi-ați promis pentru cititorii Evenimentului Zilei două documente fundamentale. Unul este Interogatoriul luat lui  Eminescu în 13 iunie 1889. Celălalt document este Autopsia lui Mihai Eminescu, scrisă de Sutzu, dar nesemnată.

Da, ți-am promis aceste două documente. Interogatoriul luat lui Eminescu (două file pe care le-am publicat ca inedite în Tribuna din ianuarie 2013, document pe care analfabeții nu l-au recunoscut fiindcă așa sunt analfabeții, nu recunosc nimic). De sesizat în facsimil este analfabetismul celor ce-l interoghează, care cred că există limba “sanscriptă”. Câtă carte știa Eminescu! Tradusese Bopp, făcuse sanscrită la Universitate cu Weber (am publicat cursul de sanscrită al lui Weber, urmat de Eminescu), scria superb în devaganari. Traducerea din Bopp e după Ober-Döbling! E una din marile probe ale minții întregi a lui Eminescu.

Dosar 645/1568/1889, filele 7r-v, fost 10r-v: Interogatoriul din 13 iunie 1889.

Autopsia lui Mihai Eminescu aduce proba scrisă de mâna lui Sutzu că Eminescu nu a avut sifilis. Doctorul scrie textual: “Eroare. Eminescu n’a fost sifilitic”.

Iată documentul:

E bine să dăm transcrierea Autopsiei lui Eminescu, în întregime:

 

AUTOPSIA LUI MIHAI EMINESCU

Alexandru Sutzu

 

„La 8 Iulie 1883, Mihail Eminescu a fost isbit într’un mod quasi subit şi mai fără prodrom de o maladie mintală care a întristat şi a surprins pe amicii şi cunoscuţii săi.

Iritabil numai şi muncit de o insomnie ţinând cu câteva zile mai înainte, el se armă în suszisa zi cu un revolver şi ameninţă, fără motiv pe unul dintre cei mai devotaţi ai lui amici.

Cu multă difficultate el fu stăpânit în agitaţiunea sa şi dus la Institutul medical „Caritatea” din Bucureşti.

Acuitatea extremă a simptomelor nu permittea în primele momente un studiu amănunţit ali diferitelor funcţiuni şi facultăţi.

Aspectul maladiei era acella al unei manii acute caracterisată printr’un delir absolut incoherent, prin mişcări desordonate, prin illusiuni şi hallucinaţiuni sensoriale cari deveneau uneori terrifiante, în fine prin tendinţa a tot distruge prinprejurul său în paroxismul răului.

Excitaţiunea continuă a centrilor psyhomotori şi psyhosensoriali, era factorul unic al acelui delir, al acellei perturbaţiuni, ale facultăţilor intellectuale şi morale, cari se aflau libere de orice control al voluntării şi ca nişte instrumente passive ale unei cerebraţiuni neconştiente.

Nimic nu-l putea calma din acea stare, nici morfina nici hidroterapia, nici tratamentul moral, nici tratamentul fisic.

În timp de două luni, abea de trei ori el avu câteva momente de luciditate. Restul îl petrecea într’o aiurare, căreia politica, ştiinţa, litteratura îi offereau elemente variate, combinându-se, amestecându-se, fără ca cugetările, frasele şi chiar cuvintele să fie câtuşi de puţin intelligibile, aşa de puţină legătură logică exista între ele.

În faţa unei atare stări patologice ce nu putea fi altfel denumită decât o manie acută, medicii ce’l curau aşteptau cu impacienţă evoluţiunea naturală a maladiei spre un sfârşit fericit, convinşi prin experienţă că această psihoză este o maladie care isbucneşte brusc, durează 2-3-5 luni şi apoi se vindecă, fără să lase de [cele] mai multe ori urmări definitive, defavorabile organismului mintal.

Într’adevăr, pe la începutul lunei a treia, Eminescu începu a avea ore liniştite şi lucide, îşi regăsi somnul, întreba de amicii săi, se preumbla în Institut şi afară din Institut fără pericol.

La sfârşitul lunei a 3-a, pe când se afla în convalescenţă, amicii săi în nerăbdarea lor de a-l vedea cu o oră mai nainte vindecat, se hotărâră a-l conduce afară din ţară şi a-l aşeza la o casă de sănătate din Viena.

Nu putem cunoaşte ultimile faze ale maladiei din 1883. Ştim însă că, convalescenţa sa a fost adesea întreruptă de accesse de agitaţiune maniacă şi că restabilirea fu anevoioasă şi niciodată completă.

După o şedere de câteva luni în casa din Viena, şi după o călătorie de câteva săptămâni în mai multe localităţi din Europa, Eminescu reveni în 1884 la locul său natal unde a încercat a reîncepe să lucreze. Însă el ducea o viaţă din care activitatea de odinioară era cu totul absentă.

Amicii săi ne pot spune care a fost adevărata sa stare mintală; prin ce producţiuni litterare sau politice s’a manifestat în acea perioadă a vieţii salle, acea genială intelligenţă care fu capabilă a îmbrăţişa în sânul ei universalitatea cunoştinţelor omeneşti. Amicii săi ne pot spune dacă lucra după prima sa maladie şi cum lucra şi dacă lucrările salle au putut vreodată attinge înălţimea cellor dinainte; dacă în fine exista o concordanţă sau o continuitate logică între debutul acelei strălucite carriere şi mersul ei ulterior.

Lăsăm, deci amicilor şi criticilor din litteratură să răspundă la aceste întrebări. Ne este teamă însă, că Eminescu semăna cu acel turist care pleacă plin de inimă şi entusiasm, dar care se opreşte în drum şi în loc să ajungă la vârful muntelui unde plecase, se scoboară obosit, incapabil chiar de a se menţine în regiunea ce o attinsese.

După maladia de la 1883, Eminescu scade şi scade mereu, steaua se întunecă, cu tot focul ce încercă a i’insuffla amicii şi admiratorii săi.

 

Într’una din ultimile zille ale anului 1888, locuitorii Capitalei află cu o plăcută surprindere că Eminescu a revenit şi că alipit ca redactor al unui ziar politic important are să ofere publicului noui opere şi noui lucrări. Dar vai! Foarte repede ne coprinse decepţiunea căci se şoptea în unele cercuri că viaţa ce o ducea în Bucureşti, dela întoarcerea sa, departe de a avea un scop nobil şi util, deveni leneşă, vagabondă şi aproape necuviincioasă. Tendinţe diverse la care voinţa sa debilă nu putea să reziste attrăgeau activitatea sa şi o purtare incorectă şi quasi-vicioasă ocupa orele salle.

Amicii săi observară la el o apatie morală, de desechilibrare mintală, o adevărată decadenţă intellectuală, ce de sigur erau începutul unei grave cerebropatii care era menită a-l conduce fatalmente la neant.

La 3 Februarie 1888, Eminescu fu adus prin ordinul Poliţiei Capitalei la Institutul „Caritatea” unde fu supus supravegherii şi tratamentului medical; şi motivele care au occazionat izolarea sa, au fost de un ordin cu totul moral.

Caracterul său blând şi destul de liniştit deveni sub acţiunea unor libaţiuni recente, violent şi irritabil, provocând certuri şi scandaluri în public; onest şi moderat în pornirile sale Eminescu deveni vicios, intra în localuri publice cerând a bea, apoi pleca fără a-şi plăti consumaţiunea; altă dată intra în birjă, se plimba fără a-şi plăti cursa; atâtea fapte cari provocară măsuri administrative.

La intrarea sa în Institut, Eminescu se presintă ca un om gânditor şi absorbit de grave cugetări; însă răspunsurile sale la întrebările ce i se fac, aruncă repede pe observatorul într’o tristă decepţiune. El vorbeşte clar, fără hesitaţiune, fără difficultate în limbagiu; dar el cere mâncare şi băutură, căci nu mâncase, zicea el, nici nu băuse de 2 zille.

Abea îşi dă cont de noua fază a stării sale: nici nu întreabă pentru ce a fost adus aci, nici nu discernă calitatea bolnavilor între care s’a găsit. Totuşi el păstrează memoria locului şi recunoaşte după un interval de 6 ani multe persoane din personalul institutului. Memoria sa subsistă încă, însă raţionamentul, acea facultate prin care comparăm faptele şi ideile între elle şi deducem noi idei şi conclusiuni este cu totul abolit, ar zice cineva că stratul ideogen al cereberului său este atrofiat sau isbit de degenerescenţă.

O nouă dovadă a acestei desechilibrări intellectuale sunt şi citaţiunile ce le face mereu fie din operile autorilor greci şi latini, fie din acelle ale sanscriţilor, fie din propriile sale producţiuni de altă dată, fără şir, fără logică între elle.

Puterea productivă îi lipseşte cu totul, spiritul său este isbit de inerţie. C’are hârtie şi condei, se pune a lucra; dar ceea ce aşează pe hârtie sunt nişte passagiuri trunchiate reamintite de ici de colo, nişte idei incoherente ce le dă ca producţiuni de valoare şi cu totul noi.

Demenţa dar era din primele zille observată şi stabilită complicându-se cu un sentiment de satisfacţiune care cu timpul şi cu progressul malatiei avea să se transforme într’un delir de grandoare şi abnormitate.

La acea epocă a malatiei, simptomele somatice sunt încă rău desemnate şi nu permit încă diagnosa varietăţii de demenţă de care era isbit.

De constituţie forte, de temperament sanguin, el are o musculatură bine desvoltată. pe corp nu se observă semne acquiste sau hereditare. Pe ambele gambe numai, se văd cicatrice urme unor ulceraţiuni cronice. Craniul pare la prima vedere mai voluminos ca în stare normală. Fruntea sa este mare, iar pe basele parietale nu se observă inegalităţi sau proeminenţe. Circumferinţa craniului este de 540 millimetri, iar diametrul biparietal de 220 millimetri. Figura’i este simetrică cu puţină expresiune; lobulul urechei lipseşte; dentura este puţin neregulată şi nici strabism ocular, nici inegalitatea pupillară nu se observă.

În rezumat nici craniul, nici figura nu presintă stigmate pronunţate de vreo degenerescenţă hereditară sau congenitală.

Examenul apparatului motor şi sensitiv nu ne permite să constatăm la prima vedere, turburări speciale.

Articulaţiunea cuvintelor este normală. El pronunţă bine şi clar şi nici scandare, nici gângăvie, nici bolboroseală, nici assonare acelle zică-se^* deffectuozităţi aşa de comune în malatiile celebrale nu s’au putut observa până în ultimele zille ale vieţei sale.

În celle lalte teritorii ale activităţii musculare se observă oarecari desordini. Tremurătura atavică a extremităţilor superioare a buzelor, ondulaţiunea limbei şi diminuţiunea simpţului muscular erau manifeste şi cu timpul se pronunţă din ce în ce mai bine. Reflexii tendinoşi sunt exageraţi.

Din partea simpţibilităţii amintim diminuţiunea simpţibilităţii tactile la temperatură şi la durere, iar din partea simpţurilor superioare scăderea şi perversiunea mirosului şi a gustului.

Deşi lipsesc unele din principalele simptome ale paralisiei generale, adică afasia, delirul caracteristic de grandoare, inegalitatea pupilelor, totuşi presinţa demenţei şi a unor semne motore şi sensitive impunea observatorului diagnosa unei periencefalite diffuse cronice, diagnosa în mersul ulterior al maladiei şi autopsia au venit pe deplin să confirme.

Neconştiinţa şi confusiunea ideaţiunii, slăbirea crescândă a memoriei şi delirul inobil^*, contradictoriu şi nerod, mai târziu simptome somatice ca paralisia sfincterului şi turburările trofice se pronunţau din zi în zi mai clar şi anunţau intrarea pacientului în a 3-a perioadă a malatiei salle.

El ajunsese în ultimele săptămâni a fi o fiinţă automatică fără iniţiativă, fără voinţă, dispărându-i totdeodată şi instinctele superioare.

El umbla toată ziua în curtea institutului umplând buzunarele cu hârtii, pietre şi differite obiecte ce le considera că aveau mare valoare; el citea mereu şi mecaniceşte un petec de ziar fără să i se nască în spirit vre-o idee; el cerea să mănânce cu o bulimie ce nimica nu mulţămea; el nu mai avea nici o îngrijire de persoana sa, deveni murdar căpătând până la finit, tendinţa de a tot distruge scaune, vestminte şi aşternut.

Această starea [a] lui Eminescu d’a pururea incurabilă se complică în ultimele săptămâni şi de sincope care au fost considerate ca resultate ale unei circulaţiuni cardiace neregulate, ca nişte manifestaţiuni ale unei malatii a cordului, ce simptomele locale nu permiteau a o determina cu precisiune.

S’a bănuit, zicem, o degenerescenţă cardiacă, poate chiar şi o endocardită vegetantă. Ori cum ar fi, sfârşitul total nu părea a fi imminent, căci el se nutrea bine, dormea şi puterile se susţineau cu destulă vigoare.

Un accident însă de mică importanţă a agravat starea patologică a cordului şi a accelerat moartea.

Iată în ce a constat acel accident. Într’o zi pe când se preumbla în ograda institutului, Eminescu primeşte în regiunea parietală stângă a capului o mică piatră cu care un bolnav se juca, învârtind-o legată de o sfoară.

Aceasta i-a produs o plagă de câţiva millimetri care inferassa numai pielea şi care s’ar fi cicatrisat repede, dacă Eminescu, în obiceiurile sale de necurăţenie, n’ar fi ridicat de mai multe ori pansamentul şi nu şi-ar fi frecat plaga cu differite substanţe murdare.

Cicatricea totuşi era aproape terminată când o erisipelă isbucni ocupând întâi pielea capului, apoi faţa şi în fine toracele până la apofisă şi ifoidă.

După un tratament apropriat şi graţie măsurilor hygenice şi erysipela cedă şi dispăru. Însă debilitatea generală a organismului apăru însoţită de sincope repetate şi într’o zi o nouă şi mai puternică sincopă îl lăsă mort.

Autopsia făcută 24 ore după moarte la amfiteatrul spitalului Brâncoveanu, de domnii profesorii Alexianu şi Sutzu şi în faţa primului procuror [al] Trib. Ilfov, d-lui Inspector al Poliţiei, d-lui Secretar general al Ministerului Instrucţiunii publice, mai multor amici, ziarişti, doctori şi studenţi a venit să confirme diagnosa făcută în timpul vieţii, punând sub ochii asistenţilor toate lesiunile anatomo-patologice ale periencefalitei difuse cronice.

Nu vom da în detaliu acelle lesiuni bine cunoscute; vom attrage numai attenţiunea asupra unor puncte speciale.

Greutatea encefalului a fost de 1.490 gramme adică superioară celei din starea normală şi egală, după un doctor care asistă la autopsie, cu aceea a encefalului celebrului poet german Schiller.

Comparându-se între elle celle două hemisfere, s’a găsit o greutate mai mare de 25 gramme în favoarea hemisferului stâng, care este organul cugetărei şi al acţiunei.

Circumvoluţiunile fruntale occupau elle singure mai mult de jumătate din volumul hemisferelor, indicând, până la punct, desvoltarea anormală a regiunilor psychice în defavoarea cellor sensoriale, motoare şi vegetative.

Lesiunea anatomo-patologică caracteristică malatiei, acea simfisă meningo-cerebrală, acelle aderenţe speciale între membrana pia-mater şi substanţa corticală ocupau două regiuni oppuse: partea interioară a circumvoluţiunilor fruntale şi extremitatea posterioară a circumvoluţiunilor occipitale, pe când celle două ascendenţe, celle parietale şi celle temporo-sfenoidale, erau cu totul indemne; fapt ce explică unele fenomene clinice din viaţă, adică delirul şi debilitatea facultăţilor intellectuale, precum şi perversiunea facultăţilor instinctive, pe de altă parte lipsa turburărilor grave ale motilităţii (contracturi, convulsiuni epileptiforme şi monoplagii) şi lispa turburărilor sensoriale (illusiuni şi halucinaţiuni sensoriale).

Din partea cordului s’a constatat o degenerescenţă grasă a pereţilor cordului, deveniţi galbeni şi fribili şi presinţa unor plăci întinse şi proeminente atât la basa valvulelor aortice, cât şi faţa internă a aortei ascendente.

În fine din partea hepatului şi a rinichilor s’a observat asemenea o degenerescenţă granulo-grăsoasă considerabilă.

Ar fi interessant a cunoaşte causele malatiei care a venit să isbească pe unul dintre ci mai mari poeţi români.

Ştim că paralisia generală este o tristă acqisiţiune a secolului nostru şi se datoreşte parte alcoolismului cronic, parte sifilis[ul]ui şi în mare parte vieţii turburate şi supraobosite la care ne împing necessităţile moderne.

Viciurile de desfrânare, dorul exagerat de a se înavuţi, luptele politice, dubiul sufletului ce şi-l infiltra pe zi ce trece, spectacolul lumei acesteia cu neîncetata ei nedreptate şi cu neîncetatele ei passiuni sunt apanagiul civilisiţiunei moderne şi întreţin într’o perpetuă excitaţiune şi consecutiv într’o congestiune quasi cronică înaltele regiuni ale cerebrului, acelle în care sentimentele, imaginaţiunea şi raţionamentul şi[-au] ales de cuib şi de sediu.

S’a zis că Eminescu a devenit alienat în urma unei malatii sifilitice ce l’ar fi isbit acum 10-12 ani. Erroare. Eminescu n’a fost sifilitic. Idea aceasta s’a născut din doctrina erronată ce professa o şcoală germană că paralisia generală este totdauna o manifestaţiune sifilitică, tot aşa de înşelată ca aceea care susţine că toate sclerosele cerebro-spinale sunt de origine sifilitică.

Alţii au zis că el se alcoolisa. Şi această idee este ca cea dântâiu o suppoziţiune cu totul gratuită.

Dacă Eminescu a abuzat de beuturi alcoolice, aceasta a făcut-o când deja malatia începuse.

Fost’a oare hereditatea adevărata cauză a malatiei? Sunt oarecari indicii în favoarea acestei asserţiuni; apoi mersul maladiei, fasele neregulate ale periencefalitei de care a fost isbit, oare cari particularităţi clinice indică o formă specială care se observă la acei care predispuşi prin hereditate la o malatie nervoasă capătă o periencefalită.

Adevărata causă a malatiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intellectuale.

Graţia constituţiunei native a spiritului său care l-a împins de timpuriu la o activitate mintală exagerată, în care imaginaţiunea a avut rolul preponderent, graţia tendinţelor sale la producţiuni geniale în care appare o conştiinţă turburată, graţia educaţiunei spiritului său adăpat la nişte doctrine a căror fond este scepticismul, elev, în fine, lui Schopenhauer şi lui Hartman[n], ce el cita în elucubraţiunile sale delirante, cerebrul său debil în unele din elementele sale, nu putu mai mult timp să reziste laborei excesive, şi fatalmente, geniul său a trebuit să sucombe şi într’aceasta, Eminescu n’a differit de multe geniuri contimporane, care după ce au surprins şi au uimit lumea prin înaltele şi admirabilele lor producţiuni, s’au stins într’o malatie mintală ce nimic nu făcea să se prevadă.

Mulţi antropologişti, considerând incoherenţa şi multiplicitatea de idei şi de cugetări ce le-a agitat spiritul lui Eminescu, considerând sfârşitul său nenorocit, considerând în fine predisposiţiunea hereditară la malatii nervoase, ar zice poate că Eminescu a fost un om degenerat şi pentru aceasta imaginaţiunea sa fertilă au împins spiritul său afară din făgaşul obicinuit şi commun generalităţii omeneşti.

Poate că acei savanţi vor avea dreptate. Totuşi noi, desbrăcându-ne un moment de acelle idei materialiste, ne vom aduce aminte de cuvântul lui Hristos: „Să judecăm arborele după fructele salle”. Ori că ar fi fost Eminescu predispus sau nu prin naşterea sa la alienaţiunea mintală, degenerat sau nu, el a fost un geniu pe care toţi îl admirăm şi înaintea memoriei căruia toţi ne închinăm.”

 

Puteți să faceți o schiță cât mai clară a “înnebunirii și a uciderii nihilistului Mihai Eminescu”? În cele 20 de volume pe care le-ați publicat din Codul Invers, e mai greu de urmărit…

E greu de urmărit fiindcă a trebuit să reconstitui și epoca, să public în facsimil documente din arhivele secrete străine, să descifrez și chestiuni de spionaj european, să luminez relațiile interpersonale obscure… Telegrame cifrate, documente dispărute, enigme…

Lucrurile par a fi început abrupt după o întâlnire secretă a Societății Carpații (care urmărea în chip real și expres unirea Transilvaniei cu Regatul Român), cu știința lui Eminescu. S-a hotărât (fără ca regele Carol I să știe) intrarea armatei române în Transilvania. Vincențiu Babeș i-a deconspirat acest lucru lui Maiorescu (secret notat de Maiorescu în Însemnări zilnice). Maiorescu l-a informat pe rege. De aici înainte, toate acțiunile vor fi atent supravegheate. Documentele ne arată drumul: telegrama din 28 iunie 1883, a lui Maiorescu către Mite Kremnitz (care-l privește pe Eminescu), Mite Kremnitz plecând la Peleș, scriindu-i în seara lui 28 iunie 1883 jurnalul regelui. Între probele crimei comandată de rege și instrumentată de Maiorescu trebuie amintite:

1. o notă din arhiva A.C. Cuza

2. o relatare a nepotului lui Al. Sutzu

3. autopsia scrisă de Sutzu, și nesemnată

4. mărturia doctorului Tălășescu (Creerii lui Eminescu).

Doctorul Tălășescu e cel care a avut creierul lui Eminescu în mână, mărturia lui fiind din anul 1912, când trăia Maiorescu și ar fi putut să-l contrazică.

Dăm mai jos textul lui Tălășescu, având titlul Creerii lui Eminescu, un document fundamental.

 

Creerii lui Eminescu

De Dr. Al Tălăşescu.

În schiţa lui Caragiale „În Nirvana” pe care “Românul” de la 13/26 Iunie c. a publicat-o din nou după 24 ani de la prima ei apariţiune, ingeniosul scrutător al sufletelor pătimaşe descrie cu pana sa măiastră împrejurările în cari descoperise primele licăriri geniale ale lui Eminescu.

La moartea poetului, marele dramaturg îi făcea apoteoza adolescenței sale!

Nirvana!.., Caragiale într-adevăr credea în Nirvana lui Eminescu, căci sufletele mari nu cu­nosc obstacole în căutarea semenilor lor dispăruţi până și dincolo de stele. Astăzi însă, când însuși Caragiale a plecat pe calea Nirvanei putea-va oare să regăsească în vecinica lui fericire acel cap de copil coborît din icoană? Ori va trebui să renege ce scrisese atunci cu toată credința sufletului său, exclamând: „Nu, nu, Eminescu nu se găseşte în Nirvana, sufletul lui cinstit și schilodit e încă tot un suflet pribeag lipsit de fericire!?”

Nirvana este îndestularea perfectă a vieţii spirituale superioare, în aşa mod ca ea să poată trece în culmea fericirei direct la nemurire. S’a realizat oare această binefacere superioară a lui Eminescu? Putut-a trece el oare în Nirvana fără să i se fi împlinit ceea ce dorea cu atâta ardoare în Variantele lui cari sunau ca un suprem cântec al lebedei:

 

„Mai am un singur dor:

In liniştea serii

Să mă lăsați să mor

La marginea mării…”

 

sau:

 

„De-oi adormi curând

În noaptea uitării,

Să mă duceţi tăcând

La marginea mării…”

 

sau:

 

„Şi nime ‘n urma mea

Nu-mi plângă la creştet.

Frunzişului veşted

Doar vântul glas să dea

 

În liniştea serii,

Să mă îngropaţi, pe când

Trec stoluri sburâud,

La marginea mării.”

 

sau:

 

„Vor arde în preajma mea

Luminele ‘n dealuri

Izbind s’or frământa

Eternele valuri.”

 

sau:

 

Cum n’oi mai fi pribeag

De-atunci înainte

M’or troeni cu drag

Aduceri aminte;

 

Ce n’or şti că privesc

O lume de patimi

Pe când liane cresc

Pe singurătate-mi..,”

 

De ce n’au căutat oare amicii şi admiratorii lui Eminescu să îndeplinească acest testament care caracterizează aşa de mult sufletul sbuciumat al marelui poet? Unde şi-a exprimat Eminescu dorinţa să vieţuiască pe malul Dunării la Galaţi d. ex. Pentru ce în loc să aibă un sarcofag măreţ ca al unui mare nemuritor al neamului românesc, şi pe sarcofag să zacă în eternă odihnă statuia lui dormindă, vecinic cugetătoare sub teiul sfânt, — el zace în cimitirul suprapopulat al Bucureştilor, în mijlocul acelora cari atât de mult îl mâhneau, între acei de cari aşa de mult fugea?

Până ce trăia se putea feri de ei. Acum însă când l-au închis spre eternitate între patru scânduri, când nici nu mai poate să-şi manifesteze nemulţumirea, este silit să stea necontenit în vecinătatea şi în societatea lumei care i-a cauzat moartea prematură.

N’ar fi oare cel mai sfânt act de pietate din parte-ne ca să îndeplinim dorinţa supremă, modesta cerinţă spre fericirea eternă, intrarea în Nirvana a sufletului îndurerat al poetului?

Atunci sufletul lui n’ar mai fi pribeag, recunoştinţa lui va fi complectă. Va repeta mereu:

„Cum n’oi mai fi pribeag

De-atunci înainte

M’or troieni cu drag

Aduceri aminte !…”

El, nenorocitul poet al neamului românesc, s’ar linişti sufleteşte şi cu dragoste ne va bine­cuvânta de acolo dintre stele unde îşi va lua loc d’asupra mormântului său. Realizând această ultimă lui dorinţă îl vom putea imagina şi noi pe Eminescu la Nirvana lui, în fericire vecinică cu figura blândă şi mereu meditatoare!…

Meditatoare? Peste putinţă! Lui Eminescu îi este închisă Nirvana! El n’a avut parte pe lume să treacă întreg de la viaţă la nemurire; corpul lui Eminescu după moarte, întocmai ca sufletul lui în viață, a fost mutilat în mod barbar: cu partea cea mai nobilă a ființei lui s’a petrecut cel mai sălbatec sacrilegiu din lume. Trebuie să mărturisesc că o remușcare crudă mă torturează de 24 ani pentru vina mea de a fi tăinuit ce nu-mi aparţinea numai mie, ci era al întregului neam românesc.

Eminescu murise subit, pe când nimeni nu se aştepta la un aşa deznodământ fatal, ireparabil. Cum şi de ce? Nimeni nu ştia afară de cei de la Casa de Sănătate a doctorului Şuţu, unde îşi lâncezea ultimele licăriri de viață cu spiritul rătăcit.

În același timp duceam o viaţa retrasă de student într-un ungher ştiinţific al lumei celei mai realiste, lipsită de orice iluziune poetică. În fiecare zi rupeam fără milă petale din florile frumoase ale poeziei, cari îmi împodobiseră cu abundență zilele senine şi nouroase ale juneței mele. Ştiinţa anatomiei patologice şi a bacteriologiei adusă de curând la noi de profesorul Babeş ne entusiasma pentru cu totul altceva decât poezia. Ele deşteptau totuşi o stranie însufleţire pentru misteriile unei lumi necunoscute, pentru pătrunderea cu mintea, nu numai cu credinţa şi cu cugetul plin de speranţă în existența cea tainică de dincolo de mormânt într-un mod cu totul nou, înălţător.

Nu ştiam nimic de moartea lui Eminescu. A doua zi ni se aduce la Institutul Babeş, unde eram preparator, într’un vas o bucată de creeri, mult să fi fost o pătrime, Par’că-l văd şi azi înaintea ochilor mei, deşi sunt ani de atunci. O mână profană, brutală şi poate cu un instrument impropriu tăiasă o scobitură mare în creeri, cum ai tăia dintr’un măr stricat, pentru ca să pună în evidenţă partea acoperită de sânge, de răni provocate de aşchiile țestei capului sdrobită de o mână criminală. Era o bucată de creer proaspăt maltratat în viaţă, ucis de o violență crudă și mutilat după moarte.

În primul minut m’a interesat numai partea lui anatomică și văzându-l aşa de neomenos secţionat m’am grăbit a-l putea aduce în stare stabilă pentru ştiinţă. Este o regulă anatomică că organele patologice trebuesc aduse întregi la muzeu pentru a putea studia rapoartele între diferite părţi sănătoase și bolnave ale organului respectiv, precum şi pentru estetica obiectului.

Aşadar era foarte legitimată indignarea mea de modul neştiințific şi neestetic cum ni se adusese acea parte de creer. În primul moment fără nici o formalitate iau încetinel acei creeri, îi spăl de sânge la robinetul de apă şi am grije ca fragmentele cari atârnau printre degetele mele să nu se rupă şi-l aşez cu precațiune
într-un vas de sticlă cu capac. În acel moment întreb omul care adusese piesa, dacă are vre-o adresă de la spital, ca de regulă. Mi-a răspuns că n’are nimic de la spital că el e la Dr.-ul Suţu şi-mi întinde un bilet. Mânile fiindu-mi ocupate îmi arunc ochii pe bucata de hârtie-din mâna omului şi cetesc numai trei cuvinte: „Creerul lui Eminescu”.

Sunt douăzeci şi patru de ani de atunci, dar de aş vieţui tot atâtea secole, n’aş putea uita impresiunea acelei clipe. Fulgerul care, vroind să dovedească micimea făpturilor omeneşti, trezește în altar şi prăbuşeşte domul gigant al artei omeneşti, pe care l-au înălţat spre închinare științei supraomeneşti, nu poate să aibă un efect mai sguduitor pentru acele pietre, cum a avut pentru toate celelalte măruntaelor mele din creştet până în picioare vederea acelor trei cuvinte pe când degetele mele se împăstau printre circonvoluțiunile celui mai preamărit creer al neamului românesc, pentru care ca din copilărie avusesem nu numai admirațiune, ci un adevărat cult.

În acea substanţă nervoasă moartă parcă acumulase în viață atâta putere electrică în cât simțeam că mă frige la mână.

Prima reflexiune ce mi-a trecut prin minte a fost o altă indignare sub motivul că nici un român n’ar fi comis asemenea sacrilegiu asupra celui care a căzut victima cugetărilor sale adânci turnate în forma cea mai artistică, ce existase până atunci în limba românească, asupra celui care cu „Doina” lui deşteptase întreg neamul românesc “De la Nistru pîn’ la Tisa”. Entusiasmul şi indignarea mea era legitimă.

Cât am stat privind fix acele moaşte până să mă trezesc din visările mele pentru a-mi îndeplini datoria momentului, nu mai știu. Ştiu c’a venit fostul meu coleg de laborator și amic, Marinescu, ilustrul nostru nevrolog de azi, care după primul resentiment de revoltă sufletească faţă de maltratarea creerului lui Eminescu, îmi atrase atențiunea admirând conformaţiunea extraordinară a circonvoluțiunilor lui voluminoase separate de şanţuri adânci, întocmai cum citează autorii de Anatomie despre creerii oamenilor geniali, cari au pus în coordinare directă lucrările lor neperitoare cu desvoltarea firească a creerilor lor.

Prof. Babeş ne-a atras atențiunea să fim discreţi asupra acestui caz. De altfel ori cât de revoltaţi să fi fost, eram studenți cari ne știm  profesorii, în special pe Dr.-ul Șuțu, care era iubit de toți elevii lui. Deci procedarea puţin ştiinţifică în tehnologia autopsiei pe atunci era o greșală mare numai în ochii noştri, elevii profesorului Babeş, iar atitudinea neromânească ce reeşia din faptul mutilării cadavrului – adecă exact zis, al creerului – ce nouă în acel moment ni s’a părut un sacrilegiu, poate colegilor noștri de la medicină, mai puţini idealişti cu noi, s’ar fi părut a fi o exagerare.

Am îngropat deci în noi doi toate resentimentele pe cari le născuse în inimile noastre tinere profanarea moaştelor acestui martir al gândirei, al simţirei şi al idealului naţional românesc, care în realitate nu era decât o părticică de – ţărână omenească, din acel: „Ci eu voi fi pământ!”

Acest eveniment a fost pentru mine prea deprimant și a dat naştere în sufletul meu unui alt sentiment de data aceasta mai egoist. Marinescu plecase în curând după aceea pentru un şir de ani de studii superioare la Paris și în alte părţi, iar eu am rămas singur tăinuitorul creerului lui Eminescu în colecțiunea, azi muzeul de anatomie patologică al Institului.

Cine ştie ce este un muzeu anatomo-patologic, acea colecțiune de monstruosități și de rarităţi patologice, mă va înţelege cum prin o ironie a sorții ajunsese o părticică inocentă şi martiră din Eminescu şi în această societate oribilă. Am izolat-o într-un borcan de sticlă cu spirt ascuns într’un colț al unui dulap în dosul altor borcane mai mari, fără nici o inscripţie. N’am pus inscripțiune ca să nu fiu nevoit a da explicații. Astfel trecu un an.

Acest secret m’a făcut egoist și chiar vinovat de a considera aproape ca proprietate particulară ceea ce nu era nici a națiunei ci numai şi numai a sărmanului corp îngropat în altă parte între alți monştri; aveam însă cugetul curat ca la o ocaziune mai mare să scot la iveală această moaşte.

Într’o vară deprimantă plecasem pentru o lună la Câmpulung să-mi mai odihnesc sufletul şi în acelaş timp să mă îndeletnicesc cu hypnotismul la ce mă invitaseră o pereche de ochi căprui mari, visători; la munte nopţile sunt mai răcoroase şi visurile se confundă cu realitatea.

După o lună de asemenea visuri m’am reîntors iarăşi între borcanele cu organe în spirt și între produsele păcatelor omeneşti. Primul lucru a fost să-l revăd pe Eminescu al meu. Rămăsei ca împietrit: borcanul dispăruse. Servitorul vechiu care ştia că eu țin ca la ochii din cap la acel borcănaş se îmbolnăvise de pleuresie și era la spital, unde a şi murit, cel nou mi-a spus că un domn student a umblat la acel creer și nu l-a acoperit bine iar spirtul evaporându-se, s’a uscat. Atunci colegul meu de laborator care mă înlocuise, crezând că e o piesa anatomică banală şi care în asemenea stare nu mai poate fi utilizat pentru ştiinţă, l-a desfiinţat.

O pocăinţă şi o remuşcare de douăzeci şi patru de ani m’au decis în fine să mărturisesc azi pentru ce bietul Eminescu n’a putut trece de-a-dreptul în Nirvana. Bucăţica de creeri condamnată de mine între monştrii muzeului îşi luase calea pribegiei eterne să se unească odată atom cu atom la restul creerului cu care în întregime să intre în Nirvana.

Să-1 ajutăm spre această restituire!

Noi toţi cari l-am cunoscut, l-am cetit, l-am iubit, l-am admirat și-l mai admirăm, fiecare să îndreptăm partea sufletului nostru, care a împrumutat ceva din geniul lui Eminescu, spre «sarcofagul» lui pe care să-1 așezăm acolo unde a dorit poetul, ca acolo
să-1 regăsească și partea pribeagă a sufletului ce reprezintă porţiunea mutilată a creerului său. Să complectăm de la noi ceea ce soarta vitregă i-a răpit:  să-i facem din sufletele noastre o „Nirvana naţională” imortalizându-l într’un sarcofag de marmoră cu statuie ce zace dormind ca să se împlinească elegia vieţii lui cea de pe urmă:

„Va geme de patemi

Al mării aspru vânt

Ci eu voi fi pământ

În singurătate-mi”.

 

Constanța, 17 iulie 1912.”

 

Ați scris o carte intitulată Memorialul Mihai Eminescu. Cum comentați acolo mărturia doctorului Tălășescu?

În Memorialul Mihai Eminescu, scriu textual:

“Eminescu a suferit pentru:

– limba română

– credința ortodoxă

– reîntregirea României (opunându-se Tratatului secret dintre Regatul Român și Imperiul Austro-Ungar, care prin punctul 2 i-a obligat pe românii transilvăneni să mai suporte descompusul Imperiu Austro-Ungar până la 1 decembrie 1918).

Eminescu a fost ucis, după șase ani de suferințe martirice (28 iunie 1883- 15 iunie 1889).

Limba română, așa cum a creat-o Eminescu (și pe care o vorbim astăzi), este cea mai mare minune care a avut loc în istoria poporului român.

Moartea sa martirică se datorează luptei pentru credința ortodoxă în Regat și Transilvania (vezi articolul din ziarul “Timpul”, nr.112,2 iulie 1883, care a făcut obiectul unei note informative a Serviciilor Secrete Austriece, Arhivele Statului București, pachet Viena CCXVII/2, F.13-15, Akten, K.174).

Moartea sa martirică este cauzată și de lupta lui pentru reîntoarcerea Transilvaniei în trupul României Mari.

Eminescu a fost umilit, în special între 1883-1889, internat ilegal în ospicii, la Institutul Caritatea al doctorului Șuțu, la Ober-Döbling la Vinea, la Mânăstirea Neamțului (în 1883, 1883-1884, 1887, 1889).

Internările, interdicțiile, ținut în cămașă de forță, tratat cu injecții cu mercur, totul ilegal și eronat. Eminescu a fost ucis prin lovire în țeasta capului, cu o cruzime cumplită. Stopul cardiac a avut loc și din cauza celui de-al treilea tratament cu injecții cu mercur, sau a murit din cauza lovirii și zdrobirii craniului? Și stopul cardiac a venit ca “sfârșit clasic” (Eminescu fiind ucis prin zdrobirea țestei)?

Autopsia doctorului Suțu arată clar că Eminescu nu a fost bolnav nici de sifilis și nici de paralizie generală. Doctorul Tălășescu este cel care a primit spre autopsiere un sfert din creierul lui Eminescu (restul creierului se descompu­sese?), și chiar și această pătrime de creier s-a pierdut cu borcan cu tot.

Martorul ocular doctor Tălășescu vorbește în articolul “Creerii lui Eminescu” de revolta sa și a doctorului Gheorghe Marinescu față de maltratarea creierului celui mai genial român. Maltratarea creierului însemna:

1. „Așchiile țestei capului zdrobită de o mână criminală”;
2. “Creer ucis de o violență crudă”;

“Mutilat după moarte”.

 

Ați vorbit de mai multe ori despre agenda lui Eminescu (anume manuscrisul 2292) și despre o însemnare pe care o considerați mărturia proprie a lui Eminescu privind destinul său tragic. Vreți să ne explicați această agendă secretă a lui Eminescu?

Fiindcă vreau să clarific testamentul și mărturisirea lui Eminescu prin Vedenia Cărții și Vedenia proorocului, îngăduiește-mi să răspund cât se poate de complet, fiind vorba de Eminescu și de lucrul cel mai cumplit pe care i l-a hărăzit destinul. Dacă se va dovedi că Regele Carol I a comandat crima și uciderea a fost instrumentată de Maiorescu, atunci lucrurile sunt extrem de grave și pentru Rege și pentru Maiorescu. Am avea un Rege criminal, fondator al Academiei Române, omul care o obținut independența României. Crima i-ar da dreptate lui Nietzsche, care scrisese că “Hohenzollernii sunt o rasă de criminali stacojii”. Iar Maiorescu, întemeietorul culturii române moderne! – un plagiator asiduu în Logică, biet prim-ministru în 1913, când se împlineau 30 de ani de la prima semnare a tratatului secret cu Austro-Ungaria (și prim-ministrul Maiorescu, știutor din 1883, va semna din nou tratatul în 1913).

Așadar, scria Eminescu: „Oamenii învăţaţi caută o armă desperată în nihilism”.

Nihilismul ultimei disoluţii trebuia imprimat Regatului Român la 28 iunie 1883, ca versiune de împotrivire contra unui declin care i se înfăţişa lui Eminescu ca destinat dar nedestinal.

Altfel de ce nihilistul Mihai Eminescu şi-ar fi dorit a-şi scrie Agenda secretă (ms.2292) în ligaturi sanscrite, mai ales în legătură cu ceea ce va afla despre Ardeal?

Subconştientul lui de voievod fără ţară întreagă se cutremura de caballele multiple.

În alt loc (ms.2266, fila 45v-caietul unde îşi scrie lucrurile grele-; asemenea ms.2257, toate cele însemnări din 1883) chiar cuvântul “intrigă”, caballă, este scris în cascadă în devanagari, alfabetul sanscritei:

“ka

[bah-(corr.bha)

[la”

Subteranele încrucişate ale nihilismului mental din Agenda Secretă par încrustate în două însemnări apropiate ( filele 35r şi 38r) pe care le dezvăluim faţă către faţă:

ms.2292, 35r

 

Kaballa

Versete[le] lui Iesechiel

din Ueberweg

Julius Robert Mayer

a=a

II

Kant idealismul trans[cendental]

 

ms.2292, 38r

 

Societatea Miron Costin

Kaballa Xenophiobiei

I. CH. I: DR.

ICR. IMP. DACR[O]M

Pag I

KABALLA

Carte cu cheie

sanscrită

grecește                       Iesechiel

ovreieşte

 

Mentalul subteran “a=a”,  se pertransversează cu teoria ecuaţiunii universale, obsesia genială a lui Eminescu.

Caietul 2267 le aşază faţă-n faţă.

a) “Ce este natura naturans: o cantitate de mişcare. Ce e natura naturata? Termenii fenomenologici ai cantităţii de mai sus: a=a”(f.163r).

b) “…teoria ecuaţiunii universale. .”(f.l64r)

O cheie a cărţii apare, poate, din cuvintele care corump pecetea: xenofobie, Julius Robert Mayer, Kant.

Corumpătoarele cuvinte apar la începutul caietului 2267:

a)”Instinctul conservaţiunii rasei, xenofobie. Dar acest instinct nu distinge decât rasele irredenzate, bătrâne; e indiferent cu rasele tinere cari au aceleaşi înclinări”(ms.2267, f lv),

b)„Kant – cel mai profund dintre muritori, a descoperit că spaţiul ca mărime este pururi egal cu sine însuşi, că orice parte am lua din el, aceasta e determinată în mod apriori de inteligenţa noastră, atât în privirea mărimii ei, cât şi în privirea raportului faţă cu restul spaţiului. Tot astfel se-ntâmplă cu timpul. Deşi închipuindu-ni-l ca infinit, fiecare parte a lui determină tot trecutul şi tot viitorul, e o linie de demarare între ceea ce-a rămas îndărăt şi ceea ce se va-ntâmpla înainte. În privirea cauzalităţii el rămâne mai obscur.”

c)„Aici vine J. Robert Mayer şi susţine că întreaga energie cuprinsă în sistemul nostru solar este o sumă constantă, incapabilă de-a fi diminuată sau sporită, pururi puteri sunt termenii fenomenologici, cari adunaţi la un loc ne dau pururi acea sumă constantă.(ms.2268, f.9v).”

Numele lui Robert Mayer îl va rosti şi pe peronul Gării de Nord, urcat de Maiorescu în trenul spre Viena, adică la Ober-Döbling, institut de alienaţi.

 

Destinul lui Robert Mayer seamănă într-un period al vieţii cu al lui Eminescu, anume când, între 1852-1854, se afla în institutul de alienaţi din Coppingen.

Eminescu traduce din Robert Mayer, Bemerkungen über die Kräfte der unbelebten Natur (ms.2267, ff.1r-9r) (chiar şi capitolul matematic-explicativ din Clausius, din 1867), “lucrare ce reprezintă baza principiului întâi al termodinamicii”.

Este posibil ca Eminescu să fi fost străfulgerat de principiul lui Robert Mayer, causa aequat effectum.

“Kant” omniprezent în mintea lui Eminescu, -demn de reamintit fiind notele marginale aşezate lângă traducerea din Critica raţiunii pure.

Versetele lui lesechiel ar putea fi cele din Vedenia cărţii X (II, 9-10) şi Vedenia proorocului XX(III, 1-3, 9, 17, 24-26).

În limbajul şi cu imaginile Apocalipsei, Dumnezeu îşi îndeamnă Fiul să mănânce Cartea (9.”Şi privind eu, am văzut o mână întinsă spre mine, şi în ea o hârtie strânsă sul; 10. Şi-a defăşurat-o înaintea mea, şi am văzut că era scrisă şi pe o parte şi pe alta; plângere, tânguire şi jale era scrie în ea”) şi Cartea va sătura lăuntrul pântecului, dulce ca mierea fiind.

Simbolic, fruntea firului va fi de diamant, poziţia lui va fi de supraveghetor Casei.

Ca şi Apocalipsă, devorarea Cărţii are caracter sacrificial.

Catafagia Cărţii îngereşti este ca şi identică în Apocalipsă şi în versetul lui lesechel.

Carte cu cheie pare aşezată pe-o cruce, tau.

În Iesechel IX, 4 citești: “Treci prin mijlocul cetății, prin Ierusalim, și înseamnă cu semnul crucii [litera tau] pe frunte pe oamenii care gem și care plîng din cauza multor ticăloșii care se săvârșesc cu mijlocul lor.”

În Ueberweg (Grundriss der Geschichte des Philosophie) avem trimitere la Iesechel, X.

Ce cheie căutăm, cum o găsim? Cine este încifratorul? De ce încifrează?

Să existe oare vreo descifrare?(“Ce mai mult o încifrează cel ce vra a descifra “?)

Din Vedenia cărţii şi Vedenia proorocului, înţelegem că devoratorul cărţii (biblion), carte vestitoare, conţinătoare a tainei dumnezeieşti (mysterion) are minte de diamant şi este supra-veghetorul Casei (Fiinţei) lui Israel.

Înduhovnicit, i se dezvăluie de către Dumnezeu “să se închidă în casa sa” (III, 24), fiindcă “se vor pune asupra ta frânghii cu care vei fi legat, ca să au mai ieşi în mijlocul lor” şi “limba ta o voi lipi de cerul gurii tale ca să fii mut”(III, 25)

Seamănă prea mult cu viaţa lui Eminescu? Cine posedă “taina lui Dumnezeu”, prin “ruperea peceţilor” (lysisphragidon) (care poate fi şi eliberarea de cruce, ca la Meister Eckardt (tollere crucis) trebuie legat în frânghii (sau în cămaşă de forţă) şi declarat s-mintit.

Der tolle Mensch în Nietzsche: Gott ist todt

Ein aufgegebener Mensch, Eminescu abandonat, sacrificat chiar (aşa cum îi transmitea lui Maiorescu prin scrisoarea lui Missir)

Dezvăluirea morţii lui Dumnezeu o face dintr-afara minţii şi nici măcar văzătorul Feţei nu scapă cu viaţă, în Cartea simbolică.

Dar catafagia biblică nu înseamnă numai devorate (prin mâncare şi disolvare) a Cărţii, fiindcă verbul phagein (a mânca, a devora), este totuna cu Cartea însăși, fagus, în latineşte.

Altfel şi invers, cartea sacrificată este carte sacrificantă.

Cartea (Poesii, 1883) pe care Maiorescu o duce lui Eminescu la Ober-Döbling, e parte dintr-un ritual sacrificial invers.

Thysia înseamnă “a da ceva focului”, în greacă, iar nietzscheanul tolle e din aceeaşi familie a sacrificiului.

Tolle şi aufgegebener rostesc acelaşi lucru, iar germanul Geben se hrăneşte din aceeaşi rădăcină cu sanscritul grah, cate precedat de negativul ni-, înseamnă chiar sacrificare (cum bine ştia Eminescu însuşi, traducând din Glossarul lui Bopp).

Agenda lui Eminescu este o mărturie greu încifrată pe care Eminescu a lăsat-o ca secret sacrificator.

X Iesechiel, Vedenia cărții (II, 9-10):

II, 9: “Și privind eu, am văzut o mînă întinsă spre mine și în ea o hîrtie strînsă sul”;

II, 10: “Și a desfășurat-o înaintea mea, și am văzut că era scrisă și pe o parte si pe alta; plîngere, tînguire și jale era scris pe ea.”

XX Vedenia proorocului (III, 1-3, 9, 17, 24-26):

III, 1-3: 1.”Apoi mi-a zis: Fiul omului, mănîncă ceea ce ai dinainte, mănîncă această hîrtie și mergi de grăiește casei lui Israel!”

2. “Atunci eu mi-am deschis gura și Acela mi-a dat să mănînc cartea aceea.”

3. “Și mi-a zis: “Fiul omului , hrănește-ți pîntecele și-ți satură lăuntrul tău cu această carte și-ți satură lăuntrul tău cu această carte pe care ți-o dau Eu!” Și eu am mîncat-o și era în gura mea dulce ca mierea”

III, 9: “Voi face fruntea ta ca diamantul, mai tare decît stînca. Să nu te temi de ei și de fața lor să nu te sperii, căci ei sînt un neam de răzvrătiți”.

III, 17: “Fiul omului! Iată, te-am pus stejar casei lui Israel; vei asculta deci cuvântul ce-ți va ieși din gură și-l vei naște ca din partea Mea”.

III, 24-26: 24“Dar a intrat în mine Duhul și m-a ridicat în picioare, iar Domnul mi-a grăit și mi-a zis: “Mergi și te închide în casa ta!” ”

25: “Fiul omului, iată se vor pune asupra ta frîngii cu care vei fi legat, ca să nu mai ieși în mijlocul lor.”

26: “Și limba ta o voi lipi de cerul gurii tale, ca să fii mut și să m-i mai poți mustra, că aceștia sunt un neam răzvrătit.”

 

Recunosc că este foarte complicat, dar Eminescu nu este simplu.

 

Cum credeți că se va lămuri definitiv dacă Eminescu a fost sau nu ucis?

Prin deshumare. Apoi rămășițele sale domnești să fie așezate într-un sicriu de argint, în vid, ca să reziste nealterate de aici înainte câteva secole. Așezate cum se cuvine într-o bisericuță, în vecinătatea căreia se va afla Catedrala Neamului.

Eminescu va trebui să fie deshumat. După protocolul pe care l-am schițat în Memorialul Mihai Eminescu.

Dacă va fi găsit martir, ne vom închina la el. Dacă nu va fi găsit martir, ne vom închina tot la el.

 

Craiova,

3 decembrie 2013

via Ziaristi Online