Blestemul tranziţiei
Evenimentul Zilele Filmului Rus, care a încheiat Zilele Culturii Ruse, ce au ţinut două luni, marcate prin expoziţii, muzică clasică, un stand amplu la Târgul de carte Gaudeamus, a avut de toate, filme istorice, ecranizări, filme politice, un basm de muzeu precum Cenuşăreasa (1947), după un scenariu moralist al vestitului Evgheni Schwartz, dar şi inevitabilele filme sociale, precum Italianul (2005) şi o satiră acerbă după romanul Inimă de câine de Mihail Bulgakov, care a fost şi dramatizat, versiune care e încă prezentă pe scena TNB, în regia rusului Yuri Kordonski.
Mai mult, am avut şi Gheţărie! În ultima zi de proiecţie, la închidere deci, cu apogeul Inimă de câine, mult lăudata sala Studio a fost în friguri! Nesimţiţii au transformat spectatorii în personajele lui Bulgakov, i-au proiectat în epoca de viforniţă de pe ecran, în care se năştea bolşevismul! În anul de graţie 2013, sfârşit de noiembrie, să trăieşti condiţiile pe care le descrie Bulgalov! Cu adevărat aceşti “gospodari” ai sălii au inimă de câine! Lor ar trebui să le facă transplant profesorul Preobrajenski, să-i aducă la film, să înţeleagă ce înseamnă un eveniment de care îşi bat joc, transformând o sala de proiecţie în spital, cum spunea o doamnă, care clănţănea bine, cică “nici pe vremea lui Ceaşcă nu am văzut un spectacol cu palton pe mine, cu mănuşi şi căciulă”! Eu am văzut. Şi foarte multe, dar nu credeam să mai văd, deşi nu s-a schimbat nimic în unii oameni, au rămas tot cu inimă de câine!
*
Italianul este o dramă, drama copiilor nimănui, o realitate universală, care a constituit mereu o sursă pentru cineaştii de pretutindeni. Tema copiilor abandonaţi care se combină în clanuri mafiote a fost în atenţia cineaştilor americani, francezi sau italieni. Dar şi ruşi. Cum este acum acest film al lui Andrei Kravciuk, prezent şi el pe scena cinematografului Studio.
Kravciuk ne spune o poveste reală de la o casă de copii abandonaţi. Diverse cazuri, cum este şi cel al lui Vanea (Nikolai Spiridonov), pe care vrea să-l adopte o familie din Italia. De afacere se ocupă o întreagă reţea, condusă de Madam (Maria Kuzneţova), în care sunt implicaţi şi orfanii, în frunte cu unii mai în vârstă, care îi speculează la sânge pe cei mai mici, inclusiv pe Irka (Olga Shuvalova), pe care o transformă în prostituată. Cei mai mulţi sunt hoţi şi cerşetori, iar tot ce adună, predau capului mafiei, Grişa (Nikolai Reutov). Cine ascunde vreun ban, este aspru pedepsit. Vanea o roagă pe Irka să-l înveţe să citească, pentru a putea citi care e mama lui adevărată şi de ce l-a părăsit. Ea îl învaţă, el fură din seiful directorului adresa mamei lui şi, împreună cu Irka, care fură bani din lada lui Grişa, fuge de la cămin chiar în ziua când el trebuia să fie predat străinilor. Mafia pierdea la această afacere 5 mii de euro. De aceea se concentrează să-l găsească pe Vanea. Începe o cursă de urmărire, în care se amestecă jafuri, bătăi, situaţia unei realităţi precare, plină de vagabonzi, tot felul de oameni nefericiţi, de bişniţari şi hoţi la drumul mare, o lume marginală, aşa cum este şi mama lui Vanea, pe care el nu mai vrea s-o vadă, acceptând totuşi înfierea. Un paznic la care el se refugiază le un moment dat, regretă că Rusia îşi pierde copiii, căci tot mai mulţi copii ruşi sunt înfiaţi de către străini.
Mulţi dintre aceşti copii sunt foarte dezgheţaţi, ei mereu îşi analizează situaţia, fiecare ar vrea să fie adoptat, să scape de la cămin, dar foarte puţini sunt cei norocoşi. Cum a fost şi Muşin. Dar când mama lui adevărată vine şi-l caută, să-l ia acasă, el nu mai e la cămin, se află în Italia, la familia care l-a înfiat. Disperată, alcoolică, mama lui Muşin se va arunca în faţa trenului.
*
Numai într-o astfel de lume se putea găsi soluţia pe care o oferă Bulgakov în satira lui Inimă de câine, un roman scris în 1925 şi interzis în Rusia sovietică, proscris, ca şi autorul. Comuniştii nu puteau accepta parabola proletariatului văzut ca un maidanez, căruia i se implantează o hipofiză umană, devenid o salbăticiune, numită “omul nou”. Câinele Şarik era mult mai uman decât transformarea lui în Şarikov, un monstru, o arătare umană, dar cu inimă de câine! După manifestările proletare ale creaturii, Savantul nu ştie ce să mai facă să-l aducă pe Şarikov înapoi, la condiţia iniţială, de câine. Profesorul trăieşte în epoca de tranziţie, când noua clasă muncitoare, provenită de in Armata Roşie invincibilă şi nemuritoare, intră cu galoşii pe covoare persane! Agresiunea locatarilor, a noii orânduiri, dă peste cap valorile, anulează însăşi ideea de revoluţie. O lume absurdă apare, pe care, zice Bulgakov, nu a prevăzut-o Marx, fiindcă el nu spune că oamenii viitorului trebuie să nu-i mai respecte pe cei în vârstă, că trebuie să se poarte ca mitocanii cu femeile, că trebuie să împartă tot, cum decretează Şarikov şi hingherii lui – el ajunge şef la ecarisaj şi omoară toate pisicile oraşului, fiindcă aşa fac câinii, urăsc pisicile, au miros să le depisteze!
Omul nou e o otravă, o boală, un microb. El este mereu acelaşi, orice trecere de la o societate la alta produce oameni noi. Ce sunt alde Becali, Mitică de la Ligă, Băsescu sau Bocanik, nu nişte Şarikov ai zilelor noastre? Cu ce se deosebeşte tranziţia bolşevică de cea capitalistă? Amândouă au produs “oameni noi”, adică violenţă, corupţie, jaf, lipsă de morală, crime.
Filmul este opera regizorului Vladimir Bortko (n. 1946, Moscova), care a mai realizat ecranizări după Idiotul şi Taras Bulba, dar Inimă de câine e produs înaintea lor, în anul dezgheţului, 1988, când apare libertatea cuvântului (glasnosti), probabil că regizorul avea pregătit demult scenariul, fiindcă mulţi cineaşti au aşteptat schimbarea, aveau nevoie de defulare. Şi Bulgakov, cel mult interzis, le-a oferit din plin acest suport al eliberării.
Filmul este realizat ca un coşmar, ca un reportaj de arhivă, în secvenţe alb-negru, ca să dea senzaţia de document, de jurnal. Este surprinsă epoca instaurării bolşevismului, când pe străzi în ruine, desfundate, soldaţii mărşăluiesc şi cântă despre Armata Roşie invincibilă, care i-a zdrobit pe Albi. Cerşetorii şi oamenii umili intră să se încălzească într-o sala de cinematograf, unde se proiectează comedii mute, ca ei să râdă.
Pe acest fond apare şi Şarik, un maidanez, care devine narator, ne spune povestea lui şi cum vede el societatea umană, cum îl distinge pe bucătar de măturători sau de paznici, care îl tot alungă. Şi el e lihnit de foame, n-a mâncat de câteva zile. Nu are nici o soluţie. În această situaţie disperată îl găseşte profesorul Preobrajenski (Evgheni Evstigneev), care îl ia la el în casă şi îl hrăneşte, îl îngrijeşte, fără ca Şarik să prevadă de ce. Nu mai fusese într-o asemenea casă de lux, nu mai cunoscuse o somitate ca Preobrajenski, adică Schimbare la faţă, care era renumit pentru experienţele lui îndrăzneţe. Aşa procedează şi cu Şarik, îl transformă din maidanez într-un om. La început păros, ca o maimuţă, dar care, ca prin miracol, se transformă în om. Îi cade părul, apoi coada, şi figura de maimuţă se umanizează. Devine Şarikov. Da, dar când începe să vorbească, să emită sunete articulate, se dovedeşte o bestie, ca şi societatea nouă care se afirmă cu o agresiune tovărăşească. Astfel, deşi Preobrajenski este un savant de renume mondial şi îşi folosea spaţiul de locuit drept cabinet, cu sală de operaţii, noul colectiv de locatari vrea să-i ia o cameră, forţându-l să-i facă acte lui Şarikov şi să-l ia în spaţiu. Fiindcă şi Şarikov, la început ascultător, ajunge să înţeleagă cum stau lucrurile, că Rusia a devenit o ţară a maidanezilor, şi devine un ticălos fără măsură.
Există şi o vorbă în popor, om cu inimă de câine. Pentru Şarik e o nenorocire să fie om. E bine ca un câine să rămână câine. Este concluzia savantului, care a încercat un experiment de care îi este ruşine. Aşa cum a fost şi revoluţia rusă, un experiment, pe care Bulgakov, printr-o metaforă, printr-o parabolă SF, îl analizează şi îl consideră un avorton. Ca lucrurile să revină la normal, ca în casa savantului să fie iar linişte, să poată lucra, e musai ca Şarikov să revină la condiţia de câine. Câinele nu poate fi om. Preobrajenski lucrează la experienţe privind perfecţionarea naturii umane, dar înţelege că a merge în paralel cu natura este contra naturii, că omul nu poate corecta creaţia, nu poate face un om mai bun decât l-a creat natura. Orice creatură artificială e un monstru. Orice experiment degenerează, ajunge să fie contra naturii. Soluţia lui Bulgakov este calea naturală, aşa cum spusese şi Brâncuşi. Este o soluţie mistică, în legătură cu Dumnezeu. De ce să produci în mod artificial un Spinoza, zice profesorul, când el poate fi născut în mod natural de orice femeie?
Comunismul a fost un experiment nefast, care s-a ridicat pe milioane de victime, o agresiune de proporţii împotriva omului. Iar consecinţele încă se văd, sunt departe de a se încheia. Dovadă că tranziţia continuă, e o criză de identitate a omenirii.
În concluzie, acest eveniment, Zilele Filmului Rus, ne-a oferit imaginea unei lumi fataliste, a unei istorii definite prin starea de tranziţie. Şi în epoca Ioanei d’Arc, şi a lui Pavel I, şi a lui Cehov, şi a revoluţiei bolşevice, şi în epoca actuală – am precizat momentele în care se petrece acţiunea filmelor prezentate –, omenirea a trăit şi trăieşte într-o continuă tranziţie, în care dictatura se îmbină cu haosul, regula cu lipsa de reguli, despotismul cu libertatea. Şi rezultă ceaţă, multă ceaţă, în care lucrurile nu se disting bine, nu ştii dacă râsul este plâns, dacă ceea ce este vesel nu poartă masca tragediei.
Grid Modorcea
