Cuvânt înainte de Petru Romoşan
Prefaţă de Bogdan Creţu

Reeditarea celor trei volume de reportaje semnate de Cornel Nistorescu înainte de 1989

[…] La acea vreme, « Conducătorul iubit » şi aparatul său de propagandă ne asi­gurau că ne îndreptăm spre comunism în zbor, că suntem duşi fără greş, în fiecare zi, ceas de ceas, pe noi culmi de progres şi civilizaţie. Oricine scria la ziar, în revistele de orice fel, care apăreau, oricum, toate sub conducerea înţeleaptă a partidului unic, trebuia să probeze că e înarmat cu un optimism nestrămutat. Împărăţia părea să dureze încă 1 000 de ani, deşi în numai 10 ani ea se prăbuşea în lacrimi şi sânge, în minciuni şi mistificări criminale. Lumea aceea forţat optimistă îşi conţinea sfârşitul apropiat. Dar nici scriitorul la ziar, reporterul, şi nici oamenii printre care trăia n-aveau habar că nenorocirea lor are un capăt. Şi încă unul atât de apropiat.
Reportajele din volumul de faţă sunt rezultatul acestui paradox : obligaţia de a fi

optimist într-o lume care se prăbuşeşte, dar despre o atare prăbuşire nimeni nu are nici o informaţie, nici măcar o intuiţie, ci doar dorinţe care par irealizabile. Cum să rezolvi o asemenea ecuaţie absurdă ? Talentul, acest enigmatic « talant » evocat în Biblie, are întotdeauna soluţiile lui. Pentru că talentul e la fel de misterios ca şi viaţa, care triumfă întotdeauna.
[…] Literatura nonficţională din acest volum are toate şansele să dureze şi să depună mărturie despre o epocă din ce în ce mai greu de înţeles pe măsură ce timpul ne îndepărtează de ea. În schimb, opere de ficţiune citite pe atunci cu nesaţ devin caduce. Şi, foarte probabil, definitiv inutile. Cornel Nistorescu îşi dorea să scrie ficţiune. Noroc că nu i-a reuşit ! Nonficţiunea lui va fi, poate, cel mai bun pseudoroman al acelui sfârşit de lume.

Din cuvântul înainte al lui Petru Romoşan

[…] Nu întâmplător, numele ziaristului a fost aşezat alături de cel al lui Geo Bogza – maestrul absolut al genului la noi. Cornel Nistorescu a reuşit să resusciteze, într-un context deloc permisiv, un gen care părea compromis definitiv. Cum ? Adu­cându-l pe terenul sigur al literaturii, scuturându-l de prejudecata preciziei şi a utilitarismului propagandistic.
[…] Ceea ce se poate observa încă de la o primă ocheadă superficială este faptul că, atunci când îşi adună în volume reportajele, Cornel Nistorescu le pune sub titluri care trădează disponibilităţile sale lirice în mai mare mă­sură decât pe cele « realiste », de autor care este obligat să se mişte în marginea cotidianului. Întâmplări în liniştea unei fotografii (Editura Junimea, 1978), Paradisul provizoriu (Editura Albatros, 1982) sau Proprietarul de iluzii (Editura Cartea Românească, 1988) sunt titluri care implică şi o poetică a reportajului. Iar aceasta diferă substanţial, dacă nu total de resorturile ideolo­gice comune în epocă. Textele nu mai respectă convenţia preciziei, nu mai « ra­portează » totul în cifre, culegând date exacte. Dimpotrivă, mâna scriito­rului, dar mai ales imaginaţia lui se simt încă de la primul reportaj din volumul de debut şi dau tonul, rafinându-se, în cărţile ulterioare. Insist : Cornel Nistorescu este un scriitor pornit în căutarea aventurii în cel puţin aceeaşi măsură în care este un jurnalist trimis pe teren pentru investigarea unui
eve­niment.

[…] Ficţiune-nonficţiune nu mai reprezintă, oricum, un criteriu legitim. Un text este literar dacă reuşeşte să stârnească emoţia. Emoţia estetică. Iar re­portajele lui Cornel Nistorescu excelează la acest capitol. Nu doar datorită întâmplărilor relatate, culese ca atare din realitate conform convenţiei genului, ci mai ales graţie modului de a le pune în pagină. Realitatea nu este pri­zată şi redată cu indiferenţă, ci este reconstruită, reinventată.
Construcţia primează în mai toate reportajele lui Cornel Nistorescu, iar ea este vizibilă, deşi nu ostentativă. Textele au o anumită naturaleţe, o francheţe, asigurată adesea prin asumarea naraţiunii la persoana I şi printr-o empatie care câştigă. Autorul nu scrie la rece, cu detaşarea aseptică a jurna­listului obişnuit, ci este un martor implicat al evenimentului pe care îl re­construieşte ; se pierde şi el în lumea pe care o descrie, aceasta fiind şi sursa patosului şi a lirismului care uneori inundă benefic pagina. Simptom nu doar al unei bune tehnici (astăzi scrisul jurnalistic se deprinde din manuale), ci mai ales al talentului, sintaxa, topica împrumută adesea ritmul alert, urgenţa evenimentului propriu-zis, iar relatarea exactă, gri lasă oportun locul stilului indirect liber sau dialogului.
[…] Spre deosebire însă de majoritatea jurnaliştilor de mucava, înregimen­taţi, Cornel Nistorescu are o profesie de bază.
El este reporter. Adică un scriitor  extrem de viu.

Din prefaţa lui Bogdan Creţu

Fragment din « Întunericul galben » –
text despre Roşia Montană, apărut în volum
în 1988

[…] Ceasul de vârf al aurului a bătut între cele două războaie. După 1918 a fost o perioadă mai grea. Minele erau părăsite, şteampurile stricate, mulţi bărbaţi căzuseră pe harta înroşită a Europei, iar preţul metalelor preţioase scăzuse vertiginos. Între aurari circula zvonul că Brătianu ar fi zis că nu dă o mierţă de porumb pe un gram de aur. Căutătorii de aur au plecat pe Valea Jiului, la cărbune. Aurul avea altă culoare. O linişte tristă stăpânea valea Roşiei Montane şi a Cernei, puţini mai coborau în pământ după minereu, iar la Baia de Arieş şi la Săcărâmb şi la Brad bătea un vânt amar de deznădejde. Din marea nebunie dinaintea războiului nu mai rămăsese aproape nimic, nici orchestrele, nici hoţii de aur, hotelurile erau goale, iar cârciumarii săraci. Împărăţia şi roşienii scoteau atât de puţin aur încât nu le ajungea nici să-l presare pe o felie de pâine. Stabilizarea monetară şi legea minelor din 1929 au fost ca un pocnet de start în care mii de oameni au pornit într-o cursă nebună spre centrul pământului ca să se întoarcă de acolo cu mii de kilograme de aur. Nebunia începută cu două milenii în urmă stăpânea din nou peste Alburnus Maior cu aceeaşi putere demonică. Parcă stelele funerare ridicate lui Alexander, fiul lui Gaius, care a trăit 40 de ani, cea a lui Marcus Aurelius Scenobarbus şi toate pietrele romane se trezeau, şi parcă se trezeau curatorii de pe vremea împăratului Traian, parcă Marcus Ulpius Hermias şi, alături de el, Marcius Macer şi Aelius Sostratus şi Sene­cius Vocontianus se ridicau, cu cohortele lor de sclavi despre care nimeni nu mai ştie care pământ i-a înghiţit, şi cu toţii coborau iar în pământ şi tăiau cu dalta galerii spre a ajunge la acea lumină palidă şi galbenă pe care-o vedeau licărind prin întunericul stâncilor şi care nu era de fapt decât în creierul lor. Săpau înnebuniţi, cu mintea înfierbântată de acel întuneric galben spre care coborau prin piatră, şi săpau săptămâni şi luni şi uneori ani, şi minunea galbenă tot nu se arăta, şi trupul lor se împuţina, se zdrelea de colţii stâncilor, se usca, şi plămânii se umpleau cu praf şi nu-l mai puteau stăpâni şi, după ce piatra se strecura pe nesimţite de pe palme şi din vorbire în sânge şi-n oase, de la

o vreme nu mai încăpea, şi, când scuipau, sputa lor devenea groasă şi albă şi din ea, prin cel mai simplu procedeu, puteau extrage cea mai fină piatră, dar nu se opreau, continuau scufundarea în întunericul pe care adesea îl vedeau galben şi strălucitor, şi, când dădeau de firişoare, deveneau grijulii, aproape duioşi cu piatra care îi îngăduia şi le arăta puţină pulbere. O luau cu grijă, o mărunţeau şi o încărcau în saci sau în corfe şi sacii îi târau cu piciorul pe îngusta gaură de cârtiţă până la un loc mai larg, de unde o luau copiii. Pruncii căutătorilor de aur aveau feţele aspre, pietrificate, ei o cărau prin galeriile înguste, se frecau de pereţi, se clătinau, dar o cărau. Dacă n-ar fi conţinut aur şi cineva i-ar fi pus s-o scoată din adâncul pământului, ar fi cărat o zi şi, într-a doua sau a treia, i-ar fi crăpat aceluia capul sau i-ar fi zdrobit oasele până când în locul acela n-ar mai fi rămas decât o pată. La Roşia Montană, pământul nu dă decât puţini cartofi şi câteva poame. Aici aurul e pe post de grâu, el e pâinea pe care trebuiau s-o câştige coborând în inima muntelui, scormonind ca nişte cârtiţe, apucaţi, suferind, blestemând, sperând, ajungând până la disperare şi trăind compensatorii halucinaţii pe galerii strâmte sau în amfiteatre largi, unde prăpastia se uita în adâncul lor cu ochii ei de gheaţă şi singurătate, unde căutătorul de aur stătea agăţat pe un perete ca un lili­ac şi unde presimţea moartea prefaţată de un zbor în gol. Urmăreau filonul ca pe un şarpe nebun venit dinspre nord şi supt de piatră spre sud, de parcă ar fi fost blestemat să se aşeze pe direcţia soarelui, pierdut spre adâncul pă­mântului într-o ultimă şi chinuită zvârcolire dinaintea răcirii şi, când îl găseau, puterea din ei mai trăia o zvâcnire, îl tăiau ca pe o felie de pâine şi-l cărau pe întortocheatul labirint subteran, mai încurcat decât cel din mitologie – o capcană din care poţi ieşi doar refuzând-o –, din piatră puteai să nu mai ieşi niciodată, să te tot duci, să cazi în vârtejuri adânci, unde te pietrificai şi intrai în materia inertă de unul singur prin întunecatul şi flă­mândul stomac al muntelui, fără să mai ajungi vreodată pe buzele calde ale pământului. […]