De ce vă urâţi, fraţilor?!
S-a întâmplat să fiu la cinema Studio într-o dimineaţă de sfârşit de noiembrie, când a avut loc şedinţa Consiliului UCIN. Cred că n-am fost în viaţa mea la o şedinţă a UCIN, mai ales de Consiliu, dar acum am avut întâlnire cu Laurenţiu Damian, preşedintele Uniunii, care era în fruntea şedinţei. Urma să mă întâlnesc cu el după şedinţă. Am intrat în sală, dar m-au aţintit privirile crâncene ale unor participanţi. Nimerisem în plină (de)zbatere. Am ieşit şi am aşteptat pe hol, unde am băut o cafea şi m-am întreţinut cu o persoană din administraţia cinematografului, care nu înţelegea de ce nu vine lumea la filmul românesc.
Ce să-i explic? Am început cu ultimele premiere, Metabolism şi Câinele japonez (era să scriu andaluz!), care au fost de acest calibru, nule ca audienţă, iar ultima premieră, un film de debut (Alexandra Gulea), nici nu s-a născut bine, că a şi sucombat, am venit trei zile la rând, dar, din lipsă de spectatori, nu a fost proiectat (regula este ca la un spectacol să fie cel puţin cinci spectatori). Acest fapt are vreo explicaţie?
Mai multe. Desigur, primele două filme, aşa cum am arătat în cronicile la ele, se datorează lipsei de talent a regizorilor, filmul lui Porumboiu, cel puţin, este o mostră de coreism. Trăim în ţara imitaţiilor, imităm tot, dar n-am crezut că şi pe nord-coreeni! Un film desfigurat! Cum de un cineast român poate să ajungă la o asemenea odioasă performanţă?! El face de ruşine talentul poporului român. Iar despre ultima premieră, ce să mai spun, s-a dus în vânt, dar probabil nu e departe de un eşec total. Sigur, ca mâine aceste filme vin cu premii de la cele peste o sută de festivaluri la care vor fi trimise. Dar pentru cine le fac, cine le dă bani, dacă în România nu rulează? Uite, vreau să văd Poziţia copilului, despre care am citit că e inspirat dintr-o crimă pe care ar fi săvârşit-o Peter Netzer, regizorul. Dar nu ai unde să-l vezi. Nici un film românesc nu e pe piaţă! De ce? Fiindcă spectatorii le sancţionează pentru lipsa de impact la ceea ce ei trăiesc sau se aşteaptă.
România e cel mai generos focar de subiecte filmice, un spectacol neîntrerupt de gafe politice, o sărbătoare de subiecte, dar cineaştii nu au aderenţă la realitate, parcă ar fi morţi. Nu mai vorbesc de subiecte fundamentele, luate din cărţi sau din istorie.
Sigur, ca filmul românesc să aibă audienţă, lucru valabil şi pentru teatru, carte sau muzică, pentru cultură în general, e nevoie ca societatea să fie aşezată, populaţia să aibă un trai decent şi o siguranţă a existenţei, ca să-şi poată permite să se… distreze. Distracţiile la români sunt numai de tipul cel mai mare caltaboş din lume, cum să luăm prânzul în nori sau cum s-au mai porcăit Răduleasca şi Andreea Marin, cu cine şi-o mai trage Oana sau Nuţi din Pleşcoi, nelipsitele educatoare ale poporului român. Iată un subiect de film, curvele României pe post de educatoare ale naţiei. În timp ce, în prim-plan, premierul plagiator şi preşedintele demis se ceartă ca la uşa cortului. De fapt, totul se petrece într-un cort militar, pe lângă care trec rânduri-rânduri soldaţii bătând pasul şi salutând.
Nimeni nu se mai revoltă, nu mai protestează, fiindcă, aşa cum mi-a spus o doamnă care dârdâia în sala Studio, lăsată fără căldură la ultimele proiecţii ale Zilelor Filmului Rus, suntem un popor amorţit. Amorţeala este o stare între veghe şi adormire. Omul e aproape o legumă, nu-l mai interesează nimic, mai ales viaţa. Vedeţi Metabolism al lui Porumboiu, un film fără metabolism, amorţit, lipsit de viaţă. Filmele cineaştilor români sunt amorţite, ca şi ei, cineaşti bătrâiori fără viaţă, fără pic de nerv, fără entuziasm.
Pe acest fond de idei, s-a terminat şedinţa şi au apărut cineaştii românii, expiraţi unul şi unul, ca Dana Duma, Jon Gostin, Copel Moscu, Radu Corciova şi încă vreo 30 care arătau ca scăpaţi dintr-o colivie, cu figuri răvăşite, desfigurate. Desfigurate de ură. Parcă erau nişte kaghebişti gata să scoată mitraliera. Pe cine urăşti tu, Dumaşka, taică, de ai ajuns în asemenea hal de involuţiune?
Îi spuneam deunăzi lui Mungiu, la evenimentul “Les Films de Cannes à Bucarest”, de ce vă urâţi între voi, fraţilor, de ce nu sunteţi o breaslă, de ce această sfâşiere între generaţii? Ura nu stimulează creaţia, dimpotrivă. Şi ura e atât de mare încât vajnicii cineaşti nici nu mai realizează că trăiesc în acest borcan, de aceea se îmbată cu iluzii, care vor fi tot mai chioare atâta timp cât nu înţeleg că o cultură se face de către toate generaţiile, care trebuie să coexiste, altfel nu există nici un dinamism. Şi i-am dat ca exemplu imaginea oamenilor care merg pe un trotuar. Pe acelaşi trotuar merg concomitent şi tineri, şi bătrâni, şi înalţi, şi scunzi, şi frumoşi, şi urâţi, şi femei, şi bărbaţi. Nu poţi să decretezi, urâţii merg pe un trotuar, frumoşii pe celălalt trotuar. Toată lumea coexistă, toţi merg în acelaşi timp, în sensuri diferite, şi din acest maraton natural iese la suprafaţă cine e alesul lui Dumnezeu.
Nu se poate face cultură şi înainta un pas când cineaştii îl au drept călăuză critică pe Cristian Tudor Popescu, care peste noapte a devenit mare cineast, mare critic, omul cu chipul cel mai desfigurat pe care l-a dat România. Quasimodo al Noului Val desfigurat şi îmbătrânit. El emană energie negativă numai şi când îl vezi. E sperietoarea naţiunii. Aşa ceva n-ai să vezi în America, unde un lider, din orice domeniu, trebuie să fie Smile, să emane energie pozitivă. Un alt lider este balena Margareta Irina Nistor, zisă şi Bişnistoreasa, faimoasa traducătoare a lui Nicu Ceauşescu şi plagiatoarea lui D.I. Suchianu. Ei îi dau lecţii lui Sergiu Nicolaescu, au generat o horă la moartea lui. Dovadă că sunt amartaloi, cum spunea Eliade, adică satanizaţi, cu păcate pe care toată apa Dunării nu le mai spală! Cu aceste sperietori în frunte defilează filmul românesc!
Aşa că nu m-am mirat când Laurenţiu Damian mi-a spus “păcat că n-ai fost la şedinţă, să vezi ce buboaie are Uniunea noastră, cine sunt producătorii, ce indivizi suficienţi vor să facă cinema”! Era şi el răvăşit de şedinţă, Ioana Popescu a taxat-o drept “balamuc”, iar Ion Truică spunea că mă invidiază că am ajuns într-un zgârie-nor.
Ura tovărăşească a devenit ură băsească, alimentată de amorţeala în care trăiesc românii. De ce vă urâţi, stimabililor? Nu vă recunoaşteţi în oglinda pe care aţi strâmbat-o? Încă nu v-aţi împăcat cu situaţia? Porumboiule, ieşi din front, treci şi fă un metabolism de seria a şaptea: “Când se lasă ura peste filmul românesc”! Nu mai faceţi şedinţe, fraţilor, faceţi filme! Filme care să-i scoată pe oameni din amorţeală, din balamuc, din păpurişul fatal în care trăiesc. Însă e foarte greu să zbori deasupra unui cuib de cuci!
Grid Modorcea
