Despotismul de la Răsărit

de Grid Modorcea

Ori de câte ori vin ruşii, sala cinematografului Studio, unde au loc evenimentele anuale numite Zilele Filmului Rus, devine neîncăpătoare. Iese în evidenţă pătura rusofilă a populaţiei, fiindcă jumătate din spectatori, aşa cum ne-au spun chiar oaspeţii, sunt vorbitori de limba rusă. Afinităţile elective sunt de nedescris. Cred că dacă ar fi trecut tancuri ruseşti pe Bd-ul Magheru, mulţi ar fi ieşit cu steguleţe şi flori. Ruşii, care până mai ieri erau priviţi de români ca duşmani de neam, care au adus pacostea, cizma sovietică, sunt priviţi acum ca virtuali salvatori. Salvatori de la ce?

Ieri îi aşteptau pe americani, iată că au venit, dar românii fac demonstraţii să plece, aşa cum a fost ruşinosul caz de la Pungeşti, iar acum îi aşteaptă pe ruşi. Alaltăieri pe turci, mâine pe chinezi, cu care deja au încheiat cele mai multe contacte din istorie (prin Li Keqiang, care ne-a prevăzut că vom fi “tigrul Europei” ). Mereu aşteptăm minuni, fie de la Răsărit, fie de la Apus. Când soluţia stă numai în mâinile noastre, ca poporul să se salveze pe sine. Numai românii, din interior, pot să facă ceea ce aşteaptă de la alţii. Alţii nu vor face decât tot pentru ei. Dar noi, pentru noi, numai noi putem face.

E simplu. Fiindcă şi ruşii fac la fel. Şi ei se zbat să se salveze, să iasă dintr-o criză care nu se mai termină. Care a atins şi cinematografia. Mai an, Nikita Mihalkov ne vorbea despre redresarea cinematografiei naţionale ruse, care nu mai vine, după şocul Perestroika. Şi noul val al cinematografiei ruse se zbate să se afirme, să atingă cotele de succes ale clasicilor, să refacă gloria cinematografiei ruse.

Am arătat şi cu prilejul celorlalte ediţii ale ZFS (vezi cap. Lecţia rusă din volumul Lecţiile filmului) că, după marea criză din anii ’90,  realitatea e încă albastră, deşi lucrurile par să se îndrepte, aşa cum spera chiar ţarul filmului rus, Nikita Mihalkov. Dar ruşii sunt obsedaţi de ei înşişi, de problemele lor care se tot confundă cu ale trecutului, care îi mistuie. Zeci de ani de sovietism nu se uită uşor. Filmul este considerat tot o armă ideologică, tot o felie de istorie, maniera este tot realismul proletcultist şi goana după adevăr. Totul este politizat. Nici o clipă de relaxare, de normalitate estetică, de spectacol pur.

Nici această ediţie nu face excepţie, deşi semne ar fi. De data aceasta, ZFS au sărbătorit 95 de ani de la înfiinţarea studioului Lenfilm, aducând câteva producţii clasice ale acestui studio, precum Începutul (1970) lui Gleb Panfilov, alături de unele dintre cele mai noi producţii.

La spectacolul de gală au fost prezenţi regizorul Andrei Kravciuk, actriţa Oxana Mâsina şi directorul general al Lenfilm, Eduard Piciughin. Abia sosiseră de la Sankt-Petersburg (de ce studioul nu şi-a luat un nume după acest vechi oraş?) şi erau în admiraţia Bucureştiului şi a sălii Studio! Şi spiritul optimist s-a păstrat, deşi zilele au fost friguroase, ploioase, botezate şi cu o ninsoare persistentă, iar în ultima zi de proiecţie, am îngheţat în sala Studio, spectatorii stăteau cu paltoane şi căciuli pe ei, ca pe vremea Răposatului! Parcă ne aflam nu în anul de graţie 2013, ci în timpul viforos de pe ecran, când se instala bolşevismul, ca în filmul Inimă de câine, care se proiecta, o formidabilă parabolă a omenirii, cum vom arăta cu alt prilej. Istoria a curs, dar noi n-am învăţat nimic din ea. Continuăm să fim oameni cu inimă de câine. Adică nişte fiare!

Aici vreau să relatez o altă întâmplare semnificativă pentru dezorientarea în care trăim, care s-a petrecut înainte de proiecţia filmului Bietul, Bietul Pavel (2003), o dramă istorică, în regia veteranului Vitali Melnikov, în prezenţa actriţei Oxana Mâsina, care joacă în film rolul împărătesei, soţia ţarului Pavel I. Ea a povestit cum a primit scenariul, care i-a plăcut de la prima lectură, cum a creat rolul, cum au decurs filmările. Dar toate acestea le-a spus în limba engleză. Vorbea admirabil, era înflăcărată, se vedea că îi place foarte mult să vorbească această limbă, fiindcă a înţeles că se află în România, o ţară care se americanizează, iar în sală sunt mulţi vorbitori de limba engleză. Dar când era mai înflăcărată, se credea pesemne la Hollywood, unde visează toţi actorii să ajungă, deodată se aude din mijlocul sălii:

– Pa ruschi!

Adică să vorbească pe ruseşte. Cineva s-a ridicat de la locul lui şi a părăsit sala, în timp ce Oxana îşi tot cerea scuze în rusă, concomitent cu încercarea de a-l aduce înapoi pe spectatorul plecat, strigându-i în limba engleză, Mister, apoi Gospodi. Aici se află ruşii, în admiraţia americanilor, iar noi ne aflăm şi mai rău, între două luntre, fiindcă nu ştim să vâslim bine în nici una.

*

Oxana Mâsina face un rol copleşitor în ţarină, ca şi Victor Suhorukov în Pavel I. Ea e înaltă, voinică, iar el scund, un cuplu memorabil, caricatural, faţă de mult mai cunoscutul Oleg Iankovski, care joacă rolul contelui Pahlen, o eminenţă cenuşie, care face dovada celei mai perverse trădări din istorie. Contele este numit de ţar în toate funcţiile, este mâna lui dreaptă, ştie tot ce mişcă în culisele palatului. Şi tocmai în această multiplă calitate, se va pune în fruntea complotiştilor. Scena din final, când el îi explică împăratului că e capul unui complot împotriva lui, e antologică. El îi spune că numai ca şef al complotului poate să-i demaşte pe complotişti! Dar perversitatea e supremă, fiindcă obţinuse deja de la fiul ţarului, Alexandru, aprobarea omorului. Însuşi Pavel I îşi pregăteşte moartea, dând liber gărzilor şi aşteptându-i pe ucigaşi. Care vin, îl atacă şi îl mutilează.

În scurta sa domnie (1796 – 1801), Pavel I făcuse numai rău, deportase în Siberia, la ocnă, toată floarea intelectuală a Rusiei, apoi sute de generali, până la clăcaşi. Desigur, deconspirarea corupţilor şi începutul unor reforme i-au atras mulţi duşmani. Pavel I era nepotul lui Petru cel Mare şi fiul lui Petru al III-lea, ucis de prietenii împărătesei Ecaterina a II-a. Pavel era un visător, un  idealist, care trăise izolat de mic copil şi timp de zeci de ani a construit palate şi oraşe din hârtie. Când este anunţat că mama lui, ţarina Ecaterina a II-a, a murit şi că urmează la tron, s-a bucurat că în sfârşit visul lui de a construi, ceea ce până atunci fusese doar din hârtie, devine realitate.

Pavel I începe să conducă despotic, să facă din Rusia o ţară închipuită de el prin jocurile de hârtie. Aşa că înlătură tot ce se opune acestui vis nebun. Îi îndepărtează pe toţi, vrea să nu mai audă de ce au făcut înaintaşii, el e pornit spre reforme radicale, cum ar fi recunoaşterea masoneriei. Îl îndepărtează pe însuşi medicul personal, care dovedise că nu poate ieşi nimic bun dintr-un tată alcoolic şi o mamă degenerată. Pavel I este un  monstru. Un pitic ce se crede Napoleon, deşi luptase împotriva Franţei, aliindu-se cu Anglia şi Austria. Dar filmul nu ne spune acest lucru, nu-l aminteşte nici pe Alexandr Suvorov, unul dintre cei mai faimoşi generali ai imperiului şi ai timpului, cu strălucitele lui victorii.

Începe să construiască un palat mai ambiţios decât Palatul de iarnă, în stilul hei-rupist al Casei Poporului, biciuindu-i pe cei leneşi, care nu muncesc zi şi noapte, dar Palatul arată ca un labirint fantomatic în momentul când este asasinat. Însuşi fiul lui, Alexandru, pe care toţi îl vor urmaş la tron, îşi dă încuviinţarea pentru uciderea tatălui său. Şi el are un vis, să declare Rusia republică. Dar soţia lui, în timp ce-l conducea spre tron, îi spune că nu este acum momentul. Dar când?

Un ecou al acestui dialog are loc şi între Contele Pahlen şi birjarul care îl duce în noapte cu trăsura. Peste tot petreceri, spectacole de artificii. Birjarul nu ştie dacă e înmormântare sau nuntă. Un ţar a murit, altul la rând. Da, aşa se sfârşeşte secolul XVII, îi explică contele. Şi după, ce-o să urmeze?, întreabă birjarul. Secolul XIX. Şi apoi? Secolul XX.  Când nimeni nu-şi va mai aminti de noi. O obsesie cehoviană, desigur, parcă ar vorbi Astrov, din Livada cu vişini.

Vitali Melnikov (n. 1928) a realizat o trilogie istorică, iar povestea tragică a împăratului Pavel I este partea a treia, alcătuită din două părţi. Ideea care planează este dihotomică, pe de o parte dictatura, despotismul împăratului nebun, iar pe de alta, dorinţa de a-l ucide, de a scăpa de el, de a veni un  împărat bun, “bunul Alexandru”, care să permită ca omenii să se distreze, să fie liberi. Pavel I intrezisese până şi valsul. Dar se va dovedi că şi Alexandru I, apoi fratele lui, Nicolae I, au fost nişte despoţi, deşi luminaţi! E posibil ca ruşii să aibă această vocaţie a despotismului, secole de despotism, să nu poată trăi altfel, cu toate că ne-ar contrazice “decembriştii” şi alte mişcări de rebeliune.

Filmul are un motto din Schiller: “Blestemul unei fapte rele este ca ea generează fapte tot mai rele”. Aşa a fost istoria ţaristă, din care povestea ţarului Pavel I este doar un scurt episod. Cumplit a fost despotismul ţarist, au avut ce să continue stalniştii et co. Şi noi trăim o formă mascată de despotism. Ceea ce spuneam la început, acest servilism cu mai multe feţe. Şi bâlbîiala Oxanei, care nu ştia cum să o mai dreagă, e o dovadă. Acest amestec al limbii ruse şi al limbii engleze este tot o formă de servilism.

*

Vitali Melnikov face parte din veche şcoală rusă de film, bazată pe realismul socialist. Unde domină ideea proletcultistă de vechi şi nou. Aspectul dihotomic este prezent şi în filmul Admiratoarea lui Cehov (2012), cu care s-a deschis evenimentul. A fost spectacolul de gală. La acest film Vitali Melnikov a scris şi scenariul, bazat pe amintirile lui Cehov şi corespondenţa lui cu o tânără din Sankt-Petersburg, de care s-a îndrăgostit. Este o dramă romantică, povestea unei iubiri interzise dintre Cehov, aflat în ultimii ani ai bolii sale nemiloase, pe care o avea de la 9 ani, tuberculoza, şi o scriitoare debutantă Lidia Avilova, căsătorită, cu trei copii. Se pare că a fost un caz real. Cehov (Kiril Pirogov) făcea naveta între Moscova şi Sankt-Petersburg. Aici el trage adesea la casa prietenului său, moşierul Nikolai Leikin (Oleg Tabakov), unde o cunoaşte pe Lidia (Svetlana Ivanova). Idila lor se ţese vizibil, în ochii soţului Lidiei, ai copiilor lor, ai rudelor, ai prietenilor, ai oraşului.

De fapt, ceea ce aduce nou acest film nu este atât relaţia dintre Cehov şi Lidia, luată ca model pentru Pescăruşul, ci felul cum este văzută epoca, oamenii din saloanele protipendadei ruse, o lume în care domină ghiftuiala şi bârfa. Ceva oribil, dezumanizant. Contemporanii lui Cehov au chipuri malefice, amintind de inchiziţie, de portretistica lui Gleb Pamfilov, sau de realitatea de la noi, de agresiunea parangheliştilor. Toţi se îmbuibă, râd, se hlizesc, se bagă unde nu le fierbe oala, îşi dau aere de cunoscători, îi dau mereu lecţii lui Cehov, îi cer ce trebuie să facă şi să nu facă. Însăşi moartea lui (avea doar 44 de ani!) e primită cu veselie, se lasă cu un nou chiolhan, aşa cum au făcut şi alde CTP la moartea lui Sergiu Nicolaescu.

Aici, pe această latură o societăţii, a insistat regizorul. Cehov ca personaj nu este convingător, deşi ne apare în datele cunoscute, ca un om calculat, rece, care vânează tot ce mişcă, care extrage ceea este caracteristic la oamenii pe care îi întâlneşte, având mereu la el un carneţel în care îşi notează toate metehnele lumeşti. Unele informaţii sunt însă nepotrivite, cum ar fi Pescăruşul, dată ca ultima lui piesă, deşi încă nu scrisese Unchiul Vanea, Trei surori şi Livada cu vişini. Dar regizorul concentrează acţiunea filmului în jurul Pescăruşului, ca să facă asocieri cu Lidia, ca şi altele forţate cu Anna Karenina.

Filmul are note brechtiene, este prea teatral, clovnesc, grotesc, un montaj brutal, fără nunaţe, fiindcă regizorul nu ştie să povestească, nu are răbdare să destăinuie o relaţie, o scenă, tratează totul scurt şi cât mai violent. Marea lecţie a filmului rus este sufletul, felul cum ştiu cineaştii să surprindă sufletul slav. Mereu te gândeşti la Nikita Mihalkov, la felul cum a tratat el dramele cehoviene, dar şi la lumea din Bărbierul din Siberia. E aceeaşi epocă, dar ce diferenţă de viziune cinematografică!

Aici, la Melnikov, dispare orice analiză a sufletului, avem numai aspectul factologic al poveştii. Contrastul dintre Cehov şi societate este prea dihotomic, prea tezist. Insuccesul Pescăruşului de la Sankt-Petersburg e apogeul acestui contrast. Lipsesc însă nuanţele, filmul nu are ceea ce este specific ecranizărilor ruseşti, rafinamentul. Cel puţin în filmul despre Pavel I, contrastele lipsesc cu totul, fiindcă Rusia imperială este văzută ca o adunătură de ticăloşi. Toţi sunt complotişti şi turnători. Vitali Melnikov, care face parte din veteranii şcolii sovietice, a fost marcat de subiectul cehovian, foarte tentant, dar s-a grăbit să nu-l piardă, de aceea tratarea regizorală este stângace, amintind de viziunile proletcultiste.

Sursa: Ziaristi Online

Foto: Revista VIP