Note de lectură la volumul lui Cornel Nistorescu « Români, vi se pregăteşte ceva ! »
Mărturisesc că, dintotdeauna, întâlnirea cu o carte nouă mă transpune în lumea ascunsă printre cuvintele așezate în paginile pe care le răsfoiesc cu nerăbdarea copilului în faţa unui dar multaşteptat. Sunt cărţi şi cărţi. Unele îţi împlinesc aşteptările, adică dăruiesc. Altele nu, fiindcă nu te regăseşti nici în lumea cărţii şi nici în crezul autorului.
Când s-a împlinit văleatul 7522 (2013), Brumar, a 28-a zi, mi-a fost dat să am în mână primul volum al uneia dintre marile cărţi ale istoriei recente a României, trăite şi adnotate de Cornel Nistorescu zi de zi, cu perseverenţa stoică a cronicarilor din vremi de mult trecute, în epistole politice, reportaje, interviuri și editoriale publicate într-o perioadă de ratare a viitorului, devenit astăzi prezentul vieţii noastre : anii 1990-1995.
« Români, vi se pregăteşte ceva ! » este, înainte de toate, o carte de mare şi rar eveniment editorial. O operă prin care autorul va fi receptat ca o conştiinţă reprezentativă a neamului său, mereu prezentă acolo unde arde şi doare, aşa cum îşi definea crezul de gazetar în primul număr al revistei Expres din 7 ianuarie 1990.
Autorul, cu meritele fundamentale ale jurnalistului de fină intuiţie, profundă observaţie şi analiză social-politică, şi Editura Compania, cu un suport editorial de excepţie, egalat doar de case de editură celebre, dăruiesc cititorilor şi patrimoniului naţional paginile de aur ale unei cronici de mare trebuinţă nu numai generaţiilor viitoare, ci şi celor prezente.
Generaţiile prezentului au nevoie de studiul şi reflecţiile asupra acestei cărţi de căpătâi pentru a înţelege că, deşi ne-am risipit încă un sfert de veac de istorie, « […] am trecut de partea cealaltă a prăpastiei, pe un pământ şubred, mai sărac, în ţărâna căruia se ascunde cu dibăcie scheletul aceluiași stat totalitar de care fugisem mâncând pământul şi de care crezusem că am scăpat ». Generaţiile următoare vor găsi în paginile operei jurnalistice tabloul unor realităţi dramatice, de care responsabili sunt înaintaşii fără grija viitorului ţării şi a oamenilor ei, fiindcă au guvernat fără să ţină seama de valorile morale şi în dispreţul dreptei legiuiri, ducând România înspre marginea lumii.
Am deschis cartea, am dat pagină după pagină şi am început să citesc titlurile, am parcurs indicele de nume şi apoi, selectiv, pasajele la care eram trimis de cota personajelor. Am citit câteva dintre epistolele politice adresate mărimilor vremii şi « prima impresie care contează », cu valoare de concluzie asupra volumului, este aceea că, prin prima sa carte postdecembristă, Cornel Nistorescu şi-a clădit un piedestal înalt şi de neclintit nu doar în istoria presei naţionale, ci şi în literatura română.
« Români, vi se pregăteşte ceva ! » este titlul unei cărţi-avertisment, cu mesaje de un dramatism real, dar transmise, cele mai multe, şi cu un inteligent umor ţărănesc, când mustrător, când biciuitor, dar şi de bun-simţ. În mai multe dintre paginile cărţii m-am regăsit printre martorii anonimi din tabăra cu care gazetarul se afla într-un crâncen război, fiindu-i percheziţionată redacţia, confiscate aparatele foto şi maşinile de scris, ori cumpărate en gros tirajele pentru ca ele să nu ajungă la cititori. Acei sclavi ai puterii nu realizau că în acest fel trag la foalele forjei în ale cărei flăcări se oţeleşte şi mai mult tăria unui caracter pe care vremurile nu-l pot supune.
Un dialog dintre preşedintele României, Ion Iliescu, şi gazetarul Cornel Nistorescu, consumat la Forumul Crans Montana din anul 1994 nu poate trece neobservat în economia acestor note de lectură. Ion Iliescu : « Mă, de ce eşti tu aşa de ticălos şi de încrâncenat împotriva mea ? » Cornel Nistorescu : « Nu vă urăsc deloc, domnule preşedinte, dimpotrivă, toate observaţiile mele şi criticile pe care le fac Preşedinţiei şi dumneavoastră provin dintr-o reală simpatie. »
Cum şi în ce contexte îi regăsim pe Ion Iliescu, Virgil Măgureanu & comp. în epistolele politice (unele danteşti) ale lui Cornel Nistorescu ?
În cazul lui Ion Iliescu, titlurile epistolelor care se succed în timp ne dau trendul psihocomportamental al liderului politic căruia i-am dat 12 ani din istoria României : « Învingător fără glorie », « Un fel de vodă bolmojit », « Buimac între iluzii », « Frica – ultimul motor politic », « Baba s-a fardat puţin », « Patentul mocirlei ». Alte epistole politice cu aceeaşi adresă : « Românul de export », « Rugămintea unui dac », « Elita şi derbedeii », « Codul eticii şi echităţii democratice », « Tata, mama, bunica şi cloşca », « Activiştii de ieri, boierii de mâine ».
Trei dintre mai multele epistole politice adresate lui Virgil Măgureanu se intitulează : « Cine l-a vopsit pe dracu ? », « Maimuţa şi dresorul » şi « Daţi explicaţii poporului român ! ». Iar adrisantul se explică : « Am fost în Piaţa Universităţii », « Am mai fost implicat şi în alte chestiuni politice », « Sigur că există ! » [dovezi despre grupurile şi elementele fasciste din Piaţa Universităţii – n. n.], « Nu S.R.I-ul, ci poșta […] cotrobăie prin scrisori ».
Nicolae Văcăroiu : « Dictatura contabilă », « Tatăl fiscului român », « Patria în faza vacă de muls »
Theodor Stolojan : « Vinovatul nu a făcut nimic »
Dan Marţian : « Jumătăţi de măsură
şi caracter »
Răzvan Theodorescu : « La tata marelui ecran »
Niculae Spiroiu : « Ceapa degerată a democraţiei »
Radu Câmpeanu : « Înecatul dintre două bărci »
Radu Ceontea : « Patria şi salamul »
Alexandru Mironov (purtător de cuvânt şi interese) : « Foliculina politică »
Domnii deputaţi și senatori : « Comici vestiţi ai ecranului »
În epistola « Prieten şi soldat », adresată preşedintelui Ungariei, gazetarul cu rădăcinile în satul Turmaş, din judeţul Hunedoara, unicul fecior al agricultorilor Aurel şi Ilina Nistoresc, ţine să-l asigure pe Árpád Göncz, într-un moment de exaltare a extremiştilor vindicativi, că-i este prieten, dar că, la nevoie, va fi și soldat. O judecată înţeleaptă, în care talerele dreptăţii popoarelor sunt ţinute în echilibru de prietenie, prin politică şi diplomaţie, dar şi de arme atunci când liderii politici şi diplomaţii eşuează.
Epistola « Două căciuli peste Prut », către Mircea Snegur, cel care spunea că unirea românilor din cele două Moldove trebuie lăsată în seama viitorului, ne reaminteşte cum « pe malul Prutului s-au întâlnit doar două căciuli (pe care le ştiam de la televizor, şi pe cea de miel, şi pe cea rusească), purtate de doi slăboi care îşi umflau pieptul şi nu-şi dădeau seama că le sunt prea largi ».
Gazetarul a consacrat sute, poate mii de zile descâlicirii iţelor evenimentelor din decembrie 1989 pentru a descoperi că ei, jurnaliştii de investigaţie, « au devenit mai periculoşi decât teroriştii » (de vreme ce aceştia nici nu existau !) şi că « esenţa revoluţiei a fost o banală schimbare
a caselor ».
Pentru gazetarii din « noul val », baciul Cornel lasă drept cuvinte de învăţătură : « Fiţi drepţi. Spuneţi adevărul. Căutaţi calea cea bună. Fiţi alături de cei care suferă pe nedrept. Apăraţi onoarea şi demnitatea celor care o au. Nu iertaţi prostia, minciuna şi făţărnicia. Fiţi aspri în faţa relei-credinţe, a hoţiei şi egoismului. Puneţi punctul pe i. Fiţi acolo unde arde şi doare. » Am recurs la această parafrazare a crezului jurnalistic cu care Cornel Nistorescu a deschis, la 7 ianuarie 1990, o nouă carte de istorie a presei româneşti pentru a depune mărturie, în calitate de cititor, dar şi de observator al media, că, dacă i s-ar putea reproşa ceva omului, gazetarului nu i s-ar putea imputa că nu şi-a urmat şi nu-şi urmează crezul profesiei.
Sursa: Compania via Ziaristi Online
Cititi si:
Ultima apariţie la Compania
Despre carte
Aşa ceva n-am mai păţit : să ridic ochii, în 2013, dintr-un text scris la începutul anilor ’90 şi să văd în jurul meu chiar viaţa de atunci derulându-se azi. Ba chiar azvârlindu-mi adesea în obraz, din politică şi din media, din administraţie şi din instituţii de forţă, aceleaşi nume, cu aceleaşi CIP-uri, aceeaşi impertinenţă, aceeaşi puţinătate, sau clone perfecte ale acelor figuri. « Nu s-a schimbat nimic în România » nu e doar o vorbă spusă cu obidă, ci un ciomag care te loveşte în moalele capului citind articolele lui Cornel Nistorescu din Expres. Mai mult : dacă vrei să ştii ce trăieşti în 2013, ai şanse mici să afli de la tenorii diverselor scene de azi ; în schimb, te lămureşti fără greş din prestaţiile celor de atunci, toate grosolane, violente, şmechere, temătoare de orice geană de adevăr.
Dacă ar trebui să dau vreodată o declaraţie la poliţie, aş scrie : « Îl cunosc pe Cornel Nistorescu de 32 de ani. » Factual, ar fi corect. Pe fond însă, inexact. Pentru că am început să-i citesc sistematic editorialele bine după anul 2000, când el se aşezase deja oarecum contemplativ « la balcon » şi părea să se fi specializat în panorame înţelepte ale zilei şi în defrişări punctuale ale unor mari potlogării. N-am ştiut că a fost o vreme – vremea Expres 1990-1995 – în care Cornel scria « din piaţă », lipit de spinarea slăbănoagă, cocoşată, batjocorită a unui popor abia ieşit din multilaterala închisoare comunistă. Când, în câteva rânduri în ultimii doi-trei ani, am tresărit la articolele lui sau la vorbele pe care le spunea la vreo televiziune, era, evident, pentru că se scoborâse iarăşi « din balcon » ca să se ducă « în piaţă ».
Nu e, desigur, întâmplător că la noi s-a menţinut până azi tandemul piaţă-balcon inventat de conştiinţele naţionale pe la 1860 şi că modernizarea a cunoscut mai multe frâne decât impulsuri. Un vast proces de măsluire îmbracă în molton aspre realităţi geopolitice, redactând rapoarte digerabile, ba chiar scrie din documente formale « un feliu de » istorie care nu foloseşte decât scribilor ei şi unor şefi trecători. Cine vrea însă povestea autentică de după 1989 a neamului său chinuit o va găsi în bună măsură în cioburile de oglindă pe care unul ca Nistorescu a avut inteligenţa şi buna-credinţă necesare pentru a le instala « în piaţă » din prima clipă şi apoi inspiraţia şi bunul-simţ de a le vizita în toate momentele de cumpănă.
Adina Kenereş
În chip de prefaţă
Editorial pe repede înapoi
— Băi românilor, aveţi ceva arme prin portbagaj ?
A fost singura întrebare cu care ne-au întâmpinat grănicerii bulgari, încă ciupiţi de veselia nopţii de Revelion. De două ore era deja 1 ianuarie 1990. Plecaserăm cu aproape patru luni în urmă dintr-o ţară comunistă şi ne întorceam în alta, ziceam eu, liberă, vedetă europeană, plină de morţi, de terorişti, dar şi de fapte de mare curaj.
Conduceam cu frică biata noastră Dacie galbenă, inscripţionată cu « Flacăra Tour », spre Giurgiu şi mai apoi spre Bucureşti, aşteptând să dăm ochi cu prima patrulă de revoluţionari sau de soldaţi, chiar de terorişti. Sau să sărim din maşină ori să strigăm « oameni buni, oameni buni ! ». Sau să vedem o casă în flăcări. Sau măcar un tanc nemişcat pe marginea drumului. Sau o maşină arsă. Sau ceva care să ne introducă în noua realitate. Nimic la Adunaţii Copăceni, nimic la Călugăreni, nimic la 1 Decembrie, nimic la intrarea în Bucureşti, nici pe Şoseaua Giurgiului. Doar petrecăreţi în retragere, doar maşini răzleţe dintr-o noapte de Revelion care se spărgea încet, fără muzică, fără artificii, fără şampanie. Mută, rece, cu urme de zăpadă şi cu străzi pustii şi murdare. Priveam Bucureştii învăluiţi într-un aer de final de tragedie deşi nu se vedeau decât semnele unui sfârşit de carnaval. Nici o casă în flăcări, nici o maşină fumegând, nici o patrulă, nici un mort pe străzi, nici o maşină blindată, nimic, nimic până în faţa blocului meu din Drumul Taberei nr. 250. Cam aşa arăta capitala României, oraşul-vedetă planetară din zilele căderii lui Nicolae Ceauşescu. O deosebire uriaşă între ce anunţau televiziunile europene şi ce vedeam eu cu ochii umflaţi de nesomn.
La cinci dimineaţa am început să mă uit, pe un videocasetofon, la primele casete din transmisiunile TVR. Erau secvenţele cele mai dure pe care le înregistrase Monica Nistorescu pentru a mă ajuta să înţeleg desfăşurarea Revoluţiei române. Ceauşescu avea robineţi de aur. Stop. Nu se poate! Aurul este moale şi se macină. Avea cântar de aur pentru a cântări mâncarea câinilor. Stop. Nici asta nu se poate ! Cântarul de aur se dereglează şi nu cântăreşte nimic. Atunci am auzit prima oară o replică pe care am tot auzit-o apoi, ori de câte ori puneam la îndoială ceva din acele evenimente :
— Tu să taci, că tu n-ai fost aici la Revoluţie !
Am derulat caseta pe repede înainte. Ioan Erhan, secretarul de partid de la Scînteia, anunţa la TVR că ziarul îşi schimbă numele în Scînteia poporului. Sictir! A fost printre primii activişti de duzină ieşiţi din tranşeele PCR pentru a îmbrăca haina de revoluţionar. Pe repede înainte. Petre Popescu şi Teodor Brateş, George Marinescu etc. Şi Cazimir Ionescu, şi Mihai Montanu. Şi, dintr-o dată, printre ei, cu aparatul de fotografiat agăţat de gât, eternul Sorin Postolache, fost coleg de redacţie la revista Flacăra, inginer chinuit de gramatică, om bun la toate, dar nici fotograf, nici ziarist, nici chiar caricaturist. Renăştea. Omul se înghesuia să ia startul în noua mare cursă a oportuniştilor. Dă-i cu Revoluţia ! Pe repede înainte. Un ofiţer cu minte puţină. Care revoluţie ? Parcă vedeam secvenţe din prima răscoală a mediocrilor. Niciodată nu mai văzusem atâţia oportunişti înghesuiţi pe fiecare centimetru pătrat al micului ecran. Şi totuşi, muriseră oameni ! Zeci, sute. Poate mii. Unde erau teroriştii ? Dar fântânile şi rezervoarele de apă otrăvite de securişti ? Pe cei mai mulţi dintre actorii nopţilor de revoluţie îi cunoşteam. Oameni de mâna a doua şi a treia de prin instituţii, redacţii de ziare şi reviste, teatre, cafenele. Un amestec ciudat, de operetă. Era şi nu era revoluţie. De a doua zi descopeream altceva. Că oamenii se bucurau totuşi cu adevărat de căderea lui Ceauşescu. O bucurie exagerată parcă pentru a acoperi anii de nepăsare sau de complicitate cu « Epoca ». Cei mai mulţi îşi descopereau în biografie şi mici semne de disidenţă. Indivizii de acest fel aveau chiar un pic de culoare în valul zgomotos de sentimente şi vorbărie. O altă ţară, un alt sistem, o altă lume ! Cei mai mulţi visau cu voce tare. Încă un hâc de câteva zile şi vom trăi ca în Europa de Vest ! Aşa gândeau oamenii, aşa arătau lucrurile în acele zile de ianuarie în care începea o altă perioadă importantă din viaţa mea şi a României.
În două zile am izbutit să contactez câţiva colegi de redacţie şi puţinii prieteni pe care îi aveam prin Bucureşti. Poveşti şi iar poveşti despre revoluţie. Era doar încercarea mea de a înţelege nebunia indusă de TVR şi de agenţiile străine de ştiri. Adrian Severin, activist de nivel naţional încă din anul întâi de facultate, era deja mare mahăr. În câteva luni a ajuns ministru. Un regizor ratat deja se mişca de zece ori mai arogant. Era şi el ministru. Un profesor mediocru, care conducea departamentul ideologic, chiar m-a chemat să facem un « mariaj profesional » cu FSN-ul. Adică ? Să faci un ziar al guvernului ! Ce să fac acolo ? Să îl conduci, a zis el. Tot atunci m-a căutat şi Mihai Cârciog, despre care nu ştiam absolut nimic, să facem împreună revista Expres. El a fost omul de care aveam să mă apropii şi alături de care să dezvolt proiectul Expres şi, mai apoi, cu şi fără Ion Cristoiu, Evenimentul Zilei. Mihai Cârciog a fost norocul din acel peisaj de după furtună. O lume de umbre, de mediocri, de rataţi, de activişti, de şmecheri, de apropiaţi ai serviciilor, unii dintre ei cu siguranţă acoperiţi, de loviţi în cap de dorinţa de putere, de paranoici şi de patrioţi desueţi ţâşnise din subsolurile României şi din praful bulevardelor bucureştene pentru a se aşeza în fruntea celor care turnau fundaţiile democraţiei. Pe repede înainte. Ceva nu era în ordine. Falsul, machiatul, manipularea, lumea activiştilor comunişti în haine albe, de prevestitori ai vremurilor noi răsăreau de peste tot. Când discret, când agresiv, când violent, când dispreţuitor.
Imaginea de tragedie amestecată cu carnaval m-a urmărit mereu. Ca din întâmplare, pe la demonstraţii, reporterii României libere şi ai revistei Expres erau fugăriţi sau chiar bătuţi printre primii. N-a trecut mult şi n-am mai putut tipări revista în Bucureşti. Spaţiul tipografic le fusese alocat ziarelor editate de partidele politice. Urmau alegerile din 20 mai. În 13-15 iunie, bunii şi patrioţii muncitori tipografi de la Alexandria au refuzat să mai tipărească revista. Ne-au anunţat că, în cazul în care totuşi apare, îi dau foc în centrul oraşului. Cumnata mea a început să se plângă că a dispărut câinele şi nişte indivizi mă caută noaptea pe acasă. Minerii au devastat redacţia revistei Expres, căutând în subsolul clădirii de pe Strada Batiştei o tiparniţă de bani. Întrebau de mine, însoţiţi de un individ în civil. S-au mulţumit cu un fax şi cu două maşini de scris electrice. Prin 2006 am apucat să citesc rapoartele ofiţerilor SRI care m-au căutat peste tot în acele zile şi nopţi de groază. Rapoartele lor se găsesc în Dosarul mineriadei din 13-15 iunie. Ce aveau cu noi ? Pe cine incomodam ? Un fost student la regie a venit să se confeseze. Fusese constrâns să toarne în timpul studenţiei, iar după revoluţie fusese contactat de ofiţerul său de legătură pentru a se infiltra la revista Expres şi la Liga Studenţilor. Am conceput un fotoreportaj despre casele conspirative ale Securităţii. La prima adresă am fost blocaţi de soldaţi şi de un general Stan, care ne-a confiscat aparatele. Nici hârtie nu se mai găsea pentru Expres. Şi nici pentru Evenimentul Zilei. Eram presa liberă, dar eram şi oaia neagră. Din umbră, de după colţuri, din subsoluri, din birouri şi din privirile oficialilor ne întâmpina o răceală, o distanţă cu subînţelesuri, o ameninţare. Undeva, între speranţele şi sub agitaţia românilor, se ascundea marele dinozaur al comunismului, statul totalitar, cu structurile sale de oţel, prelungite şi ele pe neaşteptate în tot felul de combinaţii economico-politice şi de siguranţă naţională. Iar printre toate acestea, mişunând ademenitor, cu idei noi, principii, ajutoare, oferte de susţinere materială, agenţii americani, francezi, englezi, germani, unguri şi chiar ai Moscovei. Românii voiau democraţie şi schimbarea lumii. Evenimentele din România şi evoluţia societăţii s-au dovedit a fi un proces mai complicat decât ne-am imaginat. Dorinţele de libertate şi democraţie ale compatrioţilor noştri capotau din nepricepere, deturnate de strategii externe, de zbaterile disperate ale foştilor de a nu pierde puterea şi de a nu ajunge în faţa judecătorilor. Comunismul nu voia să decarteze, Securitatea nu voia să deconteze, armata nu voia să fie cercetată pentru greşelile şi morţii din decembrie, iar privilegiaţii se luptau cu înverşunare să rămână la butoanele de comandă ale noii lumi.
Ce împiedecam noi în această schimbare dură de lume, adeseori cu un pitoresc de plâns şi de râsul lumii? Ca nişte naivi, făceam cronica săptămânală a evenimentelor, depuneam mărturie pentru grosolanul aranjament în virtutea căruia evolua România. Scriam despre un târg cu Vestul, cu fostele servicii secrete, cu fostul activ de partid şi de stat. Depoziţiile şi informaţiile noastre încurcau mai mult decât teroriştii. Pentru statul comunist pavoazat în capră democratică, noi eram duşmanii, teroriştii, inamicii democraţiei. Trudind cu încăpăţânare la cronica vremii, mergeam ca inconştienţii pe o lamă care juca rolul de punte între două lumi.
Ceva era trist, ceva era fals, ceva era periculos, ceva venea din trecut. Între comunism şi ce trăim astăzi, am parcurs ani şi ani pe lama tăioasă a ameninţărilor, spre a descoperi că am trecut de partea cealaltă a prăpastiei, pe un pământ şubred, mai sărac, în ţărâna căruia se ascunde cu dibăcie scheletul aceluiaşi stat totalitar de care fugisem mâncând pământul şi de care crezusem că am scăpat.
Cornel Nistorescu
Cornel Nistorescu (n. 1948 în satul Turmaş din comuna Mărtineşti, judeţul Hunedoara) a urmat şcoala primară la Mărtineşti şi cursurile gimnaziale la Simeria. Absolvent apoi al unei şcoli profesionale de la Cugir şi al Liceului « Aurel Vlaicu » din Orăştie, şi-a luat în 1974 diploma de filolog (română-italiană) la Universitatea « Babeş-Bolyai » din Cluj-Napoca.
Între 1974 şi 1990 a fost ziarist la Viaţa studenţească, Amfiteatru, Scînteia tineretului şi Flacăra. Fondator, în 1990, şi director al revistei Expres, a condus şi compania cu acelaşi nume, care a editat, de asemenea, cotidianul Evenimentul Zilei şi revista Expres Magazin. Ca director al Evenimentului Zilei, a semnat zilnic editorialul ziarului în perioada 1997-2003. După 2004 a colaborat cu editoriale şi articole la Foaia Transilvană (Cluj-Napoca) şi Ediţie specială (Craiova). Din 2009 conduce ziarul Cotidianul şi site-ul www.cotidianul.ro.
A fondat Radio Total şi a fost unul dintre iniţiatorii şi acţionarii postului de radio Europa FM. Compania de publicitate Expresiv, pe care a înfiinţat-o, a devenit apoi Hager România şi, ulterior, TBWA Bucureşti.
A publicat trei volume de proză documentară şi reportaj : Întâmplări în liniştea unei fotografii (Editura Junimea, Iaşi, 1978), Paradisul provizoriu (Editura Albatros, Bucureşti, 1982), Proprietarul de iluzii (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988).
