N-aveţi deloc astâmpăr, domnule Mihăescu. În 1967, v-aţi stabilit în Elveţia. De aici aţi plecat în America. Pe urmă, aţi tot trecut Oceanul, venind ba în Elveţia, ba în Franţa. După 1989, v-aţi întors în România. Adică în locul din care aţi plecat în ’67. De ce aţi plecat?
Am plecat din România pentru că mă sufocam. Nu mai puteam suporta politrucii artei româneşti. Mă săturasem de Leonte Rautu, de Tamara Dobrin şi alţii ca ei. Simţeam că mă vor distruge. De altfel, “băieţii cu ochi albaştri” au încercat să mă recruteze. Fusesem atacat, pe nedrept, în ziarul “Scânteia”, dat afara de la “Secolul 20”. De la “Luceafărul” am fost forţat să-mi dau demisia…
De ce aţi plecat şi din Elveţia? Cum au fost primele dumneavoastră săptămâni în America? Ştiaţi limba? Cunoşteaţi pe cineva important care speraţi să vă ajute? Cum v-aţi descurcat?
După ce am lucrat trei ani la o mare editură elveţiană numită “Rencontre”, aceasta s-a închis pentru că a fost cumpărată de o firmă canadiană. Ne-am trezit cu toţii şomeri. Visam de mult timp să ajung în America. Acum era momentul, deşi nu ştiam o boabă de engleză. Desenul este un limbaj pentru muţi. Mi-am pregătit vreo 10-15 desene. În general, m-am pregătit ca pentru o expediţie la Polul Nord. Odată ajuns în Manhattan, m-am oprit la “The New York Times” şi am avut grijă ca uşa batantă să nu mă arunce afară. Am intrat şi n-am mai ieşit pentru 25 de ani. Se întâmplă să visezi, să te trezeşti şi să vezi că visul continuă, treaz fiind. Doar că, într-o zi, realizezi că “Democracy” este doar o etichetă şi te dezmeticeşti… dar asta s-a întâmplat mult mai târziu. Andrei Mihalkov Koncealovski a rezumat perfect diferenţa dintre sistemul comunist şi cel capitalist. Comuniştii zic: “Nu ai voie să faci asta, nu ai voie să faci ailaltă…” Capitaliştii zic: “Ai voie să faci NUMAI asta…”
Să apăreţi în „The New York Times”, „The New Yorker”, „Time” sau „Vogue” nu e o treabă chiar de colea. Nu v-a luat niţel cu ameţeală la început? N-aţi simţit că sunteţi mangă fără să puneţi strop de alcool în gură?
Nu sufăr de vertij. Nu mă tem de înălţimi. La Bucureşti locuiam la etajul 8, la New York, la etajul 34. Mi s-a părut normal sau poate nu am realizat la ce înălţime mă aflu. Eram între nori şi, din cauza ceţii, nu vedeam prea bine cât de adânc e hăul de la picioarele mele.
Cum a fost cu telefonul de la Casa Albă, apoi cu vizita acolo? Şi cum de nu v-aţi pierdut minţile văzând ce vi se întâmplă?
Desenele mele împotriva preşedintelui Nixon, care au apărut în “The New York Times” în timpul scandalului Watergate erau violente, dar nu grosiere, vulgare, ca majoritatea desenelor publicate în presa americană. Nixon a cumpărat două dintre lucrările mele. Povestea e mai lungă şi o relatez în noua mea carte intitulată “Rebel”. Am fost invitat la Casa Albă şi acolo l-am zărit pe Nixon, prin uşa întredeschisă a biroului oval, şezând pe colţul mesei de lucru, cu un telefon strâns la ureche de umăr, cu un sandviş în mâna dreaptă şi un pahar cu suc de portocale în stânga. Era încovoiat şi cu cămaşa udă în spate. Părea un boxer de categoria grea, bumbăcit de adversar. Din acel moment am încetat să mai fac desene împotriva lui. Poate că în acest scop am fost invitat la Casa Alba. E drept că, având viză turistică, dacă aş fi desenat împotriva preşedintelui oriunde în lume, în Europa democratică sau Rusia Sovietică, aş fi fost expulzat. De aceea era America o ţară Mare…
Aţi devenit, după trecerea anilor, de-al… lor. Adică american. Şi american, mai precis. Ce-a însemnat şi ce înseamnă, în oameni şi întâmplări, America pentru dumneavoastră? Dar Europa? Şi, venind şi mai încoace, România?
America reprezintă Ţara Făgăduinţei. Europa o babă, iar Romania înseamnă MAICA mea.
De ce v-aţi întors în 1990?
Am vrut să pun umărul la “democratizarea” ţării. În naivitatea mea, am crezut că se poate face ceva. M-am înşelat şi nu sunt singurul.
De ce aţi intrat în echipa lui Ion Iliescu în 1996? Vă rămăsese mică haina de artist?
Eu nu am intrat în echipa lui Iliescu în 1996, ci din iarna lui 1990. Explicaţia e simplă. Uitându-mă împrejurul meu la cei de la GDS, la Raţiu, la Câmpeanu, la cei care deveniseră “democraţi” peste noapte am înţeles că numai unul care cunoştea la perfecţie sistemul dinainte e capabil să faca trecerea spre altceva. Când eram copil, taică-meu mă trimitea la subsol să cer mai multă căldură. Bătrânul fochist era singurul care ştia în ce ţeavă să tragă un şut sau ce şurub să strângă ca să meargă cazanul. Aşa am crezut şi despre Iliescu… Artistul este şi el un om al cetăţii, un politician în adevăratul sens al cuvântului. El vorbeşte în numele celor care nu se pot exprima.Toţi marii artişti au făcut politică, de la Courbet la Victor Hugo, şi de la Zola la Daumier…
Cum au fost anii petrecuţi la Cotroceni?
Un coşmar.
Ce-aţi zice de nişte portrete în peniţă ale oamenilor cu care aţi lucrat în anii aceia? Ion Iliescu, în primul rând. Viorel Hrebenciuc. Dan Iosif. Corina Creţu. Adrian Năstase. Ioan Talpeş. Mircea Geoană.
În afară de Adrian Năstase, pe toţi îi găsiţi portretizaţi în cartea mea “Între linii”. În ceea ce îl priveşte pe fostul prim-ministru, îi voi face portretul mai încolo. Nu e momentul acum…
Apropo de Corina Creţu, credeţi în povestea cu Colin Powell?
Generalul “de birou” Colin Powell nu e nici primul, nici ultimul fraier care cade într-o capcană. Bine că s-a desmeticit la timp şi nu şi-a pierdut nevasta. Sau poate l-a tras de mânecă un binevoitor şi i-a explicat cum e cu ODC-ii (ofiţerii deplin conspiraţi). Powell s-a facut de râs demult, pe vremea când scutura flaconul cu arme de distrugere în masă la ONU. Mai mult decât atât ce putea să i se mai întâmple? Corina Creţu a fost probabil recrutată pe vremea când era “prietena” lui Fulga, şeful de la SIE.
Mi-e greu să împărtăşesc această părere, dar asta contează mai puţin. În 2001, iată-vă înapoi la Paris, în calitate de ambasador al ţării noastre la UNESCO. Cum se potriveau rigorile diplomaţiei cu firea dumneavoastră de rebel?
Diplomaţia mi se potriveşte ca o mănuşă. M-am descurcat de minune şi la UNESCO, şi la Parlamentul European. Relaţia cu Ministerul Afacerilor Externe era “de porc”. Pe vremea aceea era condus de “prostănacul” Mircea Geoana. Nu cred că mai e altceva de adăugat.
De la Paris, hop în căruţa partidului România Mare. De ce?
Ca să-i trag o palmă lui Iliescu. Dacă citiţi presa vremii veţi constata că am reuşit.
Dacă v-a mai rămas cerneală, încercaţi, vă rog, şi un portret al lui Vadim.
I-am făcut un portret intitulat “Rinocerul” care a fost publicat în “Cotidianul” pe 13 ianuarie 2013 şi este ultimul eseu din cartea mea “Strigăte în pustiu” tipărită la RAO. Pot să adaug doar că Corneliu Vadim Tudor (sic) este o “Matahală hermafrodită” (el se inseminează, el se fată), un autor de cronici rimate care se crede poet şi care va sfârşi prost şi ca politician din cauza matrapazlâcurilor pe care le-a facut la Parlamentul European, unde se află sub anchetă. PRM i-a tras deja şutul în fund, dându-l afară.
După această caracterizare extrem de dură, o întrebare ca de la român la român. Dacă unul de-al nostru, un român, adică, ar lua mâine Premiul Nobel, ce credeţi, cei care l-ar iubi ar fi mai mulţi decât cei care l-ar urî?
Bineînţeles, cei care îl vor urî vor fi mai mulţi. “Noi suntem români!”
Dacă aţi putea s-o luaţi de la capăt, ce din ce-aţi făcut n-aţi mai face? Ce din ce n-aţi făcut aţi vrea să faceţi?
Nu regret nimic. Am trăit din plin cel puţin patru vieţi. Cu ajutorul lui Dumnezeu mi-au mai rămas trei!
O mărturisire de final. Aveţi, domnule Mihăescu, mână nu doar de mare grafician, ci şi de mare scriitor. Cartea dumneavoastră de memorii „Între linii” i-ar putea umple de invidie pe foarte mulţi prozatori. Citind-o, aproape c-am început să vă urăsc. Pentru talent. Dar şi să vă iubesc un pic. Pentru adevărurile spuse. La capătul ei, am simţit nevoia să urlu de durere. Chiar nu putem avea ţara pe care o visăm cu toţii? Se va întâmpla asta vreodată? Dacă da, când? Dacă nu, de ce?
Ţara pe care o visăm se va realiza numai când ne vom deştepta din somnul cel de moarte.
Ştefan Mitroi / Adevarul.ro via Melidoniumm
Ziaristi Online va recomanda si http://www.eugenemihaesco.com/
