Publicistul neintrecut Grid Modorcea poate fi numit pe drept cuvant si cronicarul neobosit al Festivalului George Enescu, articolele sale pline de substanta despre evenimentul artistic romanesc meritand sa intre in paginile unei noi carti despre lumea muzicii anului 2013. Desi un americanofil declarat, iata ca scriitorul nu se sfieste sa-si arate si admiratia fata de elemente ale marii culturi rusesti. Redactia noastra si-a rezervat dreptul introducerii unui semn de intrebare in titlul de mai sus, multumindu-i colaboratorului nostru pentru intelegere. (Z.O.)
Reîntoarcerea triumfătoare a lui Ivan
Cred că dacă România ar reintra în sfera de influenţă a ruşilor, mulţi români ar fi fericiţi. Poate cei mai mulţi. Nu ştiu care sunt semnele în alte medii, politice, în primul rând, dar în mediile culturale semnele sunt clare: un entuziasm de nedescris la manifestările ruseşti.
Mi-aduc aminte ce entuziasm a fost la venirea lui Nikita Mihalkov în România. Afluenţă fără limite la toate întâlnirile cu el. La fel, când a fost prima ediţie a Festivalului Filmului Rus, acum patru ani, după o întrerupere de aproape 20 de ani. O manifestare de simpatie, de fericire chiar, de asemenea, de nedescris. În fine, la ultimele ediţii ale Festivalului “George Enescu”, de fiecare dată, când au evoluat orchestrele sau interpreţii ruşi, s-a petrecut tot un fenomen de masă, cu sălile de concert neîncăpătoare.
Aşa a fost şi acum, la această ediţie, entuziasm de nedescris la recitalul de la Ateneu al lui Evgeny Kissin, prezentat pe larg anterior, apoi la concertul lui Maxim Vengerov, care a cântat la vioara sa Stradivarius şi a dirijat formaţia “Virtuozii” din Bucureşti, interpretând lucrări de Bach şi Mozart. Nebunie a fost şi la a doua prezenţă a lui Kissin pe scena Ateneului, când a cântat în prima parte 4 improptus de Schubert, iar în partea a doua, împreună cu Silvia Marcovici şi Alexander Kniazev (alt rus), Trio nr. 1 în Si bemol major op. 99 de Schubert. Succes deplin.
Arhiplină a fost şi Sala Palatului la concertul dat de Russian National Orchestra, dirijor Mihail Pletnev, cu un program exclusiv rus: Prokofiev, Ceaikovski, Glazunov.
Solist la Concertul nr. 2 pentru vioară şi orchestră de Prokofiev a fost o cunoştinţă mai veche a festivalului: violonistul Vadim Repin, un fenomen. Dar şi mai puţin cunoscutul Mihail Pletnev a fost o mare surpriză, fiind singurul dirijor din festival care a dirijat fără partitură. Un muzician rar, el fiind şi pianist, şi compozitor, şi lider muzical, cu o prestaţie greu de comparat. Cred că seara rusă a fost cea mai reuşită din tot festivalul. În primul rând datorită muzicii alese.
Muzica rusă nu are egal, nu are echivalenţă în ceea ce priveşte patetismul polifonic, suflul de vitalitate, starea de bucurie, de cantabilitate şi de entuziasm sincer, curat, nemistificat. Şi toţi care o cântă intră într-o magie specială aşa cum s-a întâmplat cu englezii de la Royal Philharmonic Orchestra sub bagheta americanului Andrew Litton, când au cântat Patetica lui Ceaikovski.
Desigur, ruşii cântaţi de ruşi este un fapt greu de egalat. Şi e suficient să facem paralela cu al doilea concert al Orchestrei din Rusia, dirijor Horia Andreescu, cu Liszt şi Mahler. Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră de Liszt a fost interpretat la pian tot de un rus, Boris Berezovsky, cu un aspect masiv de Ivan dezlănţuit. Îi lipseau doar cizmele. Iar din Mahler s-a cântat Simfonia nr. 2, numită “Resurrection Symphony”. Cu participarea Corului Filarmonicii “George Enescu” şi a solistelor Anita Hartig şi Bernarda Fink. Având o durată de 1h 40’, simfonia este emblematică pentru personalitatea lui Gustav Mahler, evreu convertit la catolicism, dar a cărui muzică a fost interzisă în perioada nazistă, în Germania şi Europa. Însuşi Mahler îşi considera lucrarea ”atât de înfricoşătoare încât nici eu singur nu-mi dau seama cum am reuşit să scriu aşa ceva”. Poate pentru ideile sale mistice sau pentru tonalitatea ei funebră, deşi nu lipseşte nici atitudinea milităroasă, războinică, ca şi emfaza faţă de mesajele religioase, cântate ca o izbăvire a naţiei germane, având în final ca laitmotiv versul “Voi muri ca să trăiesc”. O simfonie a disperării, marcată de contraste ciudate, de tăceri şi răbufniri, de câteva finaluri grandilocvente (a durat 6 ani elaborarea ei), de voci umane ca nişte strigăte, un salt sfâşietor de la moarte la înviere, pe care nu-l mai întâlnim în muzica lumii.
Evident, orchestra a fost la înălţime, o prestaţie fenomenală. Însă adevăratul entuziasm al publicului a fost în prima seară, vizavi de compozitorii ruşi, pe care o putem numi Seara rusească. Totul a fost impecabil, cu excepţia părţilor pianissimo ale lui Repin, care nu se pot percepe în Sala congreselor.
*
Lucrarea lui Prokofiev a avut premiera la Madrid, în 1935, dar a fost compusă la Paris, Voronej şi Baku, cum mărturiseşte compozitorul, care avea o natură umblătoare (şocantă a fost reîntoarcerea sa, în 1936, din Occident în fostul URSS), era permanent în căutare de nou, de asimilări neaşteptate, pe care le topea în stilul său de o mare intensitate ritmică, cu un discurs melodic la limita tonalului. Şi în această piesă pentru vioară se aud teme vesele, de sorginte populară, intonate întâi de vioara solistă, apoi de orchestră. Lucrarea e poli-stratificată, are mai multe pânze freatice, care se întrepătrund continuu, într-un ritm preluat de vioară de la orchestră şi retransmis ei. Finalul este tumultos, o alternanţă între dans grotesc şi vals, dar se aud şi sunete de castagniete, ca într-o sărbătoare populară spaniolă.
În această tonalitate grotesc-populară este şi Vals-Scherzo în Do Major op. 34 de Ceaikovski. Totul e vesel, burlesc, un permanent joc între glissando, spiccato şi stacato, totul este eliberator, ferice, plin de salturi şi umor. Suntem ca într-un carnaval în care partenerii îşi schimbă continuu măştile. Nu lipsesc, desigur, sonorităţile populare ruseşti. Totul este pătruns de o energie debordantă, care se transmite ascultătorului. Ideea de scherzo este dominantă, de aceea valsul pare grotesc, comic, ca într-o caricatură a unei sărbători câmpeneşti. Compus în 1877, Vals-Scherzo are alura unui experiment, a unui studiu pentru virtuozitatea instrumentelor. Ceaikovski se joacă de-a armoniile, într-un limbaj avansat, neaşteptat, ce anunţă faimosul său Concert pentru vioară şi orchestră op. 35.
Iar despre Antotimpurile lui Glazunov nu se poate spune decât că ele sunt o încântare, o mare surpriză, aparţinând unui compozitor mai puţin cântat, dar având un element comun cu Enescu: o memorie muzicală legendară. El a fost lider de şcoală la Conservatorul din Sankt-Petersburg. Anotimpurile (1900) sunt o suită de balet, în stilul lui Rimski-Korsakov. Totul este multi-cromatic, vizual, cu sugestii alegorice. O cascadă de energie în spiritul naturii.
Originale au fost şi bis-urile, Repin şi Pletnev au oferit două bisuri concertante, pentru vioară şi orchestră. Un fel de solo-uri acompaniate. Pletnev părea în admiraţia totală a lui Repin, un solist cu un stil impecabil, un sunet cald, echilibrat, îmbinat cu eleganţa şi sobrietatea artistului.
Au cântat degajat (Repin spune că lucrează 20 de ani la un concert ca să obţină “libertatea în interpretare”). Ca doi mari maeştri, ce au depăşit de mult faza acumulărilor. Au arătat ce înseamnă cu adevărat muzica. Un medicament al sufletului. Ei au cântat ca într-o uitare de sine, ca într-un voiaj de plăcere, de dragul muzicii. Muzica a devenit un personaj, o întruchipare de vis, ca o muză reală în stare să-i simtă pe cei care o iubesc. Muzica e o poartă sigură spre fericire. Te face să te simţi om. Degajă energie pozitivă, o stare de iubire şi solidaritate.
Nu pot să nu relatez că felul degajat în care au pozat muzicienii ruşi, în primul rând dirijorul, a transmis şi o stare de panică. Această siguranţă, stăpânire de sine, lipsa totală de nelinişte, anunţă o revenire a umbrelei ruseşti asupra României. Sunt semne că dacă ruşii revin, nu mai pleacă. Niciodată. Şi cineva îmi spunea că e posibil ca şi politica lipsită de reforme de la Bucureşti, să încurajeze o asemenea ipoteză. Fiindcă în România, cu câteva mici reforme democratice nesemnificative, cum e pseudolibertatea presei (pe ultimul loc în UE), nu se face altceva, de 23 de ani, decât se consolidează comunismul (lumea chiar e speriată de apariţia unei noi securităţi).
Altfel nu se explică nedumerirea multor şefi de state sau a unor foruri internaţionale la măsurile luate de politicienii români, foruri care nu ne consideră demni de viză. Mereu suntem o problemă pentru UE. Mereu ieşim din cârdul disciplinat, ca nişte maidanezi. Toată politica românească parcă anume a fost în batjocură, dezastruoasă, fiindcă a dus la o datorie de 97 de miliarde de euro, fapt unic în istorie, imposibil de achitat vreodată.
Nu există decât o soluţie: să vină iar ruşii! Cu excepţia împrumuturilor, a îndatoririlor străine, pe care se bazează toată economia românească, structurile şi viaţa oamenilor au rămas ca în regimul de tristă amintire. E o falsă libertate, un fals patriotism, o falsă educaţie, o falsă democraţie. Nu-i de mirare că prostia e in floare. Şi munca un lux. O ţară atât de şubredă economic şi totuşi parlamentarii dorm sau se plimbă, iar populaţia taie frunză la câini. Nu-i posibil ca nimeni să nu lucreze de vineri după-amiază până luni dimineaţă! Cunosc bine realitatea americană. Acolo se munceşte non-stop, fără pauză, într-un sistem capitalist funcţional aflat numai cu faţa spre viitor. Pe când aici, în România, totul e ca o aşteptate. Ce se tot aşteaptă? Vreo minune? Îl aşteptăm pe Godot? Nu, îl aşteptăm pe Ivan. Românii, în stilul lor proverbial, uită repede. Au şi uitat vorba ceea: „Dă-i nas lui Ivan că se urcă pe divan”.
Aşa a fost şi concertul oferit de Orchestra Naţională Rusă, creată în 1990 de către Mihail Pletnev, aşa cum la îndemnul lui Putin s-a creat în 2003 o a doua Orchestră Naţională. Ambele orchestre au fost prezente la Bucureşti în această ediţie a Festivalului “George Enescu”. Şi prestaţia lor, de vincerò, care nu cred în lacrimi, a fost luată cu asalt. Aceste semne nu anunţă oare o reîntoarcere triumfătoare a lui Ivan?
Grid Modorcea
Foto: enescu.tvr.ro/2013/
