Portalul Ziaristi Online publica, integral, cu sprijinul deosebit al Editurii Rao, Capitolul celei mai recente carti a profesorului american Larry Watts care a scos din minti Reteaua Pacepa-Tismaneanu.

Pentru versiunea originala, in limba engleza, cititi Larry L. Watts: The Pacepa Defection. Casting Romania as the ”Prince of Thieves”. The Pacepa’s Mith. EXCLUSIV ZIARISTI ONLINE: O Afacere KGB care intoxica Romania si SUA de 35 de ani 

“Cei dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece”

Larry L. Watts

Capitolul 2

Fuga lui Pacepa, iulie 1978

România distribuită în rolul de “prinţ al hoţilor”

Pe 26 iulie 1978, adjunctul DIE Ion Mihai Pacepa s-a predat spionajului vest-german din Köln, fiind apoi încredinţat omologilor americani. Ajuns la Washington, Pacepa a reiterat deja familiara temă a măsurilor active sovietice – oferită iniţial oficialilor ambasadei americane în 1956 şi repetată debrieferilor CIA şi FBI de defectorul KGB Anatoli Goliţîn, în 1963 –, că România era un cal troian al Kremlinului. În conformitate cu defectorul român, Ceauşescu nutrea o ură profundă faţă de SUA şi un dispreţ cu caracter personal la adresa preşedintelui american, Jimmy Carter.¹ Ceauşescu, a pretins el, fura de la americani tehnologie din domeniul computerelor, al laserilor şi sateliţilor – mai precis acea tehnologie pe care Washingtonul a pus-o la dispoziţia Bucureştiului începând cu anul 1975, în cadrul cooperării militare româno-americane – cu scopul de a o oferi Moscovei.²

Pacepa a deplâns de asemenea faptul că România ar fi înşelat Israelul şi toate statele arabe moderate implicate în procesul de pace din Orientul Mijlociu. Bucureştiul, a susţinut el, lucra mână-n mână cu teroriştii arabi, terorişti subordonaţi în secret lui Yasser Arafat – despre care a afirmat totodată că ar fi agent KGB.³ Şirul acuzaţiilor sale servea aproape perfect ţelurile urmărite de măsurile active ale sovieticilor şi ale Pactului de la Varşovia faţă de România – distrugerea relaţiilor româno-americane, zădărnicirea procesului de pace şi compromiterea relaţiilor României cu partenerii ei occidentali şi cu principalii actori din Orientul Mijlociu.

Descriind diplomaţia şi serviciile de informaţii ale fostei sale ţări ca profund ostile Statelor Unite, Pacepa şi-a găsit susţinători în rândul comunităţii de contrainformaţii din cadrul CIA şi în FBI, cele două organisme instituţionale care, urmare a responsabilităţilor deţinute, aveau cele mai mari reticenţe în a trasa o linie clară de demarcaţie între comuniştii “răi” (pro-Moscova) şi comuniştii “buni” (independenţi). Pacepa a reuşit să convingă cel puţin un ofiţer FBI că eforturile de a menţine accesul României la Clauza naţiunii celei mai favorizate, care permitea ţării să întreţină relaţii comerciale cu SUA fără taxe vamale prohibitive, dar şi eforturile continue ale Bucureştiului de a îmbunătăţi relaţiile economice româno-americane, în general, erau parte a unei operaţiuni ostile sub acoperire, în cadrul căreia “biroul DIE din Washington a recrutat sau a încercat să recruteze diverse personalităţi din emigraţia română, cărora li s-a încredinţat misiunea de a face lobby pentru «Clauză»”.⁴ Această abordare, de a trata eforturile de lobby româneşti ca activitate ostilă, era direct opusă celei pe care SUA o adoptaseră faţă de tentativele poloneze şi maghiare de păstrare a statutului de cea mai favorizată naţiune (acordat de foarte puţin timp Ungariei, dar deţinut cu caracter permanent de Varşovia, fără revizuiri anuale, încă din 1960). Eforturile lor de lobby mult mai extinse, poate ca urmare a comunităţilor de imigranţi polonezi şi maghiari în SUA considerabil mai numeroase, erau privite ca rezultat al unor sentimente cât se poate de fireşti, sănătoase şi admirabile faţă de ţara de origine.

Afirmaţia unuia dintre susţinătorii din FBI ai lui Pacepa, că “operaţiunea «Clauza» ne-a ajutat mai mult pe noi decât pe români”, fiindcă permisese FBI-ului “să cunoască şi să neutralizeze mulţi dintre agenţii influenţi din rezidenţa DIE”, sugerează ce succes a avut defectorul în efortul său de a-i convinge pe unii membri ai comunităţii de informaţii americane că România nu merită Clauza naţiunii celei mai favorizate şi că eforturile ei de a o păstra erau ilegitime.⁵ În mod similar, supoziţia că reprezentanţii economici şi diplomatici români erau ofiţeri ai Securităţii sau subordonaţi serviciilor de securitate într-o măsură diferită de cea a celorlalţi membri ai Blocului, sau că toţi ofiţerii de Securitate din Ambasada română erau implicaţi în operaţiuni ostile intereselor americane – şi, invers, că diplomaţii şi oficialii serviciilor de informaţii reprezentând regimurile loiale Moscovei din Polonia şi Ungaria erau “mai curaţi” din acest punct de vedere – erau greşite din ambele perspective. Serviciile de informaţii poloneze începuseră să-şi plaseze ofiţerii şi agenţii în reprezentanţe comerciale străine şi în parteneriate economice “încă din 1946”, iar în  Ministerul de Externe şi în alte instituţii care activau peste hotare de la începutul anilor 1950.⁶ În mod similar, Ungaria îşi subordonase pe deplin aparatul diplomatic cerinţelor impuse de serviciile de spionaj şi propagandă.⁷  Budapesta exploata mai cu seamă contactele şi schimburile culturale şi ştiinţifice pentru a influenţa cercurile conservatoare şi de dreapta din Occident, inclusiv în rândul comunităţilor de imigranţi maghiari, cercuri care altfel nu ar fi fost accesibile sau favorabile în plan economic ori politic.⁸

După încheierea Războiului Rece, ofiţerul german care l-a preluat pe Pacepa din adăpostul pe care şi-l găsise, în iulie 1978, în toaleta publică de sub Catedrala din Köln, a devenit şeful Biroului Federal German pentru Apărarea Constituţiei. În 1996, el a recunoscut în faţa omologului său din Serviciul de Informaţii Externe român că germanii îl predaseră pe Pacepa americanilor în decurs de 72 de ore după dezertarea lui, în parte fiindcă nu se îndoiau că aveau de-a face cu un agent infiltrat de sovietici.⁹ Ulterior, Pacepa a confirmat în repetate rânduri că, în timpul activităţii sale de ofiţer al serviciilor de informaţii externe din România, “obişnuia să primească ordine de la KGB”, declarând în mod explicit că “mi-am petrecut 27 de ani din viaţă lucrând pentru KGB” – altfel spus, întreaga durată a serviciului său în Securitate, de la semnarea oficială a angajamentului (deja cu rang de ofiţer), în 1951, până la fuga din 1978.¹⁰

În conformitate cu un raport intern al Stasi, ofiţerii de contrainformaţii vest-germani trimişi la Washington pentru interogatoriul lui Pacepa au considerat că declaraţiile sale sunt neconvingătoare şi inconsecvente şi au conchis că intenţia lui a fost aceea ca, “prin intermediul informaţiilor sale evident insubstanţiale, să dobândească de la CIA dreptul la o viaţă în siguranţă în SUA, protejat de investigaţiile foştilor săi colaboratori”.¹¹ Aceasta era o exagerare. Ca agent dublu sovietic în România, Pacepa deţinea cunoştinţe considerabile privind operaţiunile KGB în cadrul Blocului sovietic. În plus. în calitate de consilier pe teme de securitate al lui Ceauşescu, l-a însoţit pe acesta din urmă în numeroase vizite externe şi era firesc să ştie într-o oarecare măsură despre ce anume se discuta cu aceste prilejuri. Dacă însă a redat, interlocutorilor americani, în mod corect esenţa respectivelor discuţii – aceasta este o cu totul altă chestiune. Cartea sa din 1987 sugerează că nu a făcut-o.

Stasi amintea şi ea de suspiciunile serviciilor de informaţii vest-germane că Pacepa ar fi fost anchetat pentru inventarea unor “state de plată pentru agenţi dubioşi, în ideea de a solicita o sursă consistentă de venit”.¹² Date fiind strânsele legături existente la acea vreme între serviciile de informaţii vest-germane şi Securitate – unitatea antiteroristă a Germaniei Federale (Grenzschutzgruppe 9 – GSG 9) îi asistase pe români, în 1977, în organizarea propriei lor unităţi antiteroriste (Unitatea Specială pentru Lupta Antiteroristă – USLA) –, se poate ca Bucureştiul şi Bonnul să fi schimbat date despre defector. După fuga acestuia, ancheta Departamentului Securităţii de Stat (DSS) i-a identificat pe Pacepa, pe Nicolae Doicaru, superiorul lui de la informaţiile externe, pe şeful contrainformaţiilor externe, Mihai Caraman, pe şeful unităţii anti-KGB, Constantin Iosif, şi pe Ion Stănescu, şeful DSS şi la un moment dat ministru de Interne, ca fiind responsabili pentru menţinerea unui cadru de corupţie generalizată la vârful serviciului de securitate, care le-a permis timp de circa 25 de ani să eludeze orice supraveghere din partea DIE.¹³ Aşa cum se remarca în ancheta internă, grupul oferea cadouri şi onora liste de cumpărături pentru membrii de frunte ai partidului atunci când se aflau peste hotare, asigurându-şi astfel libertatea de acţiune – o frapantă recunoaştere a stării de fapt privind corupţia la nivelul conducerii Securităţii şi la vârful Partidului, la fel de acuzatoare ca tot ce a publicat Pacepa ulterior.¹⁴

Pe lângă această chestiune a corupţiei, colaboratorii apropiaţi ai lui Pacepa erau implicaţi în exproprierea abuzivă a unor proprietăţi deţinute de germanii şi evreii emigraţi, în cadrul unor operaţiuni de extorcare ce au stârnit în mod repetat protestele Occidentului, ameninţând statutul de cea mai favorizată naţiune al României.¹⁵ Extras din ancheta internă efectuată de autorităţile române după fuga lui Pacepa:

Materiale recent [descoperite] indică faptul că multe foste cadre din DGIE erau caracterizate de corupţie, minciună, arivism şi tendinţe grandomane. Datele existente sugerează că, urmare a modului în care conducerea Ministerului de Interne a acoperit abuzurile şi ilegalităţile comise de cei peste 100 de angajaţi care au cumpărat în Bucureşti proprietăţi de la persoane care ulterior au emigrat, aceşti angajaţi nu au fost traşi la răspundere conform legii.¹⁶

Odată ajuns în Statele Unite, Pacepa a pus un accent deosebit pe caracterul antisemit al politicii duse de România şi de Ceauşescu, în particular. În mod semnificativ, aceste afirmaţii, contrazise mai târziu de diverşi oficiali israelieni, au părut plauzibile, în primul rând, prin prisma acţiunilor neautorizate în care cercul de apropiaţi ai lui Pacepa a fost implicat direct.¹⁷ După 1989, mai mulţi foşti ambasadori israelieni în România din anii 1980 au confirmat că Nicolae Ceauşescu a fost de bună credinţă în eforturile sale de mediere a situaţiei din Orientul Mijlociu şi că aceste eforturi au dat roade.¹⁸ Şi atunci, de ce defectorul a continuat, şi după sosirea sa în SUA,  să disemineze teme de dezinformare ale KGB-ului îndreptate împotriva politicii României în Orientul Mijlociu, despre care ştia că sunt false?

Noii şefi ai Ministerului de Interne şi ai DSS au descoperit cu iritare că, în ciuda pretenţiilor sale că ar fi înregistrat performanţe extraordinare, ramura tehnico-ştiinţifică a DIE, a cărei responsabilitate o deţinuse Pacepa în mod personal, nu făcuse „achiziţii” tehnologice importante nici în Germania, nici în SUA. S-a constatat astfel că absolut toate documentele şi echipamentele furnizate sub conducerea lui Pacepa proveneau din surse deschise. Succesele sale sub acoperire de care făcuse paradă constau în mare parte în teze de masterat şi de doctorat din domeniul tehnic, accesibile liber la universităţile americane, şi în echipamente achiziţionate în mod legal pe piaţa liberă şi la expoziţii sau târguri de profil.¹⁹ Mai mult decât atât, evaluarea ostentativ pozitivă a spionajului tehnologic românesc împotriva SUA făcută de Pacepa în depoziţiile sale acuzatoare de după dezertare a servit la distragerea atenţiei de la mult mai intensele eforturi de achiziţii ale altor aliaţi din Pact.²⁰

Acuzaţia că România ar fi furat tehnologie occidentală şi americană pentru Moscova, ca modalitate de sădire a suspiciunilor privind scopurile reale ale politicilor sale economice şi militare, a fost o temă centrală a măsurilor active sovietice încă de la începutul anilor 1960, fiind menită să submineze relaţiile româno-americane. În parte, obiectivul vizat era acela de a împiedica o cooperare militară mai strânsă cu SUA şi de a o sabota pe cea deja esistentă. De asemenea, se dorea să fie preîntâmpinată naşterea unui semnificativ interes economic american, pe termen lung, pentru România şi să fie împiedicat Bucureştiul să-şi dezvolte şi mai mult capacităţile economice în afirmarea independenţei. Iar Pacepa se afla într-o poziţie mai bună decât oricine altcineva pentru a susţine o asemenea interpretare.

Faptul că fusese şef al Secţiei Ştiinţă şi Tehnologie (S&T) din DSS i-a conferit o inerentă credibilitate în ceea ce privea operaţiunilor de intelligence în acest domeniu. El l-a înfăţişat pe Ceauşescu ca fiind unul dintre cei mai credincioşi satrapi ai Kremlinului, dornic să-şi “sporească substanţial contribuţia” faţă de Moscova în privinţa tehnologiilor furate, pentru a-şi împlini scopul personal, acela de a deveni “cel mai important şi mai respectat partener al sovieticilor în cadrul Pactului de la Varşovia”.²¹ Pacepa a continuat să susţină acelaşi refren în întreaga perioadă a Războiului Rece, dar şi după aceea, izbutind să-i convingă pe unii dintre influenţii ziarişti, diplomaţi, politicieni şi analişti americani din afara comunităţii de informaţii că România era un cal troian al sovieticilor şi un partener perfid şi nepotrivit al Statelor Unite.²²

Alertate de declaraţiile insistente ale lui Pacepa şi ale partizanilor săi, agenţiile din cadrul comunităţii de informaţii americane au plasat România sub o atentă supraveghere atunci când s-a trecut la examinarea operaţiunilor sovietice de furturi tehnologice. Iar ceea ce au constatat s-a dovedit în mare parte în contradicţie cu afirmaţiile lui Pacepa, dar în ton cu nemulţumirile interne ale spionajului sovietic.²³ Spre exemplu, în iunie 1982, la circa patru ani după ce Pacepa a început să disemineze mitul operaţiunilor româneşti antiamericane, agenţiile de informaţii americane au conchis în mod unanim că, în totală contradicţie cu acţiunea celorlalte ţări din Blocul sovietic, în realitate, România “nu a dat curs solicitării sovietice privind activităţile de «colectare»”.²⁴

Preşedintele Ronald Reagan a subliniat că România era singurul partener din Blocul sovietic căruia SUA îi puteau transfera tehnologie şi faţă de care puteau diminua măsurile de limitare a exporturilor, fără teama că, în acest mod, vor aproviziona indirect Moscova. Referindu-se la chestiunea problematică a transferului în contextul “politicii de diferenţiere” a administraţiei sale, în septembrie 1982, preşedintele Reagan nota că, “dată fiind probabilitatea ridicată ca tehnologia vândută legal oricărui alt stat est-european decât România să fie transferată Uniunii Sovietice”, “nu ar fi posibilă diferenţierea în furnizarea tehnologiei de producţie controlate de COCOM – (Coordinating Committee for Multilateral Export Controls).²⁵ În 1988, la un an după publicarea cărţii lui Pacepa, în care aceleaşi acuzaţii erau repetate către un public mult mai larg, analiştii Pentagonului au decis că românii nu au “acţionat ca surogate ale serviciilor de informaţii sovietice”, motivul fiind acela al unor “conexiuni mai slabe cu sovieticii în domeniul informaţiilor”, şi că, în plus, comportamentul observat al reprezentanţilor României în SUA nu sugera că “activitatea de culegere a unor informaţii sensibile din domeniul ştiineţei şi tehnicii” ar fi constituit o prioritate pentru ei.²⁶

Anumite afirmaţii ale lui Pacepa ofereau dovezi indirecte care sugerau că Bucureştiul era îndreptăţit să-l bănuiască a fi atât agent al Moscovei, cât şi al Budapestei, angajat într-o serie de măsuri active de discreditare a României, dar şi de “consolidare a prestigiului” în favoarea Ungariei. Pacepa a identificat Germania de Est, România şi Polonia – în această ordine – ca fiind ţările responsabile de cele mai importante furturi de tehnologie americană. Pe lângă insidioasa şi pe deplin incorecta includere a României în acest grup, el a exclus în mod inexplicabil Ungaria (o omisiune care apare în mod consecvent în scrierile lui Pacepa). În realitate, principala contribuţie est-europeană în domeniul ştiinţei şi tehnologiei furate de la americani în beneficiul Moscovei provenea de la acele servicii de informaţii care aveau largi comunităţi de emigranţi, reprezentanţe oficiale mai mari şi multiple centre de operare pe teritoriul SUA – în acest sens, aşa cum nota comunitatea de informaţii americană într-unul dintre buletinele sale National Intelligence Estimates, “Polonia şi Ungaria fiind, se pare, principalii contributori est-europeni”.²⁷

Spre exemplu, exploatându-şi capacitatea de a recruta membri ai comunităţii de etnici polonezi din SUA, Varşovia a reuşit să fure o gamă variată de tehnologie americană în beneficiul Kremlinului. Reţeaua Marian Zacharski – William Holden Bell, de pildă, a oferit Moscovei documente despre „radarul look down, shoot down al aeronavelor F-15, sistemul radar pentru bombardierele Stealth şi B-1, un sistem radar all-weather pentru tancuri, un sistem radar experimental pentru Marina americană, racheta aer-aer Phoenix, un radar de supraveghere pentru navele maritime, racheta sol-aer Patriot şi un sistem de apărare aeriană al NATO”.²⁸ În mod similar, securitatea de stat ungară a recrutat un etnic maghiar din armata americană – pe Zoltan Szabo, cel care a creat reţeaua Clyde Lee Conrad – pentru una dintre cele mai îndelungate operaţiuni de spionaj care implica achiziţia de tehnologie.²⁹ Reţeaua Szabo–Conrad era chiar mai cunoscută pentru furtul de strategie şi planuri operaţionale NATO împotriva Pactului de la Varşovia, de planuri pentru mişcările de trupe, blindate şi aeronave, şi de descrieri detaliate ale armelor nucleare şi ale amplasării acestora.³⁰ De fapt, AVH (Allamvédelmi Hatóság – Serviciul de securitate al Ungariei – Nora Red. ) a plasat ofiţeri cu pregătire tehnologică “sub acoperire în întreprinderi maghiare de comerţ exterior din domenii specializate, precum computere şi echipamente electronice”, pentru a “obţine în secret, de la oameni de afaceri occidentali, informaţii de tip S&T şi articole aflate sub embargo”.³¹

Deşi eforturile poloneze de spionaj au dat o lovitură considerabilă securităţii naţionale a SUA, ele s-au aflat abia pe locul al patrulea printre partenerii “în strânsă cooperare”, din punct de vedere al numărului de agenţi arestaţi de contrainformaţiile americane şi de autorităţile de stat. Pe primul loc se afla Germania de Est, urmată de Ungaria pe locul al doilea, de Cehoslovacia şi, la mică distanţă, de Polonia.³² În mai multe cazuri, agentul recrutat lucra deopotrivă pentru Ungaria şi Cehoslovacia, dat fiind că prima deţinea o reţea extinsă în cealaltă (formată în mare parte din unguri non-etnici), acest lucru facilitând cooperarea bilaterală.³³

O actualizare făcută de comunitatea de informaţii americană la mijlocul anilor 1980 cu privire la furtul de tehnologie sofisticată, preponderent militară, în cadrul Blocului sovietic, a ajuns la concluzii similare:

Din a doua jumătate a anilor 1970, surogatele din rândul acestor servicii au jucat un rol major în programul general VPK [Voenno-Promişlennaia Komissia – Comisia Militar-Industrială Sovietică] de achiziţionare de tehnologii militare occidentale, deseori în schimbul unor concesii economice pe care sovieticii le-au acordat ţărilor lor. Serviciile de informaţii din RDG, Polonia şi Ungaria sunt printre cele care au reuşit în mod deosebit în achiziţia de informaţii clasificate din Occident şi de produse supuse măsurilor de control al exporturilor.³⁴

România, pe de altă parte, nu era implicată în niciuna dintre reţelele de spionaj care operau în SUA în anii 1980 (şi nici nu fusese implicată în deceniul anterior).³⁵ Această absenţă din rândurile celor care efectuau operaţiuni împotriva intereselor americane este cu atât mai meritorie ţinând seama că şase dintre spionii arestaţi de autorităţile SUA în perioada respectivă lucraseră pentru state considerate de Washington ca fiind prietene sau neutre.³⁶ Bucureştiul nu numai că nu s-a angajat în procurarea ilegală de tehnologie americană sofisticată, mai cu seamă de tip militar, dar nici măcar nu figura printre statele Pactului de la Varşovia care făceau acest lucru în favoarea Kremlinului. După 1989, investigatorii americani au desfăşurat o anchetă în România, cu aprobarea autorităţilor române alese în mod democratic, cu scopul de a-i verifica rolul în furtul de tehnologie americană sofisticată. Aşa cum se întâmplă la o verificare serioasă a dezinformărilor, respectivele afirmaţii s-au dovedit nefondate. Unicul caz de furt tehnologic semnificativ care a prejudiciat SUA (în termenii pierderilor de profit) descoperit a fost cel al tehnologiei pentru sticla securizată pentru parbriz folosită la fabricarea autoturismului Dacia. Şi încă nu este clar cum a ajuns respectiva tehnologie să fie utilizată în cadrul unui proces de fabricaţie pus în practică de România sub licenţă franceză.

Pretinde că este oficină sovietică, discreditează-i prietenii!

Afirmaţiile lui Pacepa, că politicile duse României în privinţa ţărilor în curs de dezvoltare  erau menite să susţină obiectivele sovietice, au fost şi ele infirmate de serviciile americane de informaţii ale vremii.³⁷ Acuzaţia a fost plauzibilă ca urmare a faptului că, de la mijlocul anilor 1950 până spre sfârşitul deceniului 1970, România a fost ţara care a oferit cea mai susţinută asistenţă nonsovietică şi nonmilitară statelor în curs de dezvoltare. Această asistenţă a fost totodată şi “cea mai diversificată” din cadrul Blocului sovietic, în sensul că majoritatea beneficiarilor nu erau clienţi sovietici, în vreme ce ajutorul cehoslovac, bulgar, est-german şi maghiar era îndreptat doar către statele clientelare ale URSS.³⁸

În 1975, CIA a raportat că, în ciuda influenţei sovietice evident “puternice” asupra tipurilor de ajutor acordat de majoritatea statelor est-europene ţărilor în curs de dezvoltare, România s-a remarcat prin abilitatea sa de “a-şi exercita independenţa în adoptarea unor angajamente individuale”.³⁹ Politica României faţă de statele în curs de dezvoltare era una dintre cele mai sofisticate şi mai diversificate atât în Est cât şi în Vest, o dezvoltare posibilă graţie comunicării directe şi frecvente cu liderii acestor state – deseori ironizată ca “turism” diplomatic în cadrul măsurilor active sovietice – în asemenea măsură încât Bucureştiul a ajuns în cele din urmă să rivalizeze cu Belgradul din punctul de vedere al influenţei şi al politicilor sale progresiste faţă de lumea în curs de dezvoltare (în ciuda influenţei considerabile deţinute de Tito în cadrul mişcării de nealiniere).⁴⁰

La finele anului 1979, la peste un an după fuga lui Pacepa, comunitatea de informaţii americană a conchis că, în vreme ce statele care nu făceau parte din Blocul sovietic ofereau “susţinere ţărilor din Lumea a Treia şi mişcărilor de insurgenţă, deseori în strânsă cooperare cu URSS”, România urmărea “faţă de Lumea a Treia obiective radical diferite de cele ale URSS, care nu serveau în mod voit intereselor sovietice”.⁴¹ Eforturile depuse de România pentru “a juca un mai amplu rol internaţional de mediator, nicidecum partizan”, i-a redus în mod substanţial implicarea în programele de asistenţă militară sponsorizate de sovietici, astfel încât, comparativ cu toţi ceilalţi membri ai Pactului de la Varşovia, a oferit un ajutor militar minor ţărilor în curs de dezvoltare.⁴² În privinţa zonelor specifice de concurenţă sovieto-americană, abordarea românească s-a situat mult mai aproape de obiectivele politicilor americane.

În vreme ce URSS şi partenerii săi loiali (inclusiv Cuba şi Vietnam) furnizau pe scară largă armament către America Latină, instigând astfel revoluţiile antiamericane – de pildă în Mexic, Nicaragua şi Honduras –, România îşi utiliza influenţa regional, aşa cum se plângea Fidel Castro, “pentru a incita la neîncredere faţă de Uniunea Sovietică”.⁴³ Atât la nivelul politicii cât şi al acţiunilor efective, România nu doar că a refuzat să se arate solidară cu operaţiunile sponsorizate de sovietici la nivel global, dar le-a şi criticat şi li s-a opus, îndemnând, de pildă, la retragerea forţelor cubaneze din Africa.⁴⁴

Şi în acest caz Pacepa a pretins că situaţia stătea exact invers, că România a fost principalul colaborator al lui Castro şi al spionajului cubanez în cadrul operaţiunilor sale antiamericane.⁴⁵ Investigaţiile serviciilor de informaţii americane nu au confirmat aceste afirmaţii. Dimpotrivă, CIA a susţinut încă o dată la mijlocul anilor 1980 că “România a refuzat în mod constant să acorde ajutor clienţilor marxişti” ai URSS.⁴⁶

Aprecierile americane referitoare la acuzaţiile lui Pacepa au fost clasificate la vremea respectivă, astfel că nu au putut contracara dezinformările acestuia, mult mai intens promovate. În consecinţă, măsurile active care înfăţişau România ca fiind duplicitară şi orientată spre furt – în mod ironic, mult mai pregnant decât regimurile loiale sovieticilor – au continuat să inducă în eroare mult timp după ce s-a dovedit caracterul fals al informaţiilor aflate la baza lor. Lista ziariştilor, analiştilor, diplomaţilor şi politicienilor derutaţi de campania de măsuri active personificată de Pacepa i-a inclus în cele din urmă pe influentul şef al Comitetului pentru Relaţii Externe din Senat, senatorul Jesse Helms, şi chiar pe preşedintele Ronald Reagan.⁴⁷

Ţinând seama că permanenta diseminare a unor evaluări eronate, bazate pe informaţii false, a constituit una dintre cele mai frecvent întâlnite “patologii organizaţionale” în analiza serviciilor de informaţii, eşecul de a lua în calcul aceste rapoarte contracarante în estimările privind comportamentul României a devenit o problemă cu cauze interne, deşi fusese iniţial un  rezultat al dezinformărilor externe. Odată exprimate explicit în rapoarte şi analize, “impresiile formate pe baza unor informaţii discreditate” şi-au păstrat pregnanţa mult timp după ce informaţiile în sine s-au dovedit false, pur şi simplu fiindcă analiştii se bazau în mod regulat – şi firesc – pe evaluările anterioare atunci când realizau unele noi.⁴⁸ Răul fusese făcut şi “prejudecăţile cognitive” aveau să asigure perpetuarea sa. Aşa cum afirma o autoritate în domeniu, “odată ce clopotul a sunat, sunetul nu mai poate fi luat înapoi”.⁴⁹

Pacepa a încercat totodată să compromită reputaţia autorităţilor americane  implicate în “relaţia specială” româno-americană şi favorabile ei. Aşa s-a întâmplat cu Harry Barnes Jr, ambasadorul american în România în 1974-1977. La sfârşitul deceniului anterior şi în primii ani ai celui care a urmat, Barnes activase pe un post de mai mică amploare în cadrul ambasadei americane la Bucureşti. În perioada respectivă, şi fără ştiinţa lui Barnes, trimisul special al preşedintelui Johnson, Averell Harriman, colabora cu Bucureştiul în cadrul operaţiunii PACKERS – eforturile de mediere depuse de România în războiul din Vietnam – şi în încercarea de apropiere sino-americană, iniţiată de Bucureşti la solicitarea preşedintelui Johnson.⁵⁰ Deşi neimplicat în medierile referitoare la Vietnam, Barnes a participat de asemenea la ambele întâlniri din cadrul summitului Nixon-Ceauşescu, în 1969 şi 1970, şi cunoştea eforturile româneşti de mediere între Washington şi Beijing.

Pacepa a insistat că Barnes transmitea informaţii secrete americane către securitatea de stat din România. În acelaşi timp, l-a acuzat pe ambasador că este “cât se poate de naiv”, explicând apoi, în mod contradictoriu, că era necesar ca oamenii săi să-l ţină sub “o mult mai atentă supraveghere” comparativ cu predecesorii săi, fiindcă vorbea bine româneşte, avea multe contacte în ţară, era suspectat că ar fi “ofiţer CIA sub acoperire” şi “se arăta foarte favorabil trâmbiţatei independenţe a României”.⁵¹ Altfel spus, “naivul” Barnes era vizat fiindcă era bine informat, bine anturat şi susţinea politicile româneşti care serveau intereselor americane. Pacepa a continuat să insiste cu acuzaţiile sale la adresa ambasadorului Barnes în decursul anilor 1980, la multă vreme după ce ele fuseseră infirmate în cadrul unor investigaţii separate efectuate de FBI şi de Departamentul de Stat în timpul administraţiei Carter, şi din nou în urma unei anchete conduse sub mandatul lui Reagan.⁵²

Trimisul special prezidenţial Averell Harriman era, probabil, cel mai bine informat cu privire la contribuţia României la interesele internaţionale comune româno-americane.⁵³ Considerat unul dintre cei mai importanţi oameni de afaceri americani ai secolului XX, Harriman a fost de asemenea ţinta unor operaţiuni sovietice menite să-l discrediteze ca fiind spion sovietic în anii 1960, culminând cu operaţiunea eşuată DINOSAUR a şefului cointrainformaţiilor de la CIA, James Jesus Angelton, iniţiată de acesta din urmă la insistenţele lui Goliţin.⁵⁴ În 1972, când The Washington Post a citat fragmente din volumele diplomatice Pentagon Papers care “denigrau abilităţile şi credibilitatea românilor” în eforturile lor de concretizare a negocierilor în timpul războiului din Vietnam, Harriman şi-a dat silinţa să pună lucrurile la punct.⁵⁵

Odată ce reputaţia lui Harriman s-a dovedit inatacabilă, el a fost de asemenea ţinta unei operaţiuni de recrutare în rândurile KGB la începutul anilor 1970, şi apoi a alteia aprobate personal de Andropov în 1975, menită să pătrundă în “cercul interior” al lui Harriman.⁵⁶ În orice caz însă, americanii implicaţi în activitatea de menţinere a parteneriatului americano-român au devenit subiecţii unui acut interes deloc prietenesc din partea serviciilor de informaţii sovietice şi ale ţărilor din Pactul de la Varşovia, inclusiv din partea unor agenţi dubli din cadrul organelor de securitate româneşti.⁵⁷ Serviciile partenere aflate “în strânsă cooperare” şi agenţii lor din România s-au dedat la activităţi de discreditare, recrutare şi provocare a lor, cu scopul de a compromite relaţia respectivă.⁵⁸

DSS în degringoladă

Cu câteva luni înainte de fuga lui Pacepa, la începutul lunii martie 1978, comandantul Armatei a II-a din România şi şeful garnizoanei Bucureşti, generalul Nicolae Militaru, a fost prins în timp ce transmitea serviciilor de informaţii sovietice materiale scrict secrete. Paradoxal, în toamna anului 1971, Militaru i-a urmat direct în postul respectiv generalului Ion Şerb, deconspirat ca agent GRU, după ce acesta din urmă le-a spus anchetatorilor săi că GRU ceruse dosarele de personal ale mai multor ofiţeri români pregătiţi anterior pe teritoriul URSS, printre aceştia numărându-se şi Militaru.⁵⁹ Ceauşescu intenţionase să-l numească pe Militaru ca adjunct al ministrului Apărării în aprilie acelaşi an, cu puţin timp înainte de a pleca în vizita de stat la Washington.⁶⁰ Dar Militaru a fost trecut în rezervă şi numit adjunct al ministrului Construcţiilor industriale, post pe care avea să-l piardă ulterior pentru că ar fi conspirat cu o altă reţea a GRU.⁶¹

Trădarea lui Militaru, descoperită de Direcţia a IV-a (contrainformaţii militare) a Securităţii , a avut ca efect o supraveghere mai atentă şi o opinie mai critică din partea conducerii de partid cu privire la fostul şef DIE Nicolae Doicaru, la adjunctul lui, Ion Mihai Pacepa, la şeful unităţii anti-KGB (UM 0920/A) Constantin Iosif şi la Mihai Caraman, şeful contrainformaţiilor din cadrul DIE.⁶² La câteva zile după arestarea lui Militaru, pe 7 martie 1978, Doicaru a fost demis de la conducerea DIE după ce a deţinut acest port timp de aproape un sfert de secol.⁶³ DIE a devenit DGIE.⁶⁴

Ministrul de Interne a fost şi el demis, iar DSS a trecut din nou în subordinea Ministerului de Interne.⁶⁵ La conducerea DSS a fost numit Tudor Postelnicu.⁶⁶ Unitatea anti-KGB, transferată din subordinea diviziei de informaţii externe şi devenind o unitate independentă, a primit un alt sediu şi a fost complet restructurată între anii 1978 şi 1980. Constantin Iosif a rămas la conducerea ei încă un timp, perioadă în care – conform unei anchete ulterioare a DSS – a continuat “să-i informeze pe Nicolae Doicaru şi Ion Mihai Pacepa”, scurtcircuitând lanţul de comandă,  şi s-a angajat în distrugerea neaprobată a “unei mari cantităţi de materiale”.⁶⁷

Numită acum UM 0110, unitatea anti-KGB a primit resurse semnificativ mai bogate, personal mai numeros – ajungând în cele din urmă la 400 de angajaţi – şi s-a refocalizat pe misiunea sa primară, aceea de a combate operaţiunile ostile ale sovieticilor şi ale ţărilor din Pactul  de la Varşovia împotriva ţintelor româneşti.  Din martie până în iunie 1978, în lunile anterioare fugii sale, Pacepa a depus eforturi susţinute pentru a-şi reafirma controlul asupra noii unităţi independente UM 0110 – o ţintă de prim ordin a spionajului sovietic.⁶⁸ Investigaţii ulterioare au dezvăluit faptul că în această perioadă, Doicaru şi Pacepa au ars dosarele agenţilor KGB şi GRU identificaţi ca atare şi ale celor suspectaţi, şi că fostul şef al unităţii anti-KGB, Constantin Iosif, fusese folosit de Doicaru ca “ofiţer de legătură cu serviciile de informaţii sovietice” pentru a menţine contactul clandestin şi neautorizat cu KGB.⁶⁹

Fuga lui Pacepa a determinat o altă schimbare de amploare în conducerea aparatului de informaţii şi securitate în perioada iulie–octombrie 1978. Înlocuitorul pentru scurt timp al lui Doicaru ca şef al informaţiilor externe a fost schimbat, iar DGIE a primit un nou nume, Centrul de Informaţii Externe, CIE.⁷⁰ Rapoartele Stasi sugerează că apropiatul lui Pacepa direct responsabil pentru extorcarea emigranţilor germani şi evrei ar fi fost şi el arestat o dată cu Doicaru.⁷¹

Investigaţia DSS a scos la iveală uriaşele vulnerabilităţi privind personalul, create iniţial în mandatul “celor cinci nu chiar magnifici” – fostul ministru de Interne Ion Stănescu, Doicaru, Pacepa, Caraman şi Iosif – la sfârşitul anilor 1960 şi începutul deceniului următor. Ultimii patru din acest grup au fost demascaţi ca fiind agenţi sovietici în cursul anchetelor DSS din 1978-1979. Despre Stănescu s-a considerat că poartă responsabilitatea pentru ineficienta supervizare a DSS, ceea ce a permis ca restul de patru să poată opera nestingheriţi în timpul mandatului său. În mod surprinzător, investigaţia nu a dus la o anchetă complexă a ofiţerilor de teren ai DIE care ar fi putut fi recrutaţi de organele de informaţii sovietice sub privirea lor îngăduitoare.⁷² De asemenea, nu a existat nicio investigaţie a membrilor din eşalonul de vârf al Partidului Comunist Român care au fost complici în protejarea DIE împotriva oricărui control, cu toate că ancheta recomanda acest lucru în mod explicit.

Decizia de a pune capăt, fără explicaţii, procesului numit „walking back the cat” („să duci pisica înapoi”) – urmărirea în ordine cronologică inversă a carierei unui defector pentru a identifica operaţiunile şi persoanele compromise, astfel încât să poată fi limitate pagubele şi să se identifice modificările necesare pentru a reduce riscul de apariţie a unor probleme similare în viitor – a fost adoptată de doi vechi membri din cercul Elenei Ceauşescu, recent numitul şef al DSS Teodor Postelnicu (deopotrivă membru în Comitetul Central al PCR) şi generalul cu îndelungi state de plată la Securitate Nicolae Pleşiţă (candidat pentru accederea în Comitetul Central al PCR din noiembrie 1979). Postelnicu era considerat cel mai important dintre consilierii Elenei Ceauşescu.⁷³ Pleşiţă, ofiţer de grad înalt al Securităţii încă de pe vremea lui Alexandru Drăghici, fusese garda de corp a Elenei Ceauşescu şi adjunct al ministrului de Interne începând de la mijlocul anilor 1970.⁷⁴

Susţinut de Postelnicu, Pleşiţă şi-a asumat misiunea de a încheia ancheta, de a sista procesul de verificare şi de a renunţa la reconstrucţia CIE (UM 0920, informaţii externe), care se derula după fuga lui Pacepa. Dimensiunile procesului de curăţire necesar şi devastatorul efect asupra liderilor Doicaru, Pacepa şi Caraman au fost stabilite într-o oarecare măsură de un fost şef al contrainformaţiilor, chemat pentru a ajuta în ancheta privindu-l pe Pacepa. Soluţionarea problemei, a  explicat acesta, impunea măsuri radicale. Astfel, era necesar mai cu seamă ca membrii din conducerea PCR şi DSS:

• Să desfiinţeze UM 0920 (care trebuie lichidată sau totul reluat de la zero).
• Să fie sigilate arhivele şi să fie verificate de un colectiv din afara Direcţiei (Direcţia Securităţii Statului), împreună cu activişti ai partidului, fireşte. Unele sectoare cu totul speciale trebuia verificate de cineva desemnat de şeful statului.
• Să-l suspende pe N. Doicaru din toate funcţiile deţinute (ulterior şi pe alţii) şi să-l pună la dispoziţia comisiei de anchetă – dat fiind că trage sforile pentru a scăpa din situaţia în care se află.
• Să-i recheme urgent pe toţi ofiţerii clandestini înapoi în ţară, plus unii dintre cei mai valoroşi agenţi, până la ofiţerii de nivelul al treilea. Avertizare: unii dintre aceşti ofiţeri clandestini ar putea fi deja recrutaţi [de servicii ostile]…
• Cu privire la ofiţerii actuali ai Departamentului:

– Să-i pensioneze pe unii;

– Să-i treacă în rezervă pe alţii, îndeosebi pe cei mai tineri, fiindcă ei au fost observaţi trecând peste acest val [şi] vor progresa în carieră cu un handicap fundamental: au fost demascaţi ca ofiţeri de informaţii;

– Să-i treacă pe ceilalţi pe alte posturi în interiorul aparatului.

Problema este una delicată şi trebuie abordată cu precauţie.

• Să creeze un nou aparat, cu o concepţie clar trasată din timp (şi) o metodologie de lucru statutară; complet sub acoperire, fără legături cu aparatul oficial.
• [Să înfiinţeze] un organism superior de supraveghere. Acesta trebuie să funcţioneze în conformitate cu un statut aprobat de şeful statului.
• Să transfere o parte din sarcinile din domeniul informaţiilor politice către MAE [Ministerul Afacerilor Externe], aşa cum se obişnuieşte acum în majoritatea ţărilor. Această măsură ne este impusă astăzi, cel puţin până la înfiinţarea unui organism nou.⁷⁵

Limitarea nivelului de puteri discreţionare şi evaluarea atentă a performanţelor anterioare ale ofiţerilor săi ar fi diminuat, cu certitudine, insubordonarea şi deficienţele în cadrul DIE/DGIE/CIE şi ar fi facilitat identificarea personalului compromis şi vulnerabil. De asemenea, implementarea acestor recomandări ar fi pus capăt controlului absolut asupra rapoartelor primite de la serviciile de informaţii străine, control impus graţie eforturilor concertate ale lui Doicaru, Pacepa şi Caraman la scurt timp după 1970.⁷⁶ Însă în loc să aplice aceste reforme, Pleşiţă s-a autoimpus ca principal “campion” al CIE împotriva amestecului “din exterior”, apărând personalul, structurile, practicile şi prerogativele existente împotriva oricărei restructurări profunde şi prezentând eforturile de reformă ca pe un atac la adresa capacităţii serviciilor de informaţii externe ale României.

În conformitate cu declaraţiile lui Pleşiţă, ofiţerii superiori şi “alte cadre fuseseră plasaţi în mod injust sub anchetă” atunci când era mai mare nevoie de ei; serviciile nu-şi puteau permite să “aştepte pentru a fi verificate”; iar dezertarea lui Pacepa nu era nici pe departe atât de distructivă ca “devastarea produsă de Ceauşescu şi de echipa constituită de el pentru investigarea situaţiei”.⁷⁷ Pleşiţă (şi alţii) au avut câştig de cauză în insistenţele ca tentativa de reformă şi verificare să fie abandonată. El avea să se laude mai târziu că a oprit reforma şi a “vindecat rapid” instituţia, astfel că exact aceleaşi persoane au continuat să opereze în aceeaşi manieră ca înainte.⁷⁸

Argumentele antireformă ale lui Pleşiţă au dobândit credibilitate ca urmare a operaţiunilor tot mai agresive lansate împotriva României de “aliaţii” săi de odinioară şi a riscului real de subminare a eficienţei misiunilor, inerent oricărei transformări de anvergură a serviciilor de informaţii. Pe de altă parte, anchetarea lui Pacepa nu a descoperit doar deficienţe minore în privinţa practicilor şi a personalului, deficienţe care ar fi putut fi remediate prin măsuri de mică amploare. Concluziile ei conturau o instituţie scăpată de sub control – o instituţie care compromitea în mod activ parteneriatele internaţionale ale României, sporind vulnerabilitatea ţării la influenţele ostile interne şi externe deopotrivă. Ancheta şi investigaţiile adiacente au dezvăluit o instituţie ce abandona în mod constant misiunile în slujba securităţii naţionale în favoarea unor activităţi menite să scoată în evidenţă merite personale şi, mai grav, în favoarea unor misiuni care subminau în mod direct securitatea şi politica externă a României, îndeosebi prin compromiterea cooperării cu Occidentul, în Occident.⁷⁹

Pleşiţă a respins, pur şi simplu, aceste constatări. Deşi aflat oficial în postul de director al CIE doar în perioada 1980-1984, după 1989 el a pretins că a deţinut un rol de prim rang în direcţionarea şi sistarea anchetei lui Pacepa în 1979 şi în anularea unora dintre măsurile adoptate după fuga lui Pacepa.⁸⁰ El se afla în poziţia adecvată şi avea contactele necesare pentru a exercita o astfel de influenţă la nivel neoficial.

Afluxul de defectori din rândul comunităţii de informaţii române între 1978 şi 1984 (dintre care mulţi erau, fără îndoială, membri ai reţelei prosovietice, confirmând afirmaţiile lui Pacepa) era un semn cât se poate de clar că în sistem exista o problemă serioasă. Faptul că iniţiativele şi acţiunile lui Pleşiţă au debutat cu câteva săptămâni înainte de numirea sa oficială, în 1980, sugerează profunda sa implicare în această chestiune. Numirea sa a scos în evidenţă procesele extrem de deficitare prin care erau populate nivelurile ierarhice superioare ale Partidului şi ale administraţiei de stat.

Fireşte că nu toţi defectorii români din acest val erau agenţi “dublaţi” sau “triplaţi” de GRU şi KGB (sau de serviciile est-europene subordonate lor), dar nici nu li se putea acorda tuturor prezumţia de autenticitate. Spionajul cubanez a oferit SUA un exemplu excelent în acest sens, cu titlu preventiv. Ca rezultat al unei dezertări de nivel înalt în 1987 şi după o investigaţie foarte amănunţită, CIA s-a văzut nevoită să conchidă că “fiecare agent cubanez recrutat de agenţie în ultimii douăzeci de ani era un agent dublu – pretinzând că este loial SUA, dar lucrând în secret pentru Havana”.⁸¹ În cazul României, falşii defectori lucrau aproape invariabil pentru Moscova sau pentru unul dintre apropiaţii ei (în principal serviciile de informaţii maghiare şi est-germane).

Dezmembrarea spionajului militar românesc

Lupta pentru dominaţie dintre Elena Ceauşescu (care, ca secretar al CC responsabil cu cadrele de partid şi de stat, deţinea controlul asupra personalului din toate instituţiile de stat şi din partid) şi cumnatul ei, generalul Ilie Ceauşescu (care, sprijinit de fratele său, îi protejase pe ofiţerii din armată), devenise şi mai înfierbântată. Elena dorea să-şi extindă controlul asupra cadrelor militare, reprimând cu fiecare ocazie ceea ce ea considera a fi independenţa lipsită de respect, cu accente antisocialiste şi proamericane, a armatei. Animozitatea astfel creată în interiorul familiei şi al partidului a devenit atât de acută, încât a fost remarcată şi de observatorii externi.

Relaţia a degenerat şi mai mult în 1978, având drept pretext ceea ce a fost perceput de Elena ca un eşec al Centrului de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară (CSCITM), la care lucra şi Ilie Ceauşescu, în a-i arăta respectul cuvenit cu ocazia unei vizite neanunţate.⁸² În consecinţă, ea a instituit o serie de măsuri punitive menite să închidă Centrul şi să confişte proprietăţile armatei, ba chiar încercând să distrugă o veritabilă bijuterie arhitecturală aflată în administrarea forţelor armate române, Palatul Cercului Militar Naţional (atunci, Casa Centrală a Armatei), construit între 1911 şi 1923 din donaţiile ofiţerilor. Aceste fricţiuni interne au fost exploatate de agenţii sovietici din cadrul conducerii de partid, îndeosebi de foştii cominternişti care încă dominau secţiile ideologică şi de propagandă ale PCR, şi de persoane şi eventual secţii ale DIE/CIE, care încurajau aversiunea faţă de armată a Elenei Ceauşescu, în sprijinul propriei lor campanii pentru a obţine controlul asupra spionajului militar şi a monopoliza rapoartele de informaţii din străinătate (campanie în care ambiţiile personale, birocraţia politică şi spionajul extern au deţinut rolul lor).

Vendeta Elenei Ceauşescu la adresa generalului Ilie Ceauşescu atinsese un nivel atât de ridicol, încât ea însăşi a semnat un ordin, ca şef al Comisiei pentru Cadrele de Partid şi de Stat din cadrul Comitetului Central al PCR, prin care îl elibera pe generalul Ceauşescu din postul de conducere a Consiliului Politic Superior al Armatei la mijlocul anilor 1980 (fapt care i-ar fi redus drastic capacitatea de a proteja CSCITM de acţiunile ei).⁸³ Ştiind că o astfel de măsură ar fi trebuit să obţină aprobarea fratelui său, Ilie Ceauşescu a ignorat-o în răstimpul celor patru luni cât a durat până ce a ajuns pe biroul lui Nicolae Ceauşescu, iar acesta din urmă a respins-o.⁸⁴ Observatori direcţi occidentali şi români au declarat că Elena Ceauşescu era în mod evident iritată de orientarea proamericană a armatei şi încerca în mod activ să dezactiveze contactele româno-americane.⁸⁵ Până la sfârşitul deceniului, combinaţia de presiuni interne (exercitate de Elena Ceauşescu şi de apropiaţii ei) şi semnale externe (în principal dezinformări ale membrilor Pactului de la Varşovia şi campanii de “intoxicare” antiamericană care au distorsionat grav rapoartele DSS cu privire la intenţiile şi la comportamentul SUA) a reuşit să-l convingă pe preşedintele României că Washingtonul îi era cu adevărat duşman.

Convergenţa dintre fuga lui Pacepa şi apariţia unei noi conduceri a DIE/DGIE/CIE susţinute de Elena Ceauşescu s-a dovedit chiar mai dăunătoare pentru Direcţia de Informaţii Militare, DIM, comparativ cu permanentul conflict DIE – DIM.⁸⁶ Cu numai câteva luni înainte, DIM păruse să câştige bătălia împotriva eforturilor depuse de Doicaru–Pacepa–Caraman pentru a unifica toate serviciile de informaţii din România în subordinea Ministerului de Interne. La vremea respectivă, Nicolae Ceauşescu “a respins categoric” iniţiativa de unificare, pe baza unui raport alcătuit de directorul Informaţiilor Militare, generalul Dumitru Dumitru, şi susţinut de şeful Marelui Stat Major, generalul Ion Coman. Ceauşescu  promisese chiar că şi alte probleme de prim ordin aveau să fie “rezolvate printr-o serie de clarificări” menite să consolideze independenţa instituţională a Direcţiei de Informaţii Militare.⁸⁷

Survenind la un interval atât de scurt după trădarea lui Militaru cu patru luni înainte, fuga lui Pacepa a schimbat totul. Pacepa izbutise să-şi impună controlul asupra “multora dintre chestiunile” abordate de DIM, ceea ce le-a permis lui şi DIE să exercite o “influenţă considerabilă” asupra modului de utilizare a resurselor materiale şi umane ale DIM. Este posibil ca oportunitatea oferită României prin invitaţia adresată de generalul E.R. Thompson, adjunctul şefului de stat major al Agenţiei de Informaţii a Departamentului Apărării, generalului Dumitru de a vizita Pentagonul pentru unele discuţii, în septembrie 1978, să fi fost prima sacrificată ca urmare a acestei contaminări.⁸⁸

Ca o ironie, tentativa de curând ratată a conducerii DIE (Doicaru, Pacepa, Caraman etc.) de a-şi extinde controlul asupra tuturor raportărilor serviciilor de informaţii externe a reuşit de această dată, sub noua conducere a DSS reprezentată de Tudor Postelnicu, ca parte a “măsurilor de limitare a pagubelor” adoptate după trădările lui Militaru şi Pacepa. Pe 16 octombrie 1978, după cincisprezece ani în funcţie şi la o lună după programata întrevedere cu generalul Thompson în SUA, generalul Dumitru a fost demis din postul de şef al Statului Major al Direcţiei de Informaţii Militare şi transferat la comanda Facultăţii de Artilerie din cadrul Academiei Militare.⁸⁹

O schimbare în politica de recrutări a avut un impact pe termen lung chiar mai devastator. De la mijlocul anilor 1960 până la finele lui 1978, DIM şi-a recrutat ofiţerii din rândul studenţilor de anul întâi de la universităţile civile, oferindu-le burse şi pregătire militară în timpul vacanţelor până la absolvire (asemenea programelor de pregătire pentru rezervişti în SUA). Astfel DIM a beneficiat de recruţi mai maturi, cu o pregătire mai amplă, capabili să lucreze  bine în medii străine şi intelectuale. După trădările lui Militaru şi Pacepa, toţi recruţii serviciilor de informaţii militare au provenit în mod direct din şcoala Securităţii de la Băneasa – un mediu complet separat de cel civil, în care mulţi studenţi fuseseră recrutaţi de DSS în liceu.

Această modificare a survenit după o decizie adoptată în 1973 de Comisia de Cadre, conform căreia toţi viitorii comandanţi din DSS trebuia să provină din “producţie”. Altfel spus, comisia Elenei Ceauşescu, beneficiind de un sprijin susţinut din partea ideologilor ex-cominternişti, reluase o strategie postbelică oarecum logică într-o vreme în care România oferea puţine oportunităţi de educaţie superioară şi avea o rată a analfabetismului de 85%. Dar după aproape trei decenii însă, când în România funcţiona deja un amplu sistem educativ demn de respect, reimplementarea acestei politici desuete nu a făcut decât să asigure o contra-selecţie.

În practică, persoanele provenite din “producţie” erau cele care nu reuşiseră să fie admise la una dintre acum numeroasele instituţii de educaţie secundară şi superioară apărute pe teritoriul întregii ţări. Rareori se întâmpla ca abilităţile înnăscute ale celor recrutaţi conform acestei politici să poată depăşi dezavantajele evidente ale lipsei lor de educaţie şi de sofisticare intelectuală. Deosebirile între calitatea profesională a comandanţilor DSS recrutaţi înainte şi după 1973 erau în unele cazuri uriaşe, conferind câteodată DSS un aspect bipolar. În acest sens, conducerea comunistă a României poartă o responsabilitate considerabilă pentru distrugerea unuia dintre principalii păstrători ai siguranţei ei naţionale.

Pe lângă crescânda lor incapacitate de a opera în mediul din care ar fi trebuit să culeagă informaţii, prezenţa obligatorie la cursurile şcolii DSS se traducea în faptul că serviciile de informaţii militare deveniseră o anexă a DSS. Înlocuitorul generalului Dumitru, viceamiralul Ştefan Dinu, a acceptat această rapidă extindere a controlului exercitat de Securitate asupra DIM, fără a încerca deloc să apere instituţia şi pe ofiţerii ei (iar comportamentul său în timpul evenimentelor din decembrie 1989 sugerează de asemenea că preocuparea sa principală nu viza securitatea naţională a României).⁹⁰ Beneficiind de susţinerea entuziastă a Elenei Ceauşescu, recent redenumita CIE (prin intermediul Ministerului de Interne căruia DSS îi era din nou subordonată) a izbutit în sfârşit să centralizeze raportările oficiale “inclusiv pe cele de la Marele Stat Major – Direcţia Informaţii Militare”, consacrându-şi astfel monopolul asupra informaţiilor ca o “practică uzuală”.⁹¹

Spionajul militar român era în mod limpede o ţintă prioritară a KGB şi GRU în lupta clandestină sovieto-română – cu atât mai mult dată fiind strânsa cooperare în acest domeniu dintre armatele română şi americană. Dar voita sa dezmembrare poartă toate însemnele caracterului răzbunător pentru care era renumită soţia dictatorului.⁹² Şi, fireşte, spionajul sovietic era cât se poate de dispus să dea o mână de ajutor.

Peste patruzeci (40) de birouri ale ataşaţilor militari români erau pe punctul de a deveni victime colaterale în evenimentele care au urmat fugii lui Pacepa. Înainte de retragerea trupelor sovietice din ţară, în 1958, România avusese mai puţin de zece birouri de atasaţi militari acreditate în celelalte şapte state membre ale Pactului de la Varşovia (inclusiv Albania), dar şi la Washington, Londra, Paris şi Ankara.⁹³ În următoarele două decenii, DIM sporise de patru ori acest număr.

În 1977, România avea ataşaţi militari acreditaţi în 48 de ţări, printre care majoritatea statelor membre ale NATO (inclusiv toate ţările din America de Nord), ţările Pactului de la Varşovia plus Iugoslavia şi Cuba, ţările neutre din Europa, ţări din Asia, Orientul Mijlociu şi Africa (China, Japonia, Coreea de Nord, Indonezia, Vietnam, Afganistan, Birmania, India, Pakistan, Irak, Iran, Iordania, Siria, Yemen, Algeria, Burundi, Congo, Egipt, Maroc, Sudan şi Zair). De fapt, atunci când a început retragerea ataşaţilor militari, în 1978, DIM era în plin proces de extindere a acestei reţele, cu acorduri deja semnate pentru noi birouri de ataşaţi în Venezuela şi Argentina.

După dezertarea lui Pacepa, 40 dintre ataşaţi au fost rechemaţi în ţară fără a mai fi înlocuiţi. Începând cu 1980, Comisia de Cadre a Elenei Ceauşescu a refuzat să mai aprobe trimiterea oricărui alt ofiţer de informaţii militare în străinătate, iar birourile ataşaţilor au fost treptat închise, pe măsură de CIE a preluat toate misiunile privind raportările externe. Până la sfârşitul anilor 1980 şi în prima parte a deceniului următor, spionajul militar nu au putut contribui substanţial la înţelegerea situaţiei  strategice cu care se confrunta România. Doar cinci dintre cele patruzeci şi opt de birouri ale ataşaţilor militari au rămas în funcţiune şi numai patru dintre ele aveau un ataşat acreditat – mai puţin de o zecime din numărul celor existente în deceniul anterior. Niciunul dintre aceste patru birouri – în Belgrad, Budapesta, Berlinul de Est şi Roma – nu era cu deosebire relevant pentru rezolvarea dilemei de securitate în care s-a aflat România în 1990.

Fuga lui Pacepa a declanşat un proces care a frânt coloana vertebrală a  sistemului de informaţii al armatei, şi totodată pe cel al efortului “naţional” – nu “dirijat de partid” – de culegere a informaţiilor. Ceea ce fusese anterior cea mai favorabilă bază instituţională pentru extinderea parteneriatului strategic militar între România şi SUA  a fost de asemenea afectat în mod negativ. Faptul că Ceauşescu a fost de acord cu dorinţa soţiei lui a făcut ca ţara să rămână cu cel mai scăzut nivel de reprezentare a serviciilor de informaţii militare în străinătate, comparativ cu toţi ceilalţi membri ai pactului de la Varşovia, şi cu unul dintre cele mai reduse la nivel european. Deşi contactele militare româno-americane la nivel înalt au fost păstrate până spre sfârşitul anilor 1980, o extraordinară oportunitate şi totodată capacităţi impresionante au fost irosite, canale de comunicaţii esenţiale au fost întrerupte, iar Washingtonului nu i-a rămas decât să mediteze cu nedumerire la tendinţele auto-distructive ale României.⁹⁴ În mod ironic, această distrugere a spionajului militar, provocată în parte de fuga sa, a conferit credibilitate afirmaţiilor lui Pacepa, că România “se îndreaptă spre Est”, adică spre Moscova.

Odată ce blocase deja complet posibilitatea Ministerului de Externe de a-i raporta independent lui Ceauşescu, sufocarea reţelei globale de informaţii militare a redus sursele de informaţii aflate la dispoziţia preşedintelui român la una singură – departamentul de informaţii externe (acum CIE) al DSS. O dată cu dispariţia raportărilor de informaţii militare şi de la Externe, nu mai exista nicio modalitate de a verifica sau a controla informaţiile şi analizele furnizate de mereu problematicul CIE, în care chiar şi supervizarea din partea partidului era deficitară sau inexistentă. Regimul rămăsese la mila unicului său mijloc de a face deosebirea între prieteni şi duşmani şi de a evita ameninţările grave la adresa existenţei şi siguranţei statului. Concomitent, puterile ostile îşi puteau concentra măsurile active şi operaţiunile de influenţare împotriva unei ţinte mult mai mici. Controlul informaţiilor care ajungeau la liderul român presupunea acum doar controlul câtorva oameni.

Mitul Pacepa

Aparent, administraţia Carter a depus eforturi susţinute de a proteja relaţiile româno-americane de consecinţele neaşteptatei dezertări a lui Pacepa. În conformitate cu un raport al Stasi, de pildă, un colonel al armatei americane afirmase că “Preşedintele Statelor Unite a decis că această chestiune trebuie tratată cu o deosebită delicateţe, pentru a nu afecta bunele relaţii dintre SUA şi RSR”, o abordare confirmată de sursele poloneze şi vest-germane ale Stasi.⁹⁵ Dacă în SUA a provocat consternare, fuga lui Pacepa a stârnit confuzie în rândul cadrelor de conducere din România, mai cu seamă că anchetele iniţiale indicaseră că defectorul avea mai degrabă conexiuni în Est, nu în Vest.

Spre exemplu, s-a descoperit că tatăl lui Pacepa lucrase ca translator (în şi din română şi maghiară) şi fusese prieten apropiat cu şeful forţelor de ocupaţie din România la sfârşitul războiului, mareşalul Rodion Malinovski. S-a constatat de asemenea că spionajul sovietic – care la vremea respectivă controla pe deplin Ministerul de Interne din România – a susţinut material cu generozitate studiile universitare ale lui Pacepa în epoca stalinistă (1948-1951), mergând până la a-i oferi posibilitatea de a avea o maşină nouă în toiul luptei de clasă cu “burghezia reacţionară”. Investigaţiile DSS au descoperit totodată relaţia strânsă pe care el a avut-o pe parcursul întregii sale cariere cu consilierii sovietici din domeniul informaţiilor (relaţie cu care avea să se laude mai târziu), chiar şi la multă vreme după ce astfel de relaţii au fost interzise în mod categoric, în 1963.

Aşa cum s-a remarcat, în ziua în care Pacepa a părăsit România pentru ultima dată şi cu numai o zi înainte de a dezerta cu tot cu povestea calului troian român ce asculta cu loialitate de frâul sovietic, liderul de la Kremlin, Leonid Brejnev, deplângea colaborarea “trădătoare” a lui Ceauşescu cu americanii şi chinezii, în cadrul unei mult mai oneste prezentări în faţa lui Erich Honecker, şeful partidului comunist est-german. Brejnev i se lamenta lui Honecker că apropierea sino-sovietică  (facilitată de români) era “o apropiere pe baze antisovietice şi antisocialiste” şi că Washingtonul şi Beijingul continuau să folosească “abordarea diferită” faţă de Europa de Est, “pentru a o aduce în conflict cu Uniunea Sovietică”.⁹⁶ Pentru aceasta, a continuat liderul sovietic, exasperat, americanii şi chinezii exploatau “în mod activ” “cursul special” al lui Nicolae Ceauşescu, al cărui comportament sfida orice regulă şi ale cărui mişcări ulterioare numai “dracul putea să le ştie”.⁹⁷

Contrazisă în mod direct de Brejnev şi respinsă de agenţiile de informaţii americane (deşi nu de toţi ofiţerii de informaţii din interiorul lor) după o ulterioară verificare, povestea lui Pacepa era perfect conformă cu măsurile active sovietice menite să-l izoleze pe Ceauşescu şi ţara lui de partenerii americani. Concomitent se adunau tot mai multe dovezi care atestau că ceea ce le spunea Pacepa americanilor nu avea nicio legătură cu ce se întâmpla cu adevărat între România şi URSS. La câteva săptămâni după sosirea lui Pacepa în SUA, de exemplu, Brejnev s-a plâns din nou, în cadrul unei discuţii confidenţiale cu liderul bulgar Todor Jivkov, că politica României se situa la polul opus faţă  de “cea a restului ţărilor din Pactul de la Varşovia” şi că le submina securitatea. În particular, a avertizat liderul de la Kremlin, încercările lui Ceauşescu de a crea “o organizaţie regională de cooperare statală în Balcani” erau menite să “submineze autoritatea şi influenţa sovietică în regiunea balcanică şi să creeze un dezacord în relaţiile sovieto-bulgare”.⁹⁸

Brejnev i-a reamintit lui Jivkov de continua lor colaborare împotriva României, subliniind că:

…prin politica lor în privinţa Balcanilor, românii creează complicaţii diplomatice pentru Bulgaria. Când stârnesc agitaţie pe tema instituirii unei cooperări în Balcani, n-o fac dintr-un simplu capriciu. Problema dezvoltării cooperării regionale în Balcani este percepută de români, ca şi de iugoslavi şi de greci, ca o modalitate de a diminua influenţa în zonă a statelor din Pactul de la Varşovia. Aceasta este esenţa abordării lor… Trebuie să contracarăm cu fermitate toate proiectele care vizează crearea unui grup autonom balcanic, cu propriile sale interese.⁹⁹

Concomitent, liderul PCR a abordat în mod public o serie de probleme controversate de politică externă şi de securitate, inclusiv – în cea mai explicită formulare până la momentul respectiv – operaţiunile sovietice şi ale Pactului menite să-i înlocuiască regimul politic. La mai puţin de o săptămână după fuga lui Pacepa, Ceauşescu a denunţat “o serie de cercuri imperialiste reacţionare” care se foloseau de “spionaj şi subversiune”, recrutând “elemente renegate şi decăzute” din rândul populaţiei şi utilizând “toate tipurile posibile de propagandă pentru a defăima” anumite ţări socialiste.¹⁰⁰ Formularea avea un caracter suficient de general pentru a fi considerată un atac la adresa SUA, mai ales ţinând cont de semnificaţia simbolică a termenilor “imperialism” şi “imperialist” în discursul marxist-leninist.

Trebuie subliniat însă că “imperialiştii” Bucureştiului nu erau aceiaşi cu cei ai Moscovei, aşa cum precizase de mai multe ori Ceauşescu adresându-se administraţiei americane.¹⁰¹ În vocabularul românesc, termenul “imperialist” se referea de obicei la Moscova şi la Budapesta, ca un ecou al experienţei istorice a României în privinţa imperiilor Ţarist, Habsburgic, Austro-Ungar şi Sovietic, toate având în trecut obiective de cucerire asupra teritoriului şi populaţiei române. Accentuând lipsa oricărei opoziţii faţă de intenţiile americane, Bucureştiul a făcut chiar lobby pe lângă autorităţile ezitante de la Washington pentru a se implica în proiectul Pactului pentru Balcani.¹⁰²

Principalele afirmaţii ale lui Pacepa nu au fost considerate credibile nici de autorităţile germane (vedeti foto-info in baza, via Paul Goma – Nota.Red), nici de administraţia Carter, care le-a tratat cu indiferenţa bine-meritată. Pacepa a avut însă câştig de cauză într-unele dintre cercurile atrase de teoriile cu iz de conspiraţie ale lui Goliţin, acum evident false, privind independenţa “mitică” a României şi “falsa” prăpastie sino-sovietică. Aceste cercuri erau predispuse din punct de vedere profesional (şi în unele cazuri ideologic) să creadă în “monstruosul complot” comunist, astfel că orice fricţiune observabilă în interiorul blocului comunist era interpretată ca un artificiu sovietic menit să înşele Occidentul.¹⁰³

Marea ironie era aceea că Moscova chiar pusese în scenă dispute între statele din alianţă pentru a păcăli Occidentul, multe dintre acestea putând fi identificate acum comparând declaraţiile publice şi articolele din presă cu consemnările devenite recent disponibile ale întâlnirilor din cadrul Pactului de la Varşovia. Respectivele documente dovedesc însă că înscenările sovietice nu au implicat şi România. După cum s-a constatat, unicul presupus “fals” conflict din interiorul Pactului menţionat de Pacepa şi de Goliţin deopotrivă– ciocnirea dintre sovietici şi români – a fost singurul conflict de lungă durată veritabil din cadrul alianţei sovietice. Din păcate, afirmaţiile lui Pacepa au cunoscut o revigorare în timpul campaniei electorale care s-a încheiat cu înfrângerea lui Carter, în noiembrie 1980, astfel că au dus, în cursul administraţiilor Reagan şi George Bush Sr, în perioada 1980-1992, la distorsionarea într-o măsură extraordinară a modului în care SUA percepea România.

Încă de la începutul mandatului Reagan, a devenit vizibil că dezinformările lui Pacepa “afectaseră în mod negativ relaţiile bilaterale” dintre Washington şi Bucureşti.¹⁰⁴ Impactul era evident în mediile academice europene şi americane specializate în problemele României, unele dintre acestea afirmând ulterior că regimul Ceauşescu a înşelat Occidentul cu o falsă independenţă faţă de Uniunea Sovietică, de fapt niciodată suficient de serioasă încât să provoace o ciocnire deschisă cu Moscova.¹⁰⁵ Mai serios, şi ajutat de productiva campanie de măsuri active coordonată de Kremlin, Pacepa a reuşit să-i convingă pe membrii administraţiei că România conducea operaţiuni ostile Statelor Unite şi că Washingtonul ar trebui să rupă, sau cel puţin să limiteze şi să restrângă drastic relaţiile cu Bucureştiul.¹⁰⁶ În mod ironic, dacă exista cu adevărat un “mit” privitor la independenţa României, acesta rezida în faptul că “independenţă” era un termen mult prea palid pentru a descrie politici atât de vizibil şi de constant ostile obiectivelor esenţiale ale sovieticilor.

Larry L. Watts

“Cei dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece”, Editura Rao, Bucuresti, 2013 via Ziaristi Online

See also: LarryLWatts.blogspot.com

Foto: Bursa

Note

1 Vezi şi Pacepa (1987), pp 8-9. Această afirmaţie apare şi pe supracoperta cărţii sale din 1987.

2 Op. cit., pp 41-46. Vezi, de pildă, Telegram 3630 From the Department of Defense Attaché at the Embassy in Romania to the Department of the Army: “Romanian Request for U.S. Military Technology and Equipment (C)”, Bucureşti, 30 iulie 1975, 1638Z, Document 35 în Foreign Relations of the United States, 1969–1976, Volum E–15, Partea 1, Documents on Eastern Europe, 1973–1976.

3 Vezi, de pildă, Pacepa (1987), pp 25, 32-37, 57-58; Le Matin, 4 februarie 1985.

4 Interviu cu fostul agent special FBI Wayne Barnes, în Andrei Bădin, “Dezvăluirile unui superagent FBI”, Jurnalul Naţional, 29 iulie 2008. Pacepa a insistat de asemenea împotriva reacordării clauzei naţiunii celei mai favorizate după decembrie 1989. În vreme ce toţi ceilalţi aliaţi ai sovieticilor au primit-o aproape imediat după căderea comunismului, României ­– ţara cu cea mai mare nevoie de asistenţă economică dintre membrii Pactului de la Varşovia – i-a fost refuzat accesul la pieţele şi creditele americane în primii trei ani după tranziţia la economia de piaţă, frontierele şi situaţia sa continuând să fie în acest răstimp o chestiune controversată.

5 Bădin (2008). Părerea excelentă, exprimată public, a fostului agent FBI Barnes cu privire la cartea Orizonturi roşii semnată de Pacepa, pe care o considera “decentă, impersonală şi obiectivă”, nu este nicidecum general împărtăşită, nici măcar în rândul partizanilor lui Pacepa. Vezi interviul lui Barnes în Bădin (2008). Secondat de Vladimir Tismăneanu, Barnes a exprimat aceleaşi opinii laudative la adresa cărţii Programat să ucidă: Lee Harvey Oswald, KGB-ul și asasinarea lui Kennedy (2007) a lui Pacepa, afirmând că autorul ei “dezvăluie în mod abil adevărul – cu date verificabile, substanţiale, coroborate şi de netăgăduit”. Citate din Barnes şi Tismăneanu au apărut pe broşura publicitară a lui Ivan Dees şi, alături de altele aparţinând unor susţinători ai lui Pacepa, pot fi accesate la adresa https://rowman.com/ISBN/9781566637619.

La polul opus al spectrului, criticul CIA Hayden Peake a considerat că povestea fugarului este atât de improbabilă, atât de lipsită de dovezi şi atât de marcată de supoziţii, încât a simţit nevoia să le transmită cititorilor o atenţionare. Citându-l pe R.V. Jones, recenzentul nota că: “Nu există niciun set de observaţii contradictorii între ele pentru care inteligenţa umană să nu poată găsi o explicaţie coerentă, oricât ar fi ea de complicată.” Hayden B. Peake, “The Intelligence Officer’s Bookshelf”, Studies in Intelligence, vol. 52, nr. 2, pp 88-89.

6 Andrzej Paczkowski, “Civilian Intelligence in Communist Poland, 1945-1989: An Attempt At a General Outline,” InterMarium (Columbia University East Central European Center), vol. 10, nr. 1 (2007), pp 2-3, accesibil la www.sipa.columbia.edu

7 Vezi de pildă Raija Oikari, “On the Border of Propaganda and What Can Be Said” în Ansii Halmesvirta, editor, Bridge Building and Political Cultures: Hungary and Finland 1956-1989, Hungarologische Beiträge, vol. 18, Jyväskylä, Finland, University of Jyväskylä, (2006), pp 299-356; MOL M-KS-288-22cs.-1971-43.ö.e., pp. 117-133. Simbolică pentru această abordare a fost numirea ca ministru de Externe, în 1963, a episcopului reformat Janos Peter, identificat ca agent sovietic pe când lucra ca propagandist în cadrul Consiliului Mondial al Păcii, de sorginte sovietică, sub regimul Rakosi. Budapesta a continuat să folosească “diplomaţia ca un vehicul pentru operaţiuni agresive de informaţii externe” în perioada anilor 1970. Rudolf L. Tokes,  Hungary’s Negotiated Revolution: Economic Reform, Social Change and Political Succession, 1957-1990, Cambridge, Cambridge University Press, 1996, pg. 231.  Pentru modul în care Peter a susţinut represiunea sovietică din 1956, vezi Investigation of Communist Takeover and Occupation of Hungary. Fifth Interim Report of Hearings Before the Subcommittee on Hungary of the Select Committee on Communist Aggression, Camera Reprezentanţilor, Congresul 83, sesiunea a doua, sub autoritatea rezoluţiilor 346 şi 438, Ungaria”, Washington, U.S. Government Printing Office, 1954, www.archive.org; Declaraţie făcută de reverendul János Peter, episcop al Bisericii Reformate Maghiare şi membru al Consiliului Mondial al Păcii în numele Comitetului Ungar pentru Pace, 18 noiembrie 1956; fostul prim-ministru maghiar Ferenc Nagy către oficialii Departamentului de Stat al SUA, Memorandum of Conversation, Washington, 10 septembrie 1964, Document 105, Foreign Relations of the United States 1964-1968, Vol. XVII, Eastern Europe.

8 Oikari în Halmesvirta (2006), pp 299-356.

9 Vezi de pildă interviul cu Pacepa difuzat la postul de televiziune maghiar destinat etnicilor maghiari din statele învecinate. “Confesiunile unui spion-şef”, DUNA-TV Budapesta, 24 februarie 2004a; RADOR (Bucureşti), 24 februarie 2004. Vezi şi Ioan Talpeş, În umbra marelui Hidalgo, Bucureşti, Vivaldi, 2009, pp 92-94. Directorul de atunci al Serviciului de Informaţii Externe român (SIE), Ioan Talpeş, a confirmat acest lucru într-un interviu acordat autorului, 10 octombrie 1996.

10 Vezi de pildă Ion Mihai Pacepa, “Russia Hid Saddam’s WMDs,” Washington Times, 2 octombrie 2003, şi remarcile lui Pacepa în Jamie Glazov, “Symposium: KGB Resurrection (Continued),” 30 aprilie 2004c; şi Jamie Glazov, “From Russia With Terror,” 1 martie 2004b la www.frontpage.com. Vezi şi Pacepa la DUNA TV (2004a); RADOR (2004).  Pacepa subestimase durata serviciului său în slujba KGB, dat fiind că serviciile sovietice de informaţii îi finanţaseră şi studiile universitare între anii 1948 şi 1951.

11 Informational Report Regarding the Desertion of Lt. General Mihai Ion Pa Pacepa (Socialist Republic of Romania) and His Refuge in the U.S.A. (de aici înainte în text: Report on Pacepa Desertion), 12 Septembrie 1978, BStU, MfS, Abt. X 22, S. 3-56; Herbstritt şi Olaru (2005), pp. 330-331; “Die Enthüllungen des Rumänen Pacepa – Der Phantom Spion von Bonn” (Dezertarea românului Pacepa – spionul fantomă de la Bonn), Der Spiegel, nr. 36, 4 septembrie 1978. Stasi nota că, din punctul de vedere al CIA, el avea o valoare mai mare ca urmare a cunoştinţelor cu caracter general pe care le deţinea despre “mediile de conducere ale Pactului de la Varşovia”.

12 Report on Pacepa Desertion (1978), BStU, MfS, Abt. X 22, S. 3-56; Herbstritt şi Olaru (2005), pg. 333.

13 În discuţiile cu foşti ofiţeri superiori ai DSS, aceştia din urmă au operat o distincţie clară între Doicaru, Pacepa, Caraman şi Iosif, pe care îi considerau “cârtiţe” sau “trădători” sovietici (ori ai altor servicii din cadrul Pactului de la Varşovia), şi Stănescu, pentru care au înaintat evaluări în general pozitive. Exceptând existenţa unor dovezi care să ateste contrariul, autorul este dispus să accepte asemenea interpretări. Dar Stănescu avusese responsabilităţi administrative în cadrul DSS când s-au produs aceste disfuncţii.

14 În mod ironic, cu toată corupţia din interiorul său, Securitatea era probabil mai puţin coruptă decât alte servicii din cadrul Pactului de la Varşovia, graţie faptului că nu avea acces la fondurile considerabile disponibile celorlalţi membri prin participarea la traficul de narcotice sponsorizat de sovietici şi menit să submineze societatea occidentală. Acest gen de activităţi i-a adus liderului est-german Erich Honecker un “câştig” personal de 92 de milioane de dolari.  “Western Intelligence Links Honecker to Drugs,” Bild (Hamburg), în Foreign Broadcast Information Service, FBIS-EEU-89-233, 6 decembrie 1989, pg. 40. Implicarea, cu mult timp în urmă, a spionajului polonez în domeniul companiilor private a dus la o serie de scandaluri de corupţie în interiorul serviciilor, scandaluri ce au implicat lideri de partid de la niveluri înalte, încă din ianuarie 1962. Vezi, de pildă, Paczkowski (2007), nota 38. În mod similar, KDS-ul bulgar era suspectat de  sifonarea a “milioane de dolari din fonduri de stat” prin intermediul celor 395 de companii de comerţ exterior ale sale, “răspândite din Austria până în Singapore”. Vezi de pildă “Bulgarian Studies Bogus Companies,” The New York Times, 19 ianuarie 1992.

15 Liviu Ţăranu, editor, Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii 1978-1980, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2009, pp 32-33, 223-225, 264; Liviu Ţăranu, “Afacerea Peregrinii”, în Constantin Moşincat şi Dan Poinar, coordonatori, Pietre de hotar (Oradea), vol. 6, Editura Tipo MC, 2007, pp. 221-229; Ionel Gal, Raţiune şi represiune în Ministerul de Interne, 1965-1989, Iaşi, Editura Do-minor, 2001-2002, vol. I-II, pp. 135-136. Gal era the arhivarul Securităţii.

16 Arhiva Serviciul Român de Informaţii, fond D, dosar 11200, vol. 35, f. 309-316; Mihai Pelin, Culisele spionajului românesc: DIE 1955-1980, Bucureşti, Evenimentul Românesc, 1997, pg. 304; Ţăranu (2009), pg. 33; Liviu Ţăranu, “I. M. Pacepa, ultimele zile în DGIE”, Magazin istoric, no. 3/480, (martie 2007), pp 15-20.

17 Pentru afirmaţia defăimătoare a lui Pacepa, că România a trimis peste 500 de agenţi în lumea islamică, pentru a instiga la un antisemitism şi un antiamericanism virulente, vezi Ion Mihai Pacepa, “Russian Footprints: What does Moscow have to do with the recent war in Lebanon?” National Review, 24 august 2006. Pentru infirmarea israeliană a acestor afirmaţii, vezi de pildă Yosef Govrin, Israeli-Romanian Relations at the End of the Ceausescu Era, New York, Routledge, 2002, şi Aba Effen, Israel At A Crossroads, Ierusalim, Gefen, 2001.

18 Vezi Govrin (2002), pp 254-255, 335-337. Faptul că ambasadorul Govrin s-a aflat la conducerea departamentului din cadrul Ministerului de Externe israelian care s-a ocupat de Europa de Est de la sfârşitul anilor 1970 până în 1985 şi apoi, între 1985 şi 1989, a fost ambasador al Israelului în România, înainte de a reveni la Tel Aviv ca secretar general al ministerului, conferă autoritate opiniilor sale cu privire la politica României în Orientul Mijlociu. Vezi Gefen (2001), pp 170-176, 183.

19 O investigaţie a autorităţilor americane efectuată după 1989 a scos la iveală faptul că unicul furt semnificativ a fost unul de natură comercială. Tehnologia de fabricare a parbrizului auto a fost folosită în producţia de autoturisme româneşti. Anchetatorii nu au descoperit dovezi că Bucureştiul ar fi furat măcar un singur tip de tehnologie militară americană.

20 Spionajul polonez, de exemplu, fusese organizat de sovietici în mod special pentru achiziţia de ştinţă şi tehnologie (S&T) încă din 1954. În 1958, regimul Gomułka a înfiinţat un Comitet pentru Cooperarea Tehnico-Ştiinţifică cu Străinătatea cu scopul explicit de a contribui la acest efort. Paczkowski (2007), pg. 6. În vreme ce Pacepa îşi lansa acuzaţiile mincinoase cu privire la furtul românesc de tehnologie, ofiţerul polonez de informaţii Marian  Zacharski fura planurile americane pentru “racheta «Patriot», pentru sistemul de aviaţie «Stealth» şi pentru racheta «Phoenix», dar şi pentru sistemul de sonar submarin”. Ibid, pg. 8; Witold Beres şi Jerzy Skoczylas, General Kiszczak mówi… prawie wszystko (Generalul Kiszczak spune… aproape totul), Varşovia, BGW, 1991, pg. 188.

21 Pacepa (1987), pp 8-9, 16, 41 şi 46. Milt Bearden, fostul şef al diviziei CIA pentru URSS şi Europa de Est, a oferit una dintre cele mai dure, deşi indirecte, replici la adresa afirmaţiilor lui Pacepa, remarcând că Ceauşescu “detesta URSS din toată inima”. Bearden şi Risen (2003), pg. 391. S-ar putea spune că liderul român nutrea aceleaşi sentimente pe care le avea Kremlinul faţă de ţara lui.

22 Printre cei convinşi de refrenul “calului troian” repetat de Pacepa, s-au aflat fostul ambasador american în România David Funderburk, analista Judith Geran Pilon şi ziaristul (totodată fost consilier al şefului de personal de la Casa Albă Alexander Haig) Michael Ledeen. Vezi de pildă The Washington Post, 15 mai 1985; Funderburk (1987), pp 32-34, 42-48; Pilon (1985), pp 1-2, 11-12; şi Michael Ledeen împreună cu I. M. Pacepa, “Romania Reaps Rewards of Hi-Tech Thefts,” Human Events, 16 martie 1985.

23 Vezi şi Viktor Suvorov, Inside the Soviet Army, New York, Berkeley Books, 1982, pp 7-8.

24 The Technology Acquisition Efforts of the Soviet Intelligence Services (u): Interagency Intelligence Memorandum (NI IIM 82-10002), DCI, 1 iunie 1982 (declasificat pe 19 noiembrie 1999), pg. 22, CIA. Memorandumul a fost redactat sub auspiciile Consiliului Naţional pentru Informaţii, împreună cu CIA, FBI, NSA, DIA, personalul de contrainformaţii al DCI, şi cu componentele de informaţii ale departamentelor de Stat, Energie, Comerţ şi Finanţe, Forţelor Aeriene, Armatei, marinei şi serviciilor vamale ale Departamentului Trezoreriei, şi a fost aprobat de Comitetul de Informaţii pentru Transferul de Tehnologie al DCI şi de Comisia Naţională pentru Informaţii Externe. Vezi şi Soviet Acquisition of Western Technology, aprilie 1982, Exhibit 1. Hearings Before the Permanent Subcommittee on Investigations of the Committee on Governmental Affairs, United States Senate, Ninety-Seventh Congress, Second Session, Washington D.C., US Government Printing Office, mai 1982, în special mărturiile din 4, 5, 6, 11, şi 12 mai 1982.

25 National Security Decision Directive 54: United States Policy Toward Eastern Europe, 2 septembrie 1982, Casa Albă (declasificat 15 mai 2006), pg. 3, CIA.

26 Hostile Intelligence Threat – U.S. Technology, Biroul adjunctului Secretarului Apărării (Contrainformaţii şi Securitate), Departamentul Apărării, DoD 5200.1 –PH-2, noiembrie 1988, pp 5-6. Vezi şi Meeting the Espionage Challenge: A Review of the United States Counter-intelligence and Security Programs, raport al Comitetului pentru Informaţii, Senatul Statelor Unite, U.S. Government Printing Office, octombrie 1986; şi A Report on Foreign Espionage in the United States, Departamentul de Stat al Statelor Unite, martie 1987.

27 The Technology Acquisition Efforts of the Soviet Intelligence Services (1982), pp 18, 22, CIA.

28 Jeffrey T. Richelson, Sword and Shield: Soviet Intelligence and Security Apparatus, Cambridge, Ballinger, 1986, pg. 218.

29 Zoltan Szabo, căpitan în armata americană, de origine maghiară, era “fondatorul” şi “creierul” “reţelei de spionaj Conrad în Europa”. El a lucrat împreună cu doi medici maghiari stabiliţi în Suedia, “pentru a dirija secretele NATO către serviciul de informaţii maghiar”, medici pe care i-a trimis apoi la Moscova. Vezi Herbig şi Wiskoff (2002), pp 11, 28-29, 49, 58. Szabo l-a recrutat pe Clyde Lee Conrad în 1974, când erau amândoi sergenţi staţionaţi la un depozit de documente clasificate din Germania. Reţeaua Szabo–Conrad a operat pe parcursul anilor 1970 şi 1980, ca “una dintre cele mai mari reţele de spionaj de după Al Doilea Război Mondial”. Ibid. Pentru reţeaua Szabo–Conrad vezi şi Colonel Stuart A. Herrington, Traitors Among US: Inside the Spy Catcher’s World, Novato, CA, Presidio, 1999; şi  Danny L. Williams, Damian and Mongoose: How a U.S. Army Counterespionage Agent Infiltrated an International Spy Ring, Tuscon, Wheatmark, 2011.

30 Reţeaua îi includea pe sergenţii americani Roderick James Ramsay, Jeffrey Rondeau, Jeffrey Gregory, Tommasso Mortati, Kelly Warren şi pe ungurii Imre şi Sandor Kercsik. Richelson (1986), pg. 218; J. Gerth, “Ex-U.S. Sergeant’s Spy Case Is Said To Grow In Seriousness,” The New York Times, 10 martie 1989. Szabo nu a petrecut nicio zi în închisoare, deoarece tribunalul austriac i-a dat o sentinţă cu suspendare. Conrad a primit o condamnare la închisoare pe viaţă din partea unui tribunal vest-german în 1990.

31 The Technology Acquisition Efforts of the Soviet Intelligence Services (1982), pg. 23, CIA.

32 Katherine L. Herbig şi Martin F. Wiskoff, Espionage Against The United States By American Citizens 1947-2001, Monterrey, CA, Defense Personnel Security Research Center, iulie 2002, Anexa A, pp A3-A8. Zacharski, condamnat la închisoare pe viaţă în 1981, a fost schimbat patru ani mai târziu cu “25 agenţi occidentali din închisori sovietice şi est-europene”. Vezi de pildă Benjamin B. Fischer, “The Vilification and Vindication of Colonel Kuklinski,” Studies in Intelligence, nr. 9 (vara 2000), www.cia.gov. În august 1994, guvernul polonez l-a numit pe Zacharski în postul de şef al informaţiilor poloneze, dar a retras numirea ca urmare a scandalului internaţional izbucnit, în cursul căruia Washingtonul a subliniat că Zacharski era încă subiectul unei condamnări la închisoare pe viaţă în SUA. Ibid: Fred Iklé, “How To Ruin NATO,” The New York Times, 11 ianuarie 1995; John Pomfret, “Poles Ponder Patriotism After Spy’s Appointment, Firing,” The Washington Post, 3 septembrie 1994.

33 Acest lucru a devenit evident în 1968, când informaţiile deţinute de maghiari în privinţa evenimentelor din Cehoslovacia erau superioare celor obţinute de sovietici, în ciuda ofiţerilor şi a reţelelor sovietice infiltrate în interiorul organelor de securitate cehoslovace. Vezi, de pildă, Joseph Dresen, “Filling in the Blanks for the Prague Spring,” “Prague Spring, Prague Autumn: Filling in the Blank Spots from 1968,” 23 februarie 1999, rezumatul evenimentului, “Events List,” Woodrow Wilson International Center for Scholars, http://www.wilsoncenter.org/event/filling-the-blanks-for-the-prague-spring.

34 Soviet Acquisition of Militarily Significant Western Technology: An Update, septembrie 1985, pg. 15-16, CIA. Vezi şi Hostile Intelligence Threat – U.S. Technology (1988), pp 5-6.

35 Herbig şi Wiskoff (2002), Anexa A, pp A3-A8

36 Op. cit., pg. 62.

37 Pacepa (1987), pp 115-127, 368-372.

38 Communist Aid to the Third World Oil Industries (ER RP 73-12), 1 iunie 1973, pp 1-3 şi 19, CIA; Intelligence Report: Communist Aid to Less Developed Countries of the Free World, 1974 (ER IR 75-16), 1 iunie 1975, pp 2-3, CIA.

39 “Coordination and instruments for direction of Soviet and East European aid programs within and outside CEMA (CMEA)” în Relationship Between Soviet and East European Economic Aid Programs in LDCs (SOVA), 26 septembrie 1975, pp 1-3, CIA.

40 Din păcate, această moştenire a fost abandonată după 1989 şi ignorată de Uniunea Europeană, care s-a văzut nevoită să “reinventeze roata” în privinţa politicii sale faţă de ţările în curs de dezvoltare. Vezi, de pildă, Mirela Oprea, Mandatory Ignorance: Development Discourse in Romania from Socialism to EU Membership, Teză de doctorat, Universitatea din Bologna, Italia, 2009, la http://amsdottorato.cib.unibo.it/2228/.

41 Soviet Military Capabilities to Project Power and Influence in Distant Areas (NIE), 1 octombrie 1979, pp 21-22, CIA.

42 Vezi, de pildă, op. cit., tabel 6, “East European Military Assistance to Third World Countries, 1955-1977,” pg. 21. Pentru Bulgaria, de exemplu, vezi Jordan Baev, “East-East Arms Trade: Bulgarian Arms Delivery to Third World Countries, 1950-1989,” 18 septembrie 2006, “Global Cold War,” PHP.

43 Vezi, de pildă, Minută a întâlnirii dintre Todor Jivkov şi Fidel Castro la Sofia, 11 martie 1976, CSA, Sofia, Fond 1-B, Înregistrarea 60, Dosar 194, în “Bulgaria and the Cold War,” CWIHP.

44 Documentele 2-5 în Watts (2012a) la  http://www.wilsoncenter.org/publication/e-dossier-no-29-the-soviet-romanian-clash-over-history-identity-and-dominion.

45 Vezi, de pildă, Ion Mihai Pacepa, “Who Is Raúl Castro? A tyrant only a brother could love”, National Review, 10 august 2006.

46 Soviet and East European Economic Assistance Programs in Non-Communist Less Developed Countries, 1982 şi 1983: A Research Paper, CIA, Biroul pentru Probleme Globale în coordonare cu Departamentul de Stat, Agenţia de Informaţii pentru Apărare şi Agenţia pentru Dezvoltare Internaţională (GI 84-10182), 1 noiembrie 1984, pg. 5, CIA.

47 Vezi, de pildă, Ronald Reagan, The Reagan Diaries, New York, HarperCollins, 2007, pg. 547.

48 Heuer (1999), pp 124-125. Aşa cum notează Heuer, impresiile greşite tind să devină parte a unei “prejudecăţi post-factum” şi să fie încorporate în noile analize. Op. cit., pp 161-163.

49 Op. cit., pp 124-125.

50 Harriman a fost ambasadorul SUA la Moscova şi apoi a condus aplicarea Planului Marshall, înainte de a lucra cu Bucureştiul la începutul anilor 1960, când Lyndon B. Johnson a solicitat pentru prima dată medierea românească. Harriman “a condus negocierile delicate care au dus la problematicele acorduri de la Geneva, din 1962, asupra Laosului” şi apoi a fost liderul echipei de negociere în cursul. Convorbirilor pentru Pace de la Paris, în 1968. “Averell Harriman: The Toughest Test,” Time, 10 mai 1968; Interviu cu Gaston Marin realizat de Lavinia Betea, “De la Kremlin spre Vest şi Casa Alba”, Jurnalul National, 6 martie 2007.

51 Vezi, de pildă, Barnes şi Bodnăraş (1974), Pacepa (1987), pg. 63.

52 Reagan (2007), pg. 547. Jesse Helms, care a aderat pe deplin la afirmaţiile lui Pacepa, l-a acuzat pe ambasadorul Barnes că “nu este suficient de anticomunist”. Vezi, de pildă, Bruce W. Jentleson, “American Diplomacy: Around the World and Along Pennsylvania Avenue” în Thomas E. Mann, editor, A Question of Balance: The President, The Congress, and Foreign Policy, Washington D.C., The Brookings Institute, 1990, pg. 176; Shirley Christian, “Helms, In Chile, Denounces U.S. Envoy,” New York Times, 14 iulie 1986; Bernard Gwertzman, “Washington Backs U.S. Envoy On Chile Funeral,” New York Times, 15 iulie 1986.

53 Secretarul de Stat Dean Rusk era bine informat cu privire la relaţia SUA-România şi o susţinea. Interesant este că, într-un studiu recent care afirmă că tentativele de mediere româneşti în Vietnam erau false şi aveau doar rolul de a obţine secrete nucleare americane în vederea unor programe de înarmare secrete, Rusk este criticat pentru presupusa lui naivitate de a da crezare Bucureştiului. R. Eliza Gheorghe, “Romania’s Nuclear Negotiations Postures in the 1960s: Client, Maverick, and International Peace Mediator,” Romania Energy Center (Bucureşti), 2012, pp 20-22, 25, 31-32. Vezi discuţia despre presupusul program de înarmare nucleară al României în capitolul 16 al acestui volum.

54 David C. Martin, Wilderness of Mirrors, Guildford, CT, Lyons Press, 2003, pp 202, 207. Investigaţia CIA privind operaţiunea DINOSAUR a eşuat fiindcă aserţiunile lui Goliţîn erau atât de străvezii, încât directorul CIA, Richard Helms, a refuzat cererile insistente ale lui Angleton de a-l informa pe preşedinte. Harriman fusese ambasador în URSS în cel de-Al Doilea Război Mondial şi în Marea Britanie după război, director al Planului Marshall în Europa, guvernator al New Yorkului, Secretar-adjunct şi Subsecretar de Stat, Secretar pentru Comerţ şi trimis special prezidenţial.

55 W. Averell Harriman, “Recunoştinţă pentru români” în “Scrisori către editor”, The Washington Post, 12 septembrie 1972. Fragmentul din Pentagon Papers faţă de care Harriman a luat poziţie a apărut în numărul din 27 iunie 1972 al publicaţiei.

56 Christopher Andrew şi Vasili Mitrokhin, The Sword and the Shield: The Mitrokhin Archive And The Secret History Of The KGB, New York, Basic Books, 2001, pp 210-211. KGB-ul a încercat fără succes să recruteze o serie de candidaţi improbabili, cu influenţă asupra politicii americane – spre exemplu consilierul pe probleme de securitate naţională al preşedintelui Carter, Zbigniew Brzezinski. Op. cit., pg. 212. Brzezinski a fost totodată un susţinător al strânsei cooperări a SUA cu România.

57 Într-un alt context, un fost director al Serviciului de Informaţii Externe (SIE) din România descria modul în care autorul cărţii de faţă a fost ţinta unor măsuri active similare ale spionajului maghiar în vreme ce lucra în problemele de integrare a României în NATO şi de reformă în poliţie, în anii 1990. În conformitate cu respectivul fost director, în vreme ce lucra în cadrul unei organizaţii “neguvernamentale” maghiare din domeniul informaţiilor cu sediul în Arad, agentul a promovat teme cu caracter de dezinformare prin intermediul unui agent aflat într-un program de pregătire în interiorul ambasadei americane de la Bucureşti, pretinzând că autorul ar fi “profascist” şi antisemit”. Vezi Lucia Jurcan, moderator, “Întâlniri capitale”, Radio România Bucureşti, 4 iulie 2012, ora 21.00.

58 După încheierea Războiului Rece, în timp ce lucra la problema integrării României în NATO, la Bucureşti, autorul şi doi colegi de la ministerul britanic al Apărării au fost insistent hărţuiţi, în moduri relativ inofensive (yalele sparte de mâini profesioniste şi uşile lăsate deschise, fascicule laser prin ferestre seara etc.), aparent cu scopul de a transmite ideea că autorităţile României erau ostile calităţii de membru al NATO şi reformelor în domeniul militar. Când, ulterior, au fost informaţi cu privire la aceste acţiuni, oficialii români s-au arătat iritaţi de faptul că problemele nu le-au fost aduse la cunoştinţă la timp – ceea ce le-ar fi permis atât să-i urmărească în justiţie pe făptuitori, cât şi să elimine orice dubii referitoare la orientarea şi la comportamentul lor operaţional. Din punctul lor de vedere, cel mai probabil făpturitorii erau persoane din exterior, nu din interior.

59 Pelin (1997), pp 98-99.

60  Pacepa (1987), pg. 195. Mărturia lui Pacepa trebuie privită cu precauţie, date fiind scopurile ei de dezinformare. În acest caz, spre exemplu, el susţine că Militaru a fost activat de “ataşatul militar sovietic care îi fusese coleg la academia din Moscova” şi că a fost prins înmânându-i acestuia o agendă telefonică. Ofiţerii est-europeni nu participau la cursuri alături de cei sovietici, decât dacă erau ei înşişi ofiţeri GRU. După căderea comunismului, Militaru a declarat că solicitase asistenţă din partea GRU, inclusiv armament, pentru a-l elimina pe Ceauşescu. Pacepa a minimalizat în mod similar trădarea generalului Şerb din 1991, afirmând că acesta din urmă transmisese ataşatului militar sovietic informaţii cu privire la apărarea Bucureştiului împotriva unui atac NATO cu arme convenţionale, pentru a-i servi acestuia la întocmirea tezei de doctorat. Dar Şerb a mărturisit că a dezvăluit planurile de apărare a ţării sale împotriva unei invazii conduse de sovietici, incluzând aici forţele, amplasamentele şi dosarele de personal ale comandanţilor principalelor unităţi însărcinate cu operaţiunile defensive împotriva unei invazii sovietice. În ambele cazuri, Pacepa a negat orice ameninţare sovietică la adresa ţării sau a conducerii ei. Vezi Ibid şi Pelin (1997).

61 Militaru a fost descoperit complotând cu generalul Ion Ioniţă în 1984 şi cu generalul Marin Pancea, generalul Nicolae Pletos, căpitanul Nicolae Radu şi cu Virgil Măgureanu în 1987-1988. Mai târziu, a recunoscut că a conspirat cu GRU. Ioniţă, Pancea, Pletos şi Radu au fost demişi sau scoşi pe tuşă pentru contacte nepermise cu ofiţeri GRU. Măgureanu era considerat “un punct de interes” pentru unitatea anti-KGB din România, ca urmare a presupuselor sale relaţii cu sovieticii. Deletant (1995), pp 92-93, 283. Vezi şi interviul televizat cu Măgureanu şi fostul director SIE Ioan Talpeş la Realitatea TV, Bucureşti, 21 august 2008, ora 22.58.

62 Doicaru a fost identificat ca agent sovietic în ancheta DSS de după dezertarea lui Pacepa, în 1978. Aceeaşi anchetă a conchis că Iosif, Caraman şi Pacepa erau agenţi sovietici. În 1988, Doicaru a fost prins în flagrant delict, într-o întâlnire clandestină cu un agent GRU. Transcrierea nr. 111 din 12 iunie 1994 (continuare a audierii general-locotenentului Victor Neculicioiu) în Arhiva Senatului României, Bucureşti, pg. 11; Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în Romania, Bucureşti, Rao, 2005, volumul 4, partea a II-a, pg. 128. Audierile din Senatul României nu au fost date publicităţii niciodată. Până la momentul tipăririi acestui volum, primul raport coordonat de senatorul Sergiu Nicolaescu a ajuns în presă, iar acum este postat (în română) cu titlul Raport Privind Acţiunile Desfăşurate în Revoluţia Din Decembrie 1989 (I) la http://www.ziaristionline.ro/2013/01/29/ce-ascundea-sergiu-nicolaescu-sub-presul-revolutiei-un-ofiter-de-informatii-rupe-tacerea-raport-privind-actiunile-desfasurate-in-revolutia-din-decembrie-1989-i/.

63 Doicaru a fost mutat la Ministerul Turismului.

64 Doicaru a fost înlocuit cu Alexandru Dănescu.

65 Ion Stănescu a fost înlocuit cu Emil Bobu în 1973 şi, doi ani mai târziu, acesta din urmă a fost înlocuit de Teodor Coman, care şi-a pierdut postul pe fondul scandalurilor cu Pacepa şi Militaru.

66 Teodor Coman a deţinut funcţia de ministru de Interne şi pe aceea de şef al DSS în perioada 1975-1978. Când Postelnicu a fost numit şef al DSS, George Homoştean a devenit ministru de Interne.

67 Dosar privitor la problemele rezultate din materialele referitoare la colonelul Constantin Iosif, Ministerul de Interne, DSS, 22 iunie 1979, strict secret în ASRI, Fondul D, dosarul 11200, vol. 2, f. 51-52; Pelin (1997), pg. 279. În dosar se menţionează că Iosif a acţionat pentru distrugerea documentelor împreună cu colonelul Teodor Dorobanţu şi maiorul Spătaru “în secret, în spatele uşilor închise”, fără a respecta procedurile standard sau a obţine autorizaţiile necesare.

68 Pelin (1997), pg. 207.

69 Ibid.

70 Înlocuitorul lui Dănescu a fost Romulus Dima.

71 BstU, MfS, Abt. X, S 3-56; Herbstritt şi Olaru (2005), pg. 319. În Hebstritt şi Olaru nu apare numele ofiţerului, ci doar gradul său (general-maior). Colaboratorul lui Pacepa în “Afacerea Peregrinii” fusese generalul-maior Eugen Luchian. Acesta din urmă a fost condamnat şi a făcut opt ani în închisoarea din Aiud. Caraman, şi el cu grad de general-maior, era încă influent în România în perioada în care a fost publicat volumul lui Herbstritt şi Olaru, fiind consilier pe probleme de securitate al unui fost prim-ministru român. Doicaru a rămas în Ministerul Turismului până ce a fost surprins într-o întâlnire clandestină cu agenţi KGB în Parcul Herăstrău din Bucureşti, în 1988.

72 Problema depăşea sferele DIE, dat fiind că ofiţerii DSS erau transferaţi în mod regulat între posturi din cadrul informaţiilor externe şi al securităţii interne, aşa cum se întâmpla cu omologii lor din celelalte ţări ale Blocului comunist.

73 Vezi, de pildă, interviurile din John Sweeney, The Life and Evil Times of Nicolae Ceauşescu, London, Hutchinson, 1991, pp 124-125.

74 Pleşiţă nu era o simplă gardă de corp. El a condus Direcţia de Securitate şi Gardă a DSS.

75 Raportul generalului-maior Neagu Cosma cu privire la dezorganizarea din cadrul DGIE şi la metodele de lucru ale celor doi comandanţi, Nicolae Doicaru şi Ion Mihai Pacepa, 15 septembrie 1978, Documentul 107 în Ţăranu (2009), pp 202-203; ACNSAS, fond documentar, dosar nr. 3447, vol. 6, f. 218-228.

76 Ordinele puse în aplicare în 1973 de Doicaru, Pacepa şi Caraman trecuseră contrainformaţiile externe în subordinea DIE şi “anihilaseră practic orice posibilitate de control al activităţii organelor de informaţii peste graniţă”. Cel mai important în acest sens este ordinul nr. 000235 / 73. CNSAS, fond documentar, dosar nr. 3447, vol. 1, f. 269-290; Rezumat al principalelor concluzii ale comisiei de anchetă în urma investigaţiilor asupra contextului care a facilitat dezertarea generalului Ion Mihai Pacepa, Documentul 131, Ţăranu (2009), pg. 425.

77 Vezi interviul lui Nicolae Pleşiţă luat de Ion Patrichi în Lumea Liberă, în Oprea şi Patrichi (2004), pp 20-21.

78 Ibid.

79 Ancheta, în cadrul căreia au fost audiaţi peste 500 de ofiţeri şi care s-a soldat cu mai mult de 2 500 de rapoarte, a scos la iveală numeroase operaţiuni executate “fără aprobarea organelor de partid” şi i-a identificat pe Pacepa şi Doicaru ca fiind responsabili pentru subminarea misiunii DSS în afara graniţelor, “promovând corupţia” în cadrul DSS şi în rândul conducătorilor de partid şi de stat, “compromiţând” politica externă a României şi “contribuind la degradarea imaginii României în străinătate” timp de peste  un deceniu. Ţăranu (2009), pg. 29.

80 Caracterul măsurilor adoptate în urma fugii lui Pacepa este încă aprig contestat de ofiţerii Securităţii în funcţie la vremea respectivă. Spre exemplu, măsurile punitive luate de Dima şi Postelnicu împotriva personalului, dar şi faptul că au numit membri de partid fără pregătire în posturi care ar fi trebuit ocupate de profesionişti din domeniul informaţiilor sunt considerate ca fiind o cauză importantă a valului de dezertări din perioada 1978-1984. Utilizarea în România a modelului KGB al “colegiilor”, în care organele de securitate operau sub o conducere colectivă, a conferit credibilitate pretenţiilor lui Pleşiţă de a-şi creşte influenţa. În calitatea de şef al unui departament al Securităţii – cel care se ocupa de protecţia instituţiilor de partid şi de stat şi de paza liderilor partidului – cuvântul său avea o greutate considerabilă în cadrul consiliilor Securităţii statului.

81 Tim Weiner, Legacy of Ashes: The History of the CIA, New York, Doubleday, 2007,  pg. 417. Informaţia a fost oferită de liderul informaţiilor cubaneze în Cehoslovacia şefului diviziei CIA din Viena.

82 Deşi a fost tratată cu tot protocolul cuvenit şi a fost condusă într-un tur al clădirii şi al serviciilor în cursul vizitei sale neanunţate la Centru, Elena Ceauşescu s-a simţit jignită de faptul că nu li s-a ordonat tuturor angajaţilor să renunţe la activităţile lor de moment, să se reunească în aulă şi să-i prezinte un raport oficial cu privire la activitatea Centrului (lucru care ar fi necesitat un ordin din partea superiorilor). Pretextul inventat al incidentului sugerează că Elena căuta deja motive pentru a închide Centrul.

83 Spre deosebire de celelalte ţări membre ale Pactului de la Varşovia, România a renunţat la instituţia “ofiţerilor politici” de carieră ce operau aidoma unor câini de pază pe lângă armată. Vezi discuţia despre transformarea Direcţiei Politice Centrale în Consiliul Politic Superior şi despre impactul său asupra orientării şi a parcursului ofiţerilor de carieră în capitolul 8 al acestui volum.

84 Interviu cu generalul Ioan Talpeş, 15 mai 2002.

85 Fostul ambasador american în România, Roger Kirk, şi fostul diplomat român Mircea Răceanu remarcau că, în 1985, Elena Ceauşescu percepea deja în mod manifest SUA ca fiind ostile şi spera să elimine “influenţa americană asupra soţului ei şi asupra poporului român”. Roger Kirk şi Mircea Răceanu, Romania vs. the United States: Diplomacy of the Absurd 1985-1989, Washington D.C., Institutul pentru Studiul Diplomaţiei, Universitatea Georgetown, 1994, pg. 59. Eforturile de consolidare a legăturilor româno-americane pe care Ceauşescu le-a depus în a doua jumătate a anilor 1980 au fost astfel contrabalansate în mod direct de cele ale soţiei sale şi ale anturajului ei, ceea ce a făcut ca schizofrenia aparentă a regimului politic din România să devină cât se poate de reală.

86 Conflictul DIE – DIM, în care DIE intenţiona să dobândească un control deplin asupra tuturor rapoartelor şi informaţiilor externe, care să desfiinţeze operaţiunile serviciului militar de informaţii în străinătate, este descris în Watts (2010), pp 555-556.

87  Ion Dohotaru, coordonator, Direcţia Informaţii Militare. Între ficţiune şi adevăr, Bucureşti, 1994, pg. 148.

88 Supplementary Annex to the Material “Operative review survey of the R.S.R.,” 27 septembrie 1978, BStU, MfS, HA II 18663, S. 223-226; Herbstritt şi Olaru (2005), pg. 337.  Nimic din toate acestea nu a fost publicat de partea americană, serviciile de informaţii militare din SUA fiind printre cele mai reţinute din lume. Stasi raporta că “nu posedă informaţii” care să confirme dacă planificata întâlnire dintre generalul Dumitru şi generalul Thompson avusese loc. Generalul Thompson a fost locţiitorul şefului Statului Major pentru Informaţii din armata SUA în perioada 27 aprilie 1977 – 1 noiembrie 1981.

89 Dohotaru (1994), pp 148-149. Pelin face afirmaţia greu credibilă că Pacepa, printre alţii, susţinuse numirea iniţială a şefului DIM, generalul Dumitru, în 1963, afectând astfel reputaţia generalului 15 ani mai târziu. În 1963 însă, DSS avea o influenţă redusă în interiorul armatei, iar Pacepa era cel care se ocupa de spionajul tehnologic în Germania. Oficial, Dumitru a fost demis fiindcă ar fi avut o relaţie sentimentală cu una dintre subordonatele sale, un motiv care a devenit credibil doar ca urmare a războiului pentru controlul serviciului, dus de Elena Ceauşescu. Postul său începuse deja să se clatine din cauza trădării generalului Militaru în luna martie a aceluiaşi an, cu toate că DSS, nu serviciul militar de informaţii, era responsabil pentru activitatea de contrainformaţii în cadrul armatei.

90 Deşi a primit informaţii despre pregătirea unor demonstraţii populare în ajunul Revoluţiei, Dinu a ales să plece în vacanţă. Pentru versiunea sa privind  evenimentele, vezi viceamiralul (în rezervă) Ştefan Dinu, Condamnat la discreţie, Bucureşti, Neverland, 2009.

91 Dohotaru (1994), pg. 150. DIE a fost asistată în acest proces de securitatea militară (de fapt, Direcţia a IV-a a Securităţii), care avea ca ţintă ofiţerii români. Ofiţerii din Direcţia a IV-a al forţelor terestre erau “militari” numai în virtutea găzduirii lor în sediul Ministerului Apărării Naţionale şi a uniformelor purtate, majoritatea nefăcând măcar serviciul militar. În cadrul forţelor aeriene, mult mai tehnice, Direcţia a IV-a fusese nevoită să recruteze din rândul personalului de specialitate– de pildă, piloţi – pentru a fi eficientă, astfel că avea un grad de sofisticare mai ridicat.

92 Vezi, de pildă, Catherine Lovatt, “Women in Politics: The Legacy of Elena Ceauşescu,” Central Europe Review (Bucureşti), vol. 1, nr. 3 (12 iulie 1999); Cornelia Les, “The Emergence of Elena Ceauşescu’s Cult,” Journal of the International Students of the History Association (Budapesta), vol. 36, nr. 3 (2001).

93 Dohotaru (1994), pp 238-239.

94 Preşedintele Comitetului Întrunit al Şefilor de Stat Major din SUA (Joint Chiefs of Staff – JCS), generalul John Vessey Jr., a vizitat Bucureştiul în primăvara anului 1985. România a fost singura ţară comunistă vizitată vreodată de un preşedinte al JCS în timpul Războiului Rece. În 1986, ministrul Apărării Naţionale, generalul Vasile Milea, a răspuns printr-o vizită la Pentagon, la invitaţia generalului Vessey. (În calitate de şef al Marelui Stat Major, generalul Ion Coman, vizitase SUA în 1975 şi 1976.) În februarie 1988, o delegaţie militară a Iniţiativei de Apărare Strategică din SUA s-a deplasat la Bucureşti pentru a-i informa pe români cu privire la acest proiect (Strategic Defense Initiative – “Războiul Stelelor”). România a fost singurul membru al Pactului de la Varşovia care a beneficiat de un astfel de briefing. Partenerii “în strânsă cooperare” au atacat SDI pe motivul că ar fi o măsură agresivă.

95 Report on Pacepa Desertion (1978), BStU, MfS, Abt. X 22, S. 3-56; Herbstritt şi Olaru (2005), pg. 317. Sublinierea apare în original.

96 Report on the Meeting Between SED General Secretary E. Honecker and L.I. Brezhnev in the Crimea, 25 iulie 1978, Document 8 în “U.S.-Soviet Relations and the Turn Toward Confrontation, 1977-1980 – New Russian & East German Documents,” CWIHP Bulletin, nr. 8/9, (iarna 1996), pg. 123, CWIHP.

97 Ibid.

98 Information on Conversation of the Secretary General of the CC CPSU (Leonid I. Brezhnev) with the Bulgarian Head of State (Todor Zhivkov) in Crimea, 14 august 1978, pp 8-10, 15-17; CSA, Sofia, Fond 378-B, Dosar 495, şi BCP Politburo Resolution and Information on the Conversation of the Bulgarian Head of State (Todor Zhivkov) with the Secretary General of the CC CPSU (Leonid I. Brezhnev) in Crimea, 9 august 1981, CSA, Sofia, Fond 1-B, Arhiva 67, Dosar 405, pp 13-14, ambele în Baev şi Locher (2003), PHP.

99 Baev, “The Crimean Meeting of the Warsaw Pact’s Countries’ Leaders,” pg. 4, în Baev şi Locher (2003), PHP.

100 Patrick Moore, “Hua Kuo-Feng in Romania,” RAD Background Report/187, 24 august 1978a, OSA, Caseta 116, Dosar 8, Raport 24, pg. 4.

101 Românii au folosit prima dată termenul “imperialist” cu referire la comportamentul URSS în cursul invaziei sovietice în Cehoslovacia, în 1968. Vezi, de pildă, Proces verbal al întrunirii Comitetului Executiv al Comitetului Central al PCR privitor la situaţia din Cehoslovacia, 21 august 1968, ANIC, fondul CC al PCR / Cancelarie, dosar nr. 133 / 1968, ff. 6-26. Vezi şi Retegan (2000), pp 211-225. În 1975, Ceauşescu l-a reasigurat pe preşedintele american Gerald Ford că “nu aveţi motive să vă supăraţi când oamenii încep să vorbească pe un ton antiimperialist, dat fiind că acestea sunt chestiuni cu aplicabilitate largă”. Memorandumul convorbirii, Bucureşti, 2 august 1975, 19.00-20.10, Documentul 36, Foreign Relations 1969-1976, Volume E-15, Documents on Eastern Europe, 1973-1976, Departamentul de Stat al SUA. Henry Kissinger remarca accentul pus de Ceauşescu pe faptul că SUA nu era prima ţară la care se gândea România atunci când folosea termenul “imperialism”. Henry Kissinger, Years Of Renewal, New York, Touchstone, 2000, pg. 662.

102 Memorandum of Conversation, Washington, 21 aprilie 1973, 11:50 a.m.-12:40 p.m., Document 26 în Foreign Relations of the United States, 1969–1976, Volum E–15, Partea 1, Documents on Eastern Europe, 1973–1976, pp 5-6

103 Printre influenţii săi partizani s-au numărat agentul special FBI Wayne A. Barnes; ziaristul şi fostul consilier al şefului de personal de la Casa Albă Alexander Haig, Michael Ledeen; jurnalistul Newsweek Arnaud de Bourchgrave; analista Juliana Pilon de la Heritage Foundation; politologul Vladimir Tismăneanu; jurnalistul Radio Europa Liberă Nestor Rateş; scriitorul şi fostul disident  Dorin Tudoran; ziariştii Sorin Roşca Stănescu şi Dan Pavel. Vezi, de pildă, https://rowman.com/ISBN/9781566637619.

104 Daniel N. Nelson, “Eastern Europe and the Non-Communist World” în Stephen Fischer-Galati, editor, Eastern Europe in the 1980s, Boulder, Westview, 1981, pg. 216.

105 Vezi, de pildă, Tismăneanu (2003), pp 187-188; Tom Gallagher, Theft of a Nation: Romania Since Communism, London, Hurst & Co, 2005, pp 158-159; Tom Gallagher, Outcast Europe: The Balkans 1789-1989: From the Ottomans to Milosevic, Amsterdam, Harwood Academic Publishers, 2003, pp 237-241.

106 Funderburk (1987), îndeosebi capitolul al treilea, “Romanian Foreign Policy: The Myth of Independence”, pp 39-54. Vezi şi Reagan (2007), pp 547-548.