Am văzut în articolul precedent (Cine e agresorul (I)) cum autonumita pașnica URSS pregătea o ofensivă devastatoare împotriva întregii Europe în 1940. Pentru asta i-a dezlegat mâinile Stalin lui Hitler la 23 august 1939 prin pactul Ribbentrop-Molotov, asigurându-i liniște în est cât timp el se va ocupa de vestul Europei, de Franța și Marea Britanie. Dar în 1941 problema era rezolvată, și ambele mari puteri europene rămase stăteau față în față, ambele gata de atac. Atâta doar că Hitler a fost primul care a atacat, iar Armata Roșie a fost bătută, cel puțin primul eșalon strategic, cel dispus pe graniță. Despre importanța acestei prime lovituri atunci când inamicul este în poziție de atac și despre pregătirile sovietice în acest sens am vorbit în Minciuna 22 iunie 1941.

Dar să e vorbim ce rol i se rezerva României în planurile lui Stalin, în ce măsură i se acorda un loc important în planurile de expansiune întocmite de Kremlin. În prima parte am vorbit de importanța petrolului în mersul războiului, fapt care făcea din start România o zonă de interes major pentru ambii adversari. Stalin a abordat cu mare atenție frontiera României, s-a pregătit de atac și a concentrat importante forțe și mijloace, mai importante decât pe restul frontierei comune cu Germania, de la Marea Baltică la Marea Neagră. A acordat o atenție deosebită noii frontiere cu România (cea de după ocuparea Basarabiei și a Bucovinei de Nord) pentru a da aici o lovitură mortală Germaniei prin ocuparea terenurilor petroliere de pe valea Prahovei.  S-a pregătit intens pentru a năvăli peste Prut prin Poarta Focșanilor spre Ploiești, pentru a securiza noile cuceriri potențiale și a izola total fluxul de petrol către Germania. Pentru asta planifica securizarea Carpaților și ocuparea rapidă a Dobrogei, pentru a împiedica sosirea trupelor germane peste Carpați și pentru a tăia posibilitatea de export prin portul Constanța.

Planul era perfect și îl vom analiza pe îndelete. Atâta doar că Hitler i-a luat-o lui Stalin înainte cu câteva zile pe 22 iunie 1941. Vom vedea care au fost planurile lui Stalin, iar pentru a vedea seriozitatea lor și a pregătirilor pentru invazie, e suficient să analizăm ce s-a petrecut și cum au reacționat trupele sovietice imediat după 22 iunie 1941. Se va vedea că nu prea le ardea de apărare, ci doar de atac. Suvorov/Rezun a vorbit multe despre întreg frontul germano-sovietic, dar eu mă voi referi doar la partea noastră de graniță comună, din nordul Bucovnei până la Marea Neagră, și char în Marea Neagră.

Planurile sovietice de atac în Dobrogea

Bineînțeles că arhivele sovietice ne rămân inaccesibile și vor fi așa încă multă vreme, pentru totdeauna, cum au spus unii oficiali ruși. Astfel, nu avem planuri scrise, nu avem documente clare și nici nu vom avea prea curând. Dar pe baza deducției, din memoriile unora dintre participanți, din arhivele române, vom putea să ne facem o imagine destul de bună. În acest sens de un real folos ne sunt cercetările lui Suvorov/Rezun, cel care strânge astfel de date de mai bine de douăzeci de ani și care a subliniat importanța frontului românesc pentru Stalin.

Să începem cu zona Dobrogei. Stalin pregătea un atac la scară mare împotriva întregii Europe, dar și împotriva României avea planurile sale diabolice. Dobrogea avea un loc de frunte în planurile Kremlinului. Dar să vedem ce spune Suvorov/Rezun:

Comandantul trupelor Regiunii militare Odessa, generalul-colonel I .T. Cerevicenko, se afla între 9 si 12 iunie în Crimeea, unde primea trupele corpului special 9 infan­terie. stim acest lucru de la Maresalul Uniunii Sovietice M.V. Zaharov (Voprosîistorii, 1970, Nr.5, pag.44). Ne vom mai referi la acest corp de armata. Nu era unul obisnuit si nu degeaba purta oficial denumirea de “spe­cial”. Dar încercati sa gasiti barem un rînd al generalului I.T. Cerevicenko privind acest eveniment. Din cine stie ce motiv, generalul tace mîlc. Apropo, este vorba de acelasi Cerevicenko care primeste corpul de armata, dar nu stie ca pe teritoriul Regiunii lui este concentrata în secret o armata întreaga a general-locotenentului I.S. Konev si a loctiitorului acestuia, general-locotenentul Max Reiter.

I.S. Konev a devenit în timpul razboiului Maresal al Uniunii Sovietice. Am citit cartea lui în speranta de a gasi explicatia cum de a ajuns într-o regiune straina cu ale sale “Annuska” (divizii) si de ce. Descoperim cu mirare ca mare­salul ignora cu totul perioada initiala a razboiului. A preferat sa scrie despre anul ’45, asa se si numeste cartea sa: Patruzeci si cinci. Ajungem la memoriile generalului de armata P.I. Batov; corpul sau de armata a fost întîm-pinat de generalul Cerevicenko în Crimeea. Dar, vai, Batov a lasat de o parte ceea ce era mai interesant! în acel moment, Batov era loctiitor al comandantului Regiunii militare Zacaucaz. Apare întrebarea: cum si pentru ce a venit în Crimeea în fruntea unui corp de armata autonom? De ce corpul se numea special? De ce unitatile si marile unitati ale corpului au facut exercitii de desantare rapida a trupelor, de îmbarcare a tehnicii de lupta pe navele de razboi ale flotei Marii Negre si de debarcare pe tarmul inamicului în scopul cuceririi si distrugerii instalatiilor petroliere? De ce în corpul special al lui Batov s-a dus o propaganda neobisnuita, chiar si dupa standardele Arma­tei Rosii, pentru “razboiul eliberator pe teritoriul inamicu­lui”? De ce aceasta propaganda a fost condusa de catre reprezentanti ai Directiei generale de propaganda, sositi special de la Moscova? De ce la 13 iunie 1941 efectivul corpului special 9, pîna la ultimul soldat, a primit ghiduri de conversatie ruso-române? Dupa îndelungate cautari vom gasi raspunsuri la toate aceste întrebari în alte surse, dar nu si în memoriile generalului Batov, care comanda acest neobisnuit corp de armata. Batov a trecut sub tacere de toata aceasta perioada.

De aici un lucru este clar, vorbim de un corp de desant maritim. Între 9 și 12 iunie în Crimeea sosea un corp special, corpul 9 sovietic, care făcea exerciții de îmbarcare a tehnicii de luptă pe navele flotei sovietice a Mării Negre și de debarcare pe țărmul inamicului în scopul cuceririi și distrugerii instalațiilor petroliere. Unde puteau ei debarca ca să distrugă instalații petroliere în Marea Neagră? Există trei posibilități, România, Bulgaria și Turcia. Ultimele două ies din calcul deoarece nu aveau porturi cu instalații petroliere, rămâne doar România cu portul Constanța, principala arteră de export de petrol a României. Ca să nu mai rămână vreo urmă de îndoială, soldații acestui corp de desant au primit ghiduri de conversație ruso-române. În mod sigur cu un scop clar, care se poate deduce cu ușurință: urmau să debarce la Constanța, să ocupe portul și instalațiile petrolifere și să taie resursa vitală de petrol pentru Germania. Dar să vedem mai departe ce e cu acest corp 9 special.

Flotila de pe Dunare avea doua companii de-trupe terestre, însa în documente nu sunt luate în calcul ca infanterie marina. Faptul nu e de natura sa ne convinga de dorinta de pace a sovieticilor. stim deja ca înca înainte de invazia germana, cel putin doua divizii de infanterie-25 Ceapaev si 52 Perekop din corpul 14 infanterie-s-au pregatit în zona Delta Dunarii pentru a actiona ca infanterie marina.

Flota Marii Negre a fost dotata si mai bine. Oficial nu avea infanterie marina, însa la începutul lui iunie 1941 corpul 9 infanterie speciala al general-locotenentului P.I. Batov a fost mutat în secret din Zacaucazia în Crimeea. Corpul era cu totul neobisnuit, daca luam în considerare efectivul, armamentul din dotare, felul pregatirii de lupta. La 18-19 iunie, Flota Marii Negre a desfasurat grandioase lectii practice cu tematica ofensiva. Cu aceasta ocazie, una din diviziile corpului 9 infanterie speciala a fost îmbarcata pe nave de razboi si apoi a avut loc debarcarea pe litoralul “inamicului”. Pîna atunci, în Armata Rosie nu se practicase niciodata debarcarea unei întregi divizii de pe vasele de razboi. Moscova acorda o deosebita impor­tanta antrenamentelor în comun ale Flotei si trupelor corpului 9 infanterie speciala. Antrenamentele se desfa­surau sub directa obervatie a unor comandanti de rang înalt sositi special de la Moscova.

Unul dintre ei, vice-amiralul I.I. Azarov, marturiseste deschis: toti participantii la lectii simteau ca acestea nu se fac fara un rost si ca, în curînd, deprinderile cîstigate vor fi folosite în razboi, fireste, un razboi care sa nu se desfasoare pe teritoriul propriu (Odesa încercuita, pp. 3-8).

Daca va începe razboiul si comandamentul sovietic va folosi corpul 9 infanterie speciala în conformitate cu profilul sau si cu felul pregatirii, atunci unde va putea fi debarcat? Desigur, nu pe teritoriul sovietic. Atunci unde? Teoretic sunt trei posibilitati: în România, în Bulgaria si în Turcia. Dar oriunde ar debarca acest corp de armata, va trebui aprovizionat neîntîrziat. In acest scop va trebui: ori sa se debarce trupe suplimentare, ori va trebui ca trupele sovietice sa faca rapid jonctiunea cu acest corp de infanterie speciala. Iar acest lucru va trebui sa aiba loc neaparat în România.

Printr-o coincidenta stranie, în aceleasi zile corpul 3 desant aerian desfasura manevre grandioase în Crimeea. Acestea cuprindeau: îmbarcarea trupelor, a statului-major al corpului de armata, precum si a statelor-majore ale brigazilor.

Istoricii sovietici n-au facut niciodata legatura între aceste evenimente: antrenamentele corpului 14 infanterie pentru debarcarea de pe vasele Flotilei Dunarii, ale corpu­lui 3 desant-aerian de pe avioane si planoare, ale corpului 9 infanterie speciala de pe vasele de razboi ale Flotei Marii Negre, însa aceste evenimente sunt legate între ele prin loc, timp si scop. Este vorba de pregatirea unei agresiuni de proportii gigantice, care se afla în ultimul stadiu de pregatire.

Deci, pe lângă Corpul 9 de desant maritim, în Crimeea se instruia și pregătea și Corpul 3 de desant aerian. Exercițiile complexe, în premieră în armata sovietică, erau de desantare a unei întregi divizii în spatele frontului inamic, iar acest corp ce cuprindea mai multe divizii, care ar fi trebuit desantate eșalonat, se afla în Crimeea. Care este scopul unui corp de desant aerian? Ce trebuie să facă acesta? E simplu, să se parașuteze în spatele frontului inamic, să creeze o zonă de siguranță în care vor putea ateriza planoarele cu armament, trupe și muniție, poate și avioane de aprovizionare, apoi creând această zonă să taie spatele inamicului, să-i anihileze liniile de aprovizionare și să-i amenințe spatele frontului. Astfel, inamicul este prins ca într-un clește, între trupele desantate și cele de pe front, posibilitățile acestuia fiind foarte reduse. Dar ca un desant aerian de asemenea proporții (vorbim de o divizie în prima fază) să aibă succes, trebuie îndeplinită o condiție esențială.

Desantul trebuie urmat obligatoriu de un atac puternic pe front, și asta cât mai repede, sincronizarea este totul. Fără acesta, trupele aerodebarcate sunt condamnate. De ce? E simplu, dacă debarci o divizie în spatele frontului pe calea aerului, aceștia sunt ușor înarmați, nu au tancuri sau artilerie, nu au linie de front și nu au cum să reziste multă vreme unui asalt organizat și planificat. Ei pot să dezorganizeze spatele frontului, să taie liniile de aprovizionare, să distrugă comandamente sau unități dispersate, dar dacă nu sunt susținuți nu au șanse. Dacă cei atacați pot disloca trupe suficiente de pe front și să îi atace, sunt condamnați. Iar singurul mod în care nu poți să-i lași să scoată trupe de pe front este să ataci puternic frontul la foarte scurtă vreme. Exemplele ne sunt date chiar de bătăliile celui de-al doilea război mondial.

În noaptea de 5 spre 6 iunie 1944, divizii întregi de parașutiști sunt lansate în Normandia, în spatele Zidului Atlanticului. Toți au obiective clare și specifice, surprinderea era esențială. Își fac datoria cum pot mai bine, mare parte din obiective sunt ocupate. Dar dacă debarcarea nu avea loc în 6 iunie, în dimineața următoare, ei nu ar fi avut cum să mențină obiectivele cucerite. Dar debarcarea a avut loc, a fost un succes. Un alt caz, soldat cu eșec este Operațiunea Market Garden, în Olanda, în toamna lui 1944. Ultimul pod, deși cucerit de parașutiști, nu a putut fi menținut din cauza întârzierii trupelor de sprijin.

Dar ca să ne facem o idee despre ce ne aștepta să ne amintim evenimentele petrecute abia cu un an în urmă, la 28 iunie 1940, ocuparea Basarabiei de către armata sovietică în urma ultimatumului de la 26 iunie. Am expus evenimentele în articolul Cedarea Basarabiei. Aveam alternative? Din acel articol vreau doar să amintesc modul de desfășurare. Deși am cedat și am început evacuarea armatei, sovieticii au trecut granița în forță cu opt ore mai devreme, au depășit coloanele noastre în retragere, nu au respectat graficul de deplasare stabilit de comun acord. Au avut loc parașutări de trupe sovietice la Chișinău, Reni și în alte locuri, au surprins și dezarmat trupele noastre, au făcut ce au vrut fără să respecte nicio convenție sau înțelegere semnată. Practic, s-au comportat exact după planurile lor inițiale ce prevedeau o rezistență din partea noastră. Parașutiștii au fost lansați în spatele trupelor noastre, dar urmau să fie susținuți de avansul rapid al forțelor principale ce trecuseră deja Nistrul. Nu rămâneau izolați. A fost practic o repetiție a ceea ce ne aștepta în 1941, dar în altă parte, judecând după desfășurarea celor două corpuri sovietice în iunie 1941, corpul 9 desant maritim și corpul 3 desant aerian.

Planul sovietic de atac asupra României în iunie 1940

Ele fiind în Crimeea, ținta lor nu putea fi alta decât Dobrogea. Dacă s-ar fi pregătit un desant aerian în spatele Prutului, corpul 3 de desant aerian ar fi trebuit poziționat în Basarabia, pentru o distanță cât mai scurtă. Dar atunci ce rost mai avea corpul 9 de desant maritim care făcea exerciții pe navele flotei sovietice de Marea Neagră? Există o singură explicație. Desantul maritim trebuia să debarce la Constanța și pe țărmurile Dobrogei, dar înainte de asta, corpul 3 de desant aerian ar fi fost parașutat în interiorul Dobrogei, cu scopul de a tăia liniile de comunicații spre Constanța. Și cum se putea face asta cât mai simplu? Ocupând podurile peste Dunăre, cel de la Cernavodă fiind principala axă de legătură dintre Dobrogea și restul țării. Iată că primele două piese ale puzzle-ului se leagă. Dar nu sunt singurele, Stalin dorea să fie sigur că va rupe Dobrogea de România încă din primele zile ale războiului ce se pregătea să-l declanșeze. Și pentru asta avea nevoie de o asigurare suplimentară. Un plan genial, în caz că ceva va merge cum nu trebuie.

Dar să ne ocupăm de Dobrogea mai întâi, revenim și la restul frontierei noastre. Mă voi axa în acest articol pe Constanța și litoral, plus operațiunile din Marea Neagră, urmând să vorbesc de flota fluvială și de Delta Dunării în articolul următor. Am văzut ce ni se pregătea, să vedem ce s-a întâmplat, apoi judecați voi dacă sovieticii se comportau de parcă era vorba de apărare sau nu.

Primele zile de război   

La 22 iunie 1941 Germania declanșează operațiunea Barbarossa, atacul contra URSS. Tot atunci, Antonescu dă celebrul ordin “Români, ordon treceți Prutul!” Dar românii nu au trecut Prutul la 22 iunie 1941, așa cum cred majoritatea, ci ceva mai târziu, la 3 iulie. Cel puțin nu l-au trecut în forță, cu toate armatele, așa cum ne închipuim noi. Singurii care au trecut Prutul cu întreaga capabilitate militară a fost aviația română, care alături de cea germană, a atacat și bombardat aeroporturile sovietice distrugându-le avioanele la sol, concentrările de trupe și tancuri. Trupele terestre doar au făcut infiltrări dincolo de Prut, au testat tăria dispozitivelor sovietice și au edificat unele mici capete de pod, pentru a preîntâmpina distrugeri de poduri de către sovietici. Aceste poduri nu erau minate și pregătite de distrugere, cum ar fi trebuit să fie în caz că sovieticii ar fi fost pregătiți de apărare. Mai mult, aviația a distrus la sol o mulțime de avioane sovietice aglomerate imediat după graniță, la fel ca și tancuri, artilerie și armament, semn că trupele lor nu erau dispuse pentru apărare, ci pentru atac. De ce nu am trecut Prutul la 22 iunie 1941?

E simplu, configurația frontului inițial făcea imposibil acest lucru. România era în Grupul de Armate Sud, iar linia frontului de la Marea Baltică la Marea Neagră avea o ieșitură concavă spre vest chiar în partea centrală. Deci Grupul de Armate Centru trebuia să atace primul și să avanseze, abia după ce ajungea la nivelul celui de sud acesta putea ataca. Dar în acest timp trebuia să fixeze inamicul, pentru a-l împiedica să transfere trupe spre centru. De aceea atacul nostru în forță a început abia la 3 iulie. Cu o excepție, stânga Armatei a 3-a, de la nord, a atacat din primele zile pentru a ocupa nordul Bucovinei, care făcea un intrând în frontul nostru.

Ideea este că noi nu am atacat general pe linia Prutului decât din 3 iulie, în rest am dat scurte atacuri de fixare, incursiuni și edificarea unor capete de pod în ideea desfășurării ulterioare a operațiunilor.

Operațiunea Barbarossa, se vede intrândul spre est al dispozitivului românesc, românii nu puteau ataca decât atunci când frontul ajungea pe aceeași linie 

Mai mult, nu am avut ce ataca pe Dunăre sau pe Marea Neagră, nu se înscria în concepția planului militar al Operațiunii Munchen, eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei. În acest sens, din moment ce noi nu aveam o concepție ofensivă la Marea Neagră, am făcut ceea ce face cineva care dorește să se apere: am plasat un baraj de mine în jurul portului Constanța și la gurile Dunării. Nu am trimis aviația să bombardeze Crimeea sau Odessa, nu am întreprins acțiuni ofensive în adâncime, aviația noastră a bombardat doar țintele militare din imediata vecinătate a frontului, în Basarabia.

În schimb, iată ce au făcut cei care declară sus și tare de zeci de ani că ei s-au pregătit numai de apărare și că au fost surprinși de atacul mișelesc al germanilor și românilor. Să ne punem puțin în mintea comandanților sovietici. Sunt atacați puternic din 22 iunie 1941 pe frontul central, cel cu dezvoltare spre vest. Armatele germane de tancuri, cu niște generali capabili în frunte (de exemplu Guderian, cel care a străpuns frontul francez în mai 1940) forțează înaintarea, rup frontul sovietic și provoacă încercuiri luând sute de mii de prizonieri, aviația este distrusă la sol, mii de tancuri sovietice ard îngrămădite lângă graniță. Stalin tace, nu zice nimic, este pur și simplu paralizat de atacul german, este și normal, planurile sale de zeci de ani s-au năruit într-o clipă. Se va adresa poporului abia la trei săptămâni după invazia germană!

Surprinși și fără directive clare în acest caz, generalii sovietici desfac plicurile sigilate primite cu câteva zile în urmă. Da, sunt zeci de mărturii că au primit plicuri sigilate care trebuiau să le deschidă doar când primeau ordin, dacă o făceau mai devreme erau împușcați. Dar ce conțineau acele plicuri? Ne spun chiar unii dintre acești generali. Nimic despre defensivă! Nimic despre apărare! Dar aceștia tac și nu zic mai departe ce scria în ordinele sigilate care trebuiau să fie deschise doar la ordinul de sus! Nici nu ar putea să spună mai multe, cenzura sovietică nu le-ar fi permis asta, memoriile lor au apărut chiar în perioada sovietică. Păi, dacă nu era nimic despre apărare, ce putea să fie scris în acele ordine? Dacă nu era ceva important, de ce să le trimiți în plicuri sigilate către toate unitățile, cu consemn să fie deschise doar la ordin? Dar la atacul german, unii le-au deschis să vadă cum trebuie să acționeze, și aceștia spun că nu era nimic despre apărare! Atunci despre ce putea fi vorba? De numărat soldații, de strâns recolta, de curățat tunurile? Să fim serioși, erau ordine de atac, cu obiective clare și specifice! Și unii le-au transpus în practică, deoarece erau singurele ordine, altele nu erau, comandamentul sovietic era în degringoladă, Stalin tăcea și nu spunea nimic, astfel că nimeni nu îndrăznea să ia inițiativa. Deoarece risca să fie împușcat a doua zi după ce Stalin ar fi revenit, doar așa se petreceau lucrurile în Uniunea Sovietică. Câți comandanți nu au fost executați după iunie 1941 fiind făcuți responsabili de dezastru, deși ei urmau doar ordinele primite, ultimele ordine ce le-au parvenit?

Ei bine, regimente și divizii sovietice au atacat haotic, necoordonat, unii comandanți urmând instrucțiunile din plicuri, alții nu le deschiseră, se apărau sau se retrăgeau. Confruntați cu puternicul atac german, cu efectivele decimate, cu aviația distrusă la sol, cu tancurile și vehiculele bombardate și în mare parte distruse, cu pozițiile străpunse și manevrate, aproape încercuite, au atacat haotic, cu efective reduse de pierderi și dezertări. Dar țintele atacului lor, așa cum erau ele precizat, nu mai erau valabile, nu mai erau acolo, trupele germane trecuseră frontiera în ofensivă. Astfel, atacurile slabe ale rușilor au sfârșit tragic pentru ei, mărind pierderile în morți și prizonieri.

Cum spuneam, unii comandanți sovietici au urmat aceste ordine inițiale și au acționat conform acestora. Iar aceste ordine nu erau de apărare, ci de atac. Să vedem cum s-a manifestat asta pe frontul nostru, mă refer aici strict la Dobrogea, despre Delta Dunării, Prut și nordul Bucovinei voi vorbi ulterior.

Bombardarea și atacul Constanței

Ce faci când ești atacat prin surprindere, ești în poziție de atac și ești nevoit brusc să te aperi? Cum poți dacă nu evita dezastrul, măcar să-l ameliorezi, ca să poți continua lupta? Cel mai logic ar fi să te repliezi cât mai rapid, să te retragi să să salvezi ce mai poate fi salvat, oameni, materiale, muniții, vehicule, tancuri, camioane, combustibil și subzistență. Trebuie să te retragi rapid, cu tot ce mai poți salva, să te retragi mai repede decât poate înainta adversarul și să stabilești o poziție defensivă în care să încerci să dai o nouă luptă. De regulă trebuie să alegi o poziție întărită natural, un curs de apă, munți, păduri, orice obstacol mai greu accesibil, unde să edifici o apărare cât mai solidă, alături de rezervele din spatele frontului care nu au avut de suportat atacul prin surprindere. În același timp trebuie să duci lupte de întârziere cu inamicul invadator, ajutat de aviația rămasă teafără, în special cea din spatele frontului, rămasă intactă și organizată. Dar în armata sovietică nu s-a întâmplat așa ceva, ba mai mult, cei care au reușit să salveze unități și divizii, chiar grupuri de divizii, au fost învinuiți de lașitate și împușcați ca și țapi ispășitori. Este cazul multor generali, ca și…

Dar ce ar fi trebuit să facă aceștia? Să-și lase oamenii masacrați și să piardă întreaga forță de luptă? Să urmeze ordinele inițiale de atac? Se prea poate, în mintea unora poate exista speranța că un atac general ar fi întors situația chiar pe frontieră. E imposibil, dar asta e singura explicație.

Pe frontul românesc, aviația a intrat prima în luptă în 22 iunie 1941. Aviația română și germană și-a îndeplinit obiectivele, a bombardat aerodromurile inamice, a atacat și distrus concentrările de trupe și tancuri, a cucerit supremația aeriană. În zona frontului de pe Prut aviația inamică era clar în defensivă, aviatorii români și germani cuceriseră inițiativa. Atunci, nu ar fi fost logic și normal ca aviația rusă din spatele frontului, de la Odessa și Sevastopol, să încerce să-i ajute pe cei de pe linia frontului? Așa ar fi fost logic, dar iată că aviația rusă din spatele frontului se pare că urmează planul inițial sovietic de atac împotriva României. Astfel, ei nu încearcă să degajeze frontul de presiunea aviației germano-române, fapt care ar fi îngreunat enorm preconizata ofensivă terestră română și germană pe acest front, ci își atacă obiectivele inițiale, respectiv ținte din Dobrogea. Acestea ar fi avut importanță tactică doar în cazul în care sovieticii ar fi declanșat primii ofensiva, așa cum au planificat. Dar în noua situație strategică apărută în urma atacului german de la 22 iunie 1941, era o mișcare fără sens! Germanii și românii nu planificau vreun atac împotriva rușilor din Dobrogea, nu aveau cum! Flota română nu putea duce operațiuni ofensive contra URSS, nu avea cum să atace Sevastopolul sau Odessa, când flota sovietică era de câteva ori mai mare și mai bine înarmată.

Singura explicație tactică ar fi încercarea de a distruge portul Constanța, o cale de aprovizionare maritimă de prim rang. Atunci de ce nu își concentrează toate mijloacele asupra lovirii portului, ca să fie siguri de reușită? De ce au bombardat orașul, disipând  forța impactului și implicit șansele de reușită? Ce valoare tactică avea bombardarea orașului în chiar primele zile de război, aceste bombardamente nu au avut nici măcar valoare psihologică, erau primele zile de conflict, populația nu putea fi convinsă să-și schimbe părerea despre justețea războiului nostru din prima zi? Și astfel obiectivul principal, cel logic, nu a putut fi îndeplinit, deși în primele zile Constanța nu era apărată de aviație, ci doar de artileria antiaeriană.

Dar să vedem desfășurarea ostilităților. În noaptea de 21 spre 22 iunie 1941 s-a declanșat războiul, trupele germane și române au pornit atacul. Pe frontul nostru, ostilitățile au fost începute de aviație la ora 3.00 în ziua de 22 iunie 1941, aviația româno-germană câștigând rapid supremația aeriană. Totuși, avioanele sovietice fac zboruri de recunoaștere și încep bombardarea Constanței. Recunoașterile se fac în 22 iunie, iar bombardamentele puternice încep în 23 iunie, ora 5.50. Să vedem, în 22 iunie, conform surselor sovietice postbelice (autori G.I. Vaneev, în 1978 și 1979), se spune că în noaptea de 22/23 iunie două avioane din regimentul sovietic 40 aviație au lansat bombe la Sulina și alte patru au zburat deasupra portului și orașului Constanța, au căzut opt bombe la punctul Vii, câteva în fața portului. E vorba de recunoașteri.

Alarma aeriană s-a dat în 23 iunie la ora 5.50, când a început un bombardament mai puternic. Avem mărturiile din jurnalele lui N. Kolinski și R. Stănescu, ambii ofițeri aspiranți pe navele românești, primul pe Mărăști, ultimul pe distrugătorul Regele Ferdinand, care descriu bombardamentele și efectele lor asupra portului și a navelor pe care sunt ei îmbarcați. Kolinski reușește să numere 22 de bombardiere care au atacat în valuri portul, de la mare altitudine, astfel că antiaeriana nu era eficientă, cu excepția tunurilor Bofors de 76 mm de pe distrugătoare care bat la 6-7000 m. Totuși, a fost bombardat și orașul, probabil de alte escadrile, efectele lor fiind vizibile în imaginile de mai jos.

Mai multe imagini cu efectele bombardamentelor rusești din iunie 1941 în Constanța la CONSTANTA – 1941 Bombardamentul sovietic 22 iunie – 1 septembrie (http://constanta-imagini-vechi.blogspot.ro)

Aviația română de la punctul Mamaia Sat fusese detașată pe frontul Prutului, astfel că sovieticii puteau bombarda nestingheriți, artileria aa nu îi putea ajunge la plafonul la care zburau, peste 4200 metri. Bombardamentele se repetă la 12.40, la 16.30 și seara. Navele românești ies în larg. Efectul bombardamentelor sovietice este destul de redus față de așteptările atacatorilor, doar nava Murgescu este avariată, câteva dane din port incendiate. După rapoartele noastre, în prima zi 12 bombardiere sovietice au fost doborâte de artileria aa și aviația română care își făcuse apariția, din totalul de 98 participante (conform surselor sovietice). Întrebarea de bază rămâne: își avea rostul o asemenea desfășurare de forțe contra Constanței, cu rezultate îndoielnice, în loc ca aceste o sută de bombardiere să fie folosite în punctele nevralgice ale frontului, contra concentrărilor româno-germane de pe Prut? Dar este greu, ca și comandant sovietic, să iei decizia corectă în astfel de momente, mai ales că superiorii nu-ți răspund, inamicul atacă, iar Stalin tace. Orice inițiativă, chiar dacă este logică în economia războiului, te poate duce direct în fața plutonului de execuție, așa cum s-a întâmplat cu nenumărați ofițeri și generali. Așa că aceștia au urmat planul inițial, unii dintre ei, și au pornit la atacarea Constanței. Iar disiparea forțelor aeriene sovietice din eșalonul secund, care puteau fi folosite mult mai eficient pe direcția efortului principal, s-a tradus prin pierderi mari și facilitarea loviturii ofensive româno-germane începute în forță în 3 iulie 1941 peste Prut. Deoarece atacurile aeriene sovietice vor continua și în zilele următoare, iar pierderile lor vor crește pe măsură. Și nu numai atât, flota sovietică va ataca și ea Constanța, dând ocazia marinei române să câștige una dintre cele mai mari victorii navale din istoria sa. Dar să nu anticipăm, ci să urmăm cursul evenimentelor.

Apărarea antiaeriană în acțiune

În zorii zilei de 24 iunie navele românești ies din portul Constanța în larg, pentru a se proteja mai bine de atacurile aeriene sovietice. Primul atac a avut loc în jurul orei 7 dimineața, dar a rezultat într-un dezastru pentru sovietici. Asta deoarece în urma evenimentelor din ziua precedentă, comandamentul român a mutat avioane de vânătoare în Dobrogea, acestea surprinzând bombardierele sovietice neînsoțite de aviația de vânătoare. Siguri pe ei, sovieticii zburau la 5-6000 de metri, dincolo de raza de acțiune a artileriei antiaeriene, când un val de avioane de vânătoare românești și germane i-au atacat și dispersat, unele aparate sovietice, ca să scape, au coborât în raza de acțiune a artileriei aa de pe coastă sau de pe navele românești. În jurul orei 7.05 artileria aa de 102 mm de pe nava Murgescu doboară un bombardier sovietic care se rupe în aer și cade în mare. Apoi al doilea. Nicolae Kolinski vorbește în jurnalul său despre doborârea unui avion inamic de către distrugătorul Mărăști și capturarea telegrafistului și mitraliorului rus, salvat din mare de la înec de echipajul românesc, un student de 21 de ani pe nume Alexandr Vasilievici Krasna, care a zburat din Crimeea timp de două ore până deasupra Constanței.  Acesta fusese chemat sub arme acum doi ani! Încă o dovadă că Stalin pregătea ceva, de ce să fi chemat sub arme studenții încă din 1939! Teoria lui Suvorov/Rezun din cartea Ziua M se verifică în totalitate!

Post de luptă aa pe nava Constanța

De ce? Suvorov/Rezun o demonstrează cu lux de amănunte în cartea sus menționată, e simplu și logic. Dacă încorporezi întreaga populație aptă de război în 1939, inclusiv studenții, și o pregătești, instruiești etc, ori pleci la război în maxim doi ani, respectiv în 1941, ori le dai drumul, deoarece altfel țara dă faliment! Nu mai are cine să muncească pe ogoare, în uzine și fabrici, totul se duce de râpă! Acești militari scoși din producție consumă resurse și nu produc nimic, așa că ori pleci la război, ori îi trimiți înapoi! Și nu are logică ca Stalin să-i fi recrutat pe toți în armată în 1939, când a făcut pactul Molotov-Ribbentrop cu Hitler doar ca să le dea drumul după doi ani. E absurd, adevărul este că se pregătea de război, avea sub arme milioane de oameni.

Instalațiile portului Constanța și pozițiile navelor la 22 iunie 1941

Să revenim. Din 24 de avioane rusești, au fost doborâte 15! La întoarcerea lor, locotenentul Horia Agarici va surprinde o formație de nouă bombardiere rusești, le va ataca și va doborî trei. A fost începutul legendei lui Agarici. De atunci a început să se cânte prin restaurantele din București refrenul Agarici, Agarici / A ieșit să vâneze bolșevici. După 23 august 1944, grupurile de ruși opreau pe românii în uniformă de aviație întrebându-i: Nie Agarici? Și totuși, Horia Agarici nu a doborât decât șase avioane inamice în întreg războiul, față de Bâzu Cantacuzino cu 55 sau Alexandru Șerbănescu cu 48 sau alții ca Dobran, Greceanu, Milu, Dicezare. Dar de la această faptă eroică i se trage legenda, a fost un aviator curajos și un as al aviației române!

Un alt atac are loc în aceeași zi la orele serii, în jur de 20.45, doar asupra orașului. La fel, a doua zi au loc cinci atacuri asupra Constanței, dar cu avioane puține și izolate, care aruncă câteva bombe de la mare altitudine și o șterg rapid pentru a nu putea fi atacate de aviația de vânătoare. Deci atacuri ineficiente din punct de vedere militar. Distrugătorul Regele Ferdinand, aflat în port unde încărca muniție, a doborât cu artileria aa un bombardier sovietic. În trei zile, nava Murgescu a doborât cinci avioane. În total vorbim de circa cincizeci de avioane sovietice doborâte din aproximativ 100 care au participat la atacuri, cea mai mare parte de aviația de vânătoare, dar și de bateriile de pe țărm sau de pe nave. Deci pierderi de 50%!

Bătălia navală din fața Constanței

Ca și în alte privințe, flota sovietică de Marea Neagră era net superioară celei navale românești, fiind cea mai puternică din bazinul Mării Negre. Câteva date comparative:

Flota sovietică:

1 navă de luptă cuirasat Parijskaia Kommuna, construită în 1916, dar modernizată, 23000 tone, viteză 22 noduri, armament 12 piese de 305mm în turele triple, 12/120mm, 6/75mm, 12/40mm antiaeriene

2 crucișătoare grele moderne, Voroșilov și Molotov, 1939, 8000 tone, 35 noduri, 9/180mm (turele triple), 10/102mm, 10/37mm a.a., 6 tuburi lanstorpile,

2 crucișătoare datând din 1915-1916, modernizate, Krasnîi Kavkaz, 8000 tone, 29 noduri, 4/180 mm, 4/102mm și 4/37 mm aa, 12 tuburi lanstorpilă, 1 catapultă și Krasnîi Krîm, deplasament 6934 tone, 29 noduri, 15/130mm, 6/102mm, 8/75mm, 10/37mm aa, 12 tuburi lanstorpile, 1 catapultă

2 crucișătoare vechi (1915-1916) Cervona Ukraina, 6800 tone, 30 noduri, 15/130, 4/75 aa, 6 tuburi lanstorpila (2xIII) și Komintern (fost Pamiat Merkuria, cu care Rusia bombardase Constanța în 1916), fabricat 1904, 25 noduri, 10/130, 3/75, 2/47 aa, folosit ca navă școală

3 conducătoare de flotilă moderne (lidere), construite între 1936-1939, Tașkent, Harkov, Moskva, datele sunt mai jos, deoarece două din ele sunt implicate în bătălia ce o voi relata

10 distrugătoare moderne (1939-1940) din care tipul B (Bespociadnîi, Bezuprecinîi, Boikii, Bîstrîi, Bodrîi, Bditelnîi), deplasament 2000 tone, 36-37 noduri, 4/130, 2/75, 4/37 a.a., 6 tuburi lanstorpile (2xIII) și tipulș S (Soobrazitelnîi, Smîșlenîi, Sposobnîi, Soverșenîi) cu aceleași caracteristici

5 distrugătoare vechi (1916) Dzerjinski, Șaumian, Nezamojnik, Frunze, Jelezneakov, 1300 tone, 28 Nd, 4/102, 1/37, 2 mitraliere aa, 6 tuburi lanstorpile (2xIII)

Toate liderele și distrugătoarele puteau lua la bord 60 de mine. Mai departe:

2 torpiloare moderne (1932-1935) Șștorm și Șkval, 700 tone, 29 Nd, 2/100mm, 2/37mm aa, 3 tuburi lanstorpile de 450mm, 40 mine

4 canoniere vechi (1916), Krasnaia Armenia, Krasnîi Adjaristan, Krasnaia Abhazia, Krasnaia Gruzia (1920-1924) 1120 tone, 9 Nd, 3/130, 2/75 aa, 2 mitraliere, 248 mine

47 submarine construite în 1935, cuprinzând tipurile:

Clasa Șc (Șciuka, 16 unități), 660/880 t, 13/9 Nd, 6 tuburi lanstorpilă, 2 tunuri de 45mm

Clasa M (Maliutka, 14 unități), 160/220 t, 12/8 Nd, 2 tuburi lanstorpilă, 1/45 mm

Clasa L (6 unități), 896/1318 tone, viteză 14/8 Nd, 1/102mm, 1/37mm aa, 8 mine

Clasa S (5 unități), 780/? t, 20/8 Nd, 6 tuburi, 1/76

Clasa D (2 unități), 920/?, 15 Nd, 8 tuburi, 1/102mm

Clasa A, tip mediu (4 unități), mai veci, tip Holland, din 1921-1923, 330/435 t

84 vedete torpiloare de două tipuri, mici cu lansare prin pupa (11 tone, 42 Nd) și mai mari, de tip englezesc Vosper

15 nave de patrulare și siguranță tip T de 400-500 tone, 18 Nd, 2/102mm, 1/47mm (dragoare de larg)

Aviația navală cu 623 aparate de bombardament, vânătoare, patrulare.

După cum se vede, o flotă impresionantă, cu multe nave noi, moderne sau modernizate, care contrazic încă o dată teza favorită rusească conform căreia nu erau pregătiți de război. Să vedem ce le puteam opune noi, cică agresorii.

Flota navală română:

Escadrila distrugătoare, 4 distrugătoare, 2 fabricate în 1930 (Regina Maria și Regele Ferdinand) și 2 fabricate în 1917-1918, Mărășești și Mărăști. Datele lor tehnice mai jos, la momentul bătăliei.

Grupul submarine și vedete torpiloare: nava școală Constanța, 1931, 1350 t, 14 Nd, 2/76 aa (montate în iulie 1941), 2/20mm aa, 2 mitraliere duble de 13,2 mm aa.

Submarinul Delfinul (1931, 1936), 690/900 t, 14/9 Nd, 6 tuburi lanstorpilă de 533 mm, 1 tun 102 mm naval și aa

3 vedete torpiloare (Viforul, Vijelia, Viscolul) tip Vosper, 28 t, 43 Nd, 2 tuburi lanstorpile de 533 mm, 2 mitraliereqvadruple de 8 mm, grenade antisubmarin

Secșia torpiloare, 3 torpiloare (Năluca, Zmeul, Sborul) 1913-1914, 266 t, 24 Nd,1/66 mm naval, 1/37mm aa, 1/20mm aa, 2 tuburi lanstorpile de 420mm (fără torpile până în 1942)

Secția canoniere, 3 canoniere, Lt comandor Stihi Eugen (1916, 450 t), Cpt Dumitrescu Constantin (1916, 390 t), Slt Ghiculescu Ion (1917, 350 t), 12 Nd, 2/100 mm naval (una din piese va fi înlocuită cu un tun de 37mm aa), 1/20mm aa, grenade a.s., echipament de dragaj

Secția nave puitoare de mine, Amiral Murgescu, 1941, 812 t, 16 Nd, 2/102 mm navale și aa, 2/37mm aa, 2 mitraliere duble de 13,2 mm aa, capacitate de încărcare 200 mine, grenade as, va mai primi 2/37 aa. Puitorul de mine Aurora (1909, 1937), 237 t, 20 Nd, 2 mitraliere binate, 40 de mine. Crucișătorul auxiliar Regele Carol I, vas de pasageri rechiziționat, 2369 t, 16-18 Nd, 2/20 mm aa, 200 mine. Crucișătorul auxiliar Dacia, vas de pasageri rechiziționat, 4105 t, 18 Nd, 200 mine, 2/20 mm aa, 3/105 mm navale și aa (din 1942). Cargoul urostor, rechiziționat și ținut în rezervă.

Orice comparație e de prisos, superioritatea sovietică în acest domeniu e zdrobitoare. Și ei spun că nu erau pregătiți de război, iar noi da.

La 26 iunie 1941 are loc bătălia navală din largul portului Constanța, una din cele mai importante victorii navale românești. Noaptea părea să fie una liniștită, totuși în oraș mai există câteva lumini necamuflate, probabil ale agenților bolșevici care doreau să semnaleze astfel aviației sovietice poziția orașului. La 3.55 sună alarma aeriană, se părea că este un avion singuratic care face explozie deasupra orașului la ora 4.08, lovit de artileria antiaeriană. Navele de pe mare au ridicat ancora și au început patrulările zilnice.

Distrugătorul Moskva

Distrugătorul Mărăști a pornit în patrulare spre Tuzla unde trebuia să încrucișeze cu Sborul. Era urmat de distrugătorul Regina Maria, de la bordul căreia, la ora 3.58, s-a văzut la orizont la babord pupa suprastructurile a două nave. Abia se lumina de ziuă, și s-a crezut inițial că ar fi vorba de distrugătoarele de la Midia, dar cele două nave au mărit viteza și au deschis focul cu maximă inclinație a tunurilor spre port, încadrând crucișătorul auxiliar Carol, care reușește totuși să acosteze. Pe Mărăști se ordonă armarea bateriei de 120 mm. Iată cum descrie Nicolae Kolinski, aflat pe Mărăști, primii fiori ai luptei:

În lumina alburie a zorilor din cele două siluete negre de la orizont izbucnesc scurte flăcări și fac fum destul. Aveau amândouă câte două coșuri, mergeau cu viteză și trăgeau repede. Nu e Ferdinand?… Nu, e Tașkent!… (Tașkent era prototipul distrugătoarelor mari sovietice, pe care marinarii români îl văzuseră la Istambul în 1939 cu prilejul funeraliilor lui Ataturk). Dar cum oare au intrat prin baraj? Eram la centrul navei, lângă comandantul artileriei aa, căpitanul Paul Bălănescu. Și am urmărit cu ochii mari timp de 4-5 minute priveliștea unică în viață a unui angajament naval.

Angajamentul naval din 26 iunie 1941 în urmă căruia este scufundat distrugătorul Moskva  

Mărăști avea 4 tunuri binate de 120 mm Armstrong dar nu putea depăși teoretic 22 noduri, deoarece avea cămașa unei turbine fisurate și acolo se sudase o placă. Regina Maria, mai nou, mai mare, putea atinge 35 de noduri și era mai puternic înarmat, cu 5 tunuri de 120 mm Bofors. Mărăști și Maria trec în linie și deschid focul.

Să vedem disproporția de forțe:

Regina Maria (ca și Regele Ferdinand), construite în 1930, deplasament 1850 tone, armament 5 tunuri de 120mm, 1 tun 76mm naval și aa, 2 tunuri 37mm aa, 2 mitraliere duble 13,2 mm aa, 6 tuburi lanstorpilă de 533mm (binate), 2 aruncătoare și planuri înclinate pentru grenade antisubmarin. Mărăști (ca și Mărășești), fabricate în 1917-1918, deplasament 1410 tone, armament 4 tunuri de 120mm, 2 tunuri 37mm aa, 2 mitraliere duble 13,2mm aa, 4 tuburi lanstorpile de 450mm, 2 aruncătoare și planuri înclinate pentru grenade antisubmarin.

Distrugătorul Regele Ferdinand în 1941

De partea cealaltă avem distrugătoarele sovietice construite între 1936-1939, conducătoare de flotilă moderne (lidere) Harkov și Moskva (în flota sovietică a Mării Negre mai exista și Tașkent de același tip), deplasament 2895 tone, viteză 35 de noduri, armament 5 tunuri de 130mm, 4 de 37mm, 8 mitraliere aa și 9 tuburi lanstorpilă.

Ca o paranteză, a tradiției marinei militare. Pe cele două nave românești, în această bătălie, se aflau la bordul lor patru viitori comandanți ai marinei militare române. Pe Regia Maria, comandant secund era locotenent-comandorul Eugen Săvulescu (comandant al marinei între 1947-1948). Ofițerul cu transmisiunile era locotenentul Grigore Marteș (1963-1973), șeful tunului 1 era elevul caporal Gheorghe Sandu (1961-1963). Pe Mărăști, servant în centrala de tragere era sergentul rezervist Nicolae Mihai (1954-1958).

Mărăști și Maria deschid focul spre navele sovietice, dar acestea continuă să bombardeze portul, nu reușesc să distingă navele românești pe profilul înalt și întunecat al coastei, soarele se pregătea să răsară din spatele lor. Director de tir pe Mărăști era un ofițer cu experiență, căpitanul Ion Tocineanu, care avea să fie și profesor de trageri la Școala Navală. Pe Regina Maria, director de tir era un ofițer mai tânăr, bine apreciat, căpitanul Ion Mihalcea. Tirul se reglează clasic, ca și în cazul bătăliei de la Iutlanda din 1916, sau al bătăliei din Strâmtoarea Danemarcei din 24 mai 1941, când a fost scufundat crucișătorul britanic Hood. Mărăști, după câteva corecții făcute de Tocineanu în distanță și în bătaie reușește să încadreze escadra inamică la a treia salvă. Avantajul navelor românești rămâne faptul că nu puteau fi zărite de către sovietici din cauza profilului coastei, așa că aceștia trag în continuare asupra portului Contanța. La ora 4.15 unul dintre distrugătoarele sovietice pune pupa spre coastă retrăgându-se în grabă, văzându-se încadrat de tirurile navelor românești. Trebuie menționat că o  odată încadrată, avea mari șanse să fie lovită de următoarele salve, fiind necesare doar câteva mici corecții de tir. Lansează ceață artificială pentru a deruta tirul românesc. Abia la 4.22 a început să tragă bateria grea germană Tirpitz de coastă calibrul 280 mm. Mărăști și Maria mai trag pe deasupra ceții, pe vârful catargelor inamice, dar încetează focul în momentul în care acestea depășesc 16000 metri (Mărăști, ora 4.19) respectiv 18000 de metri (Regina Maria, ora 4.22). Mai trage doar bateria Tirpitz de pe coastă în salve de câte trei.

Nicolae Kolinski, de pe puntea lui Mărăști: Tocmai le aținteam cu privirea când o flacără foarte mare se ivește deodată sub prima coloană de fum. Când se stinge nu se mai zărește decât coloana cealaltă. A fost ceva pe cât de neașteptat pe atât de uimitor. Mai multe strigăte de URAA… Desigur, nava inamică lovise o mină și se destrămase ca un simplu avion. Maestrul Ciobanu, care privea în acea clipă prin telemetrul mare, mi-a spus mai târziu că (după explozie) … nava se scufundase repede cu prova ieșind din apă.

Conform istoriografiei sovietice, respectiv G:I. Ivanev, Flota Mării Negre în marele război pentru apărarea patriei, Moscova, 1978, două grupări de nave sovietice au plecat în seara zilei de 25 iunie 1941 Sevastopolul cu misiunea de a bombarda portul Constanța. Prima grupare se afla sub ordinele căpitanului de rangul 2 M.F. Romanov și cuprindea marile distrugătoare (lidere) Moskva (comandant A.B. Tyhov) și Harkov (cdt P.A. Melnikov).

A doua grupare de sprijin (cdt contraamiral A.T. Novikov) a plecat două ore și jumătate în urma primeia și cuprindea crucișătorul greu Voroșilov (cdt cpt rang 1F.S. Markov) și distrugătoarele Soobra-Zitelnîi (cpt lt S.S. Volkov) și Smîșlenîi (cpt rang 3 V.P. Veppers). Cea de a doua grupare se apropie dinspre nord. Aici, în zona de nord, către capul Midia, patrula gruparea de distrugătoare românești compusă din distrugătoarele Mărășești și Regele Ferdinand, la bordul ultimei nave aflându-se comandantul escadrilei, comandorul August Roman). La ora 4.00, când se dă alarma privind prezența grupării de nave sovietice la sud-est de Constanța, și încep tirurile de artilerie, comandorul Roman apreciază că poate fi vorba de un dublu atac, iar dacă ar părăsi poziția ca să se îndrepte spre locul luptei în sprijinul distrugătoarelor românești de la sud, Mărăști și Regina Maria, ar lăsa descoperită intrarea de la nordul barajelor de mine. Apreciere corectă a comandorului Roman, care ordonă deplasarea tocmai spre această breșă pentru a preîntâmpina posibila apariției unei a doua grupări sovietice de nave. Prudența și intuiția comandorului sunt răsplătite când, la răsăritul soarelui, sunt observate catargele și suprastructurile navelor din gruparea sovietică de sprijin. Mărășești și Regele Ferdinand se pregătesc să le întâmpine, pe fundalul tirurilor violente de la sud, unde lupta fusese deja angajată, dar navele inamice sunt încă prea departe. Prin legătura telefonică, ca șef al centralei de tragere de pe Regele Ferdinand, Raymond Stănescu auzea comunicațiile artileriei care angajase lupta de la sud. Aude la un moment dat în cască strigătul: Lovit! L-a lovit! Iese rapid afară, pe teugă, și observă explozia de lumină de la orizont, o jerbă puternică și înaltă pe un fond ca de foc. Raymond Stănescu notează că i s-a părut o explozie caracteristică de mină. În urma scufundării distrugătorului Moskva, gruparea de sprijin s-a retras, astfel că distrugătoarele românești Mărășești și Regele Ferdinand nu au intrat în luptă.

Planul mai larg al bătăliei, cuprinzând ambele grupări de forțe navale române și sovietice, inclusiv barajele de mine instituite între 15-19 iunie 1941

Prima grupare sovietică, cea de atac, respectiv liderele Moskva și Harkov, apropiindu-se de Constanța, în jurul orei 3.42, de teama minelor, și-au lăsat la apă aparatele paravan. După câteva minute draga din dreapta lui Harkov, care mergea în cap, a explodat o mină (probabil o mină de protecție spring boje). Pe când își ridicau paravanele navigând cu viteză redusă, navele au fost zărite de români. A urmat ceea ce am expus mai sus, soldat cu scufundarea liderului Moskva.

Începând cu ora 4.00, cele două nave sovietice au executat timp de zece minute 350 de lovituri de 130 mm la distanțe de până la 24000 de metri asupra coastei. Distrugerile au fost sub așteptările sovieticilor, doar gara Palas fiind mai serios lovită și un tren petrolier incendiat. Această cadență de peste trei salve pe minut dovedește antrenamentul intens al tunarilor, semn că ei erau bine pregătiți de războiul care nu i-a prea luat prin surprindere, așa cum încearcă rușii să ne convingă.

Mărăști a tras 19 lovituri, iar Regina Maria 23, ea trebuind să întrerupă focul pentru o scurtă perioadă în care i s-a interpus nava Murgescu pe direcția de tragere. Totuși, au reușit încadrarea distrugătorului Moskva, silindu-l să dea pupa și în graba retragerii acesta să lovească mina fatală. Este probabil ca una din loviturile de pe navele românești să fi provocat un incendiu la bord, o ipoteză fiind ca explozia navei să se fi datorat extinderii incendiului la una din magaziile de muniții. Dar cea mai plauzibilă explicație este cea a lovirii unei mine din baraj în timpul retragerii.

Au fost în total 69 de supraviețuitori, 26 salvați de vedetele Vijelia și Viscolul plecate în urmărire și 41 de hidroavioanele tip S-52 decolate de la Mamaia Sat. A fost salvat și căpitanul aviator Ciobanov, doborât în cursul dimineții, și încă doi aviatori. Deoarece trebuie amintit și menționat, atacul naval sovietic era foarte bine pus la punct, pe lângă cele două grupări navale, una de atac și a doua de sprijin, acesta trebuia să fie corelat cu un bombardament masiv aerian asupra Constanței. Întâmplarea a făcut ca o singură grupare aeriană din cele trei prevăzute să ajungă deasupra Constanței. Și această grupare formată din 7 aparate a ajuns cu o oră întârziere, bombardamentul aerian începând la ora 5.00, o oră mai târziu decât fusese prevăzut. Și aceasta va pierde cel puțin trei aparate, primul explodând chiar deasupra orașului.

Prizonieri sovietici de pe distrugătorul Moskva

Interogatoriile asupra prizonierilor au încercat să lămurească cauza scufundării distrugătorului Moskva, dar puține lucruri s-au putut afla de la supraviețuitori. Ei erau la posturile lor de luptă, a urmat explozia și s-au trezit în apa plină de păcură. În acest context, mai toți și-au arogat meritele, inclusiv germanii de la bateria de coastă Tirpitz de 280 mm care trăseseră circa 53 de lovituri. Dar conform mărturiilor de pe navele românești, precum și a locotenentului de marină Nicolae Tudor, aflat în observatorul bateriei germane, explozia navei Moskva s-a produs între salvele germane, când loviturile abia plecau. Deci rămâne posibilitatea lovirii unei mine, când distrugătorul sovietic se depărta pentru a nu fi lovit, find deja încadrat de salvele de pe Regina Maria, deoarece Mărăști trăsese asupra lui Harkov, iar Regina Maria asupra lui Moskva. E posibil un incendiu la bordul lui Moskva, care să-l facă să părăsească mai repede locul luptei, dar nu avem vreo confirmare în acest sens. O altă ipoteză, cum că Moskva ar fi fost scufundată din greșeală de un submarin sovietic poate fi respinsă ca fiind fără sens, nimic nu confirmă acest lucru.

Deși germanii de la bateria Tirpitz au încercat să-și însușească victoria, se vede că nu este așa. Totuși, ei pot fi creditați cu avarierea lui Harkov în timpul retragerii de după scufundarea lui Moskva, bateria grea de coastă fiind singura care îl mai putea ajunge. Avaria la bordul lui Harkov s-a produs în urma unei explozii de proximitate în urma căreia schijele au spart tubulatura exterioară a două căldări (cazane cu abur), fapt care l-a făcut să scadă viteza la 6 noduri. Dacă acest fapt ar fi fost cunoscut de comandamentul român, poate că torpiloarele Vijelia și Viscolul, plecate în recunoaștere și urmărire, ar fi putut continua cursa și să torpileze și să scufunde și distrugătoru Harkov, ducând astfel la o victorie deplină și strălucită contra flotei sovietice mult superioare. Dar oricum a fost o victorie importantă. Vijelia și Viscolul au estimat că nu au cum să-l ajungă, așa că s-au oprit să pescuiască supraviețuitorii de pe Moskva. Pe Harkov, pentru a rezolva situația grea, doi mecanici îmbrăcați în costume de azbest, Petr Grebennikov și Petr Kairov, au pătruns la compartimentul afectat și au realizat o reparație provizorie care i-a permis lui Harkov să revină la viteza normală de marș de 26 noduri la ora 7.14.

Istoriografia sovietică mai umflă puțin faptele, vorbind de faptul că cuirasatul Voroșilov, cel din gruparea de sprijin de la nord, ar fi fost avariat de o mină și el (posibil), iar în retragere ar fi fost atacat de aviația germană, reușind să doboare două aparate de către artileria antiaeriană. Dar adevărul este că niciun avion german sau român nu a atacat gruparea de la nord, totul este o invenție. În același context poate fi încadrată o altă legendă sovietică, conform căreia comandantul distrugătorului Moskva, A.B. Tyhov, ar fi evadat din prizonieratul românesc și ar fi intrat în detașamentul de partizani Burevestnik de la Odessa și ar fi căzut în luptă la 5 martie 1944 lângă Golovanevsk. E ciudată această informație din istoriografia sovietică, mai ales că nu poate fi confirmată de nimic. Putem merge ceva mai departe, știm că au fost capturați 69 de supraviețuitori, iar 12 ofițeri au fost duși la București pentru interogatorii, dar din aceștia 3 erau aviatori. Mai rămân 9 ofițeri de pe Moskva, care spun că nu știu cauza scufundării navei lor, din moment ce ei erau la posturile lor de luptă și s-au trezit în apă după explozie. Din cei nouă, dacă unul dintre ei era chiar comandantul navei, A.B. Tyhov, ar fi trebuit ca acest lucru să fie cunoscut. Mai avem și memoriile căpitanului Gheorghe Mocanu apărute în 1985, care s-a ocupat de cazarea lor și a avut multe discuții cu cei nouă ofițeri de pe Moskva. Ori, el nu spune nicăieri că printre ei s-ar fi aflat și comandantul navei, și nu cred că ar fi ascuns această informație în perioada comunismului când a apărut cartea, ba dimpotrivă, ar fi arătat omenia românilor față de tovarășii ruși etc. Ori, este imposibil ca identitatea lui să poată fi ascunsă de ceilalți, ținând cont și de scrierile lui Constantin Virgil Gheorghiu, reporter de război, cel care va ajunge ulterior un scriitor celebru în Occident, romanul său Ora 25 fiind ecranizat cu Anthony Quinn în rolul principal. În reportajele sale de război, strânse în volumul Ard malurile Nistrului (poate fi găsită online), descrie interviul său luat prizonierilor de pe Moskva, în care aceștia recunosc faptul că s-au ocupat ei înșiși de comisari și că i-au pârât pe ofițeri. Ori, nu cred că ar fi avut șanse comandantul Tyhov să treacă neobservat și neremarcat. Chiar dacă prin absurd ar fi reușit această performanță, ținând cont că lagărele de prizonieri erau în zona Munteniei, nu prea cred că acesta ar fi reușit, în cazul în care ar fi evadat, să ajungă până la Odessa. Chiar dacă ar fi ajuns, partizanii l-ar fi trimis urgent la Moscova, unde NKVD-ul era deosebit de curios să afle cauza scufundării uneia din cele mai importante nave sovietice de la Marea Neagră. Mai mult ca sigur că A:B. Tyhov s-a scufundat împreună cu nava sa la 26 iunie 1941.Restul e doar o poveste sovietică de propagandă și atât, ca și multe altele.

Concluzii

Ca o primă consecință a zilei de 26 iunie 1941, flota sovietică nu a încercat de atunci vreun atac asupra coastei române. Mai mult, a avut de învățat și Comandamentul naval român, căreia i s-a cerut la asaltul Odessei să iasă în larg și să bombardeze orașul de pe mare. Pe baza pățaniei sovietice din 26 iunie, amiralii români au arătat riscurile mari din partea barajelor de mine, precum și eficacitatea redusă a unui astfel de bombardament, invers proporțională cu aceste riscuri. De aceea aici au fost folosite doar vedetele torpiloare românești care teoretic puteau trece pe deasupra barajelor de mine.

După 26 iunie 1941 s-a redus mult intensitatea bombardamentelor aeriene sovietice, practic între 26 iunie și 1 iulie nefiind niciunul, decât avioane de recunoaștere și alarme false. După cele trei zile de foc, raidurile aeriene asupra Constanței și obiectivelor românești de pe litoral se vor executa mai rar, doar atunci când se grupau escadrile numeroase sau puteau realiza o surprindere, dar de fiecare dată plătită scump. După căderea Odessei în octombrie 1941 și apoi a Crimeei (Sevastopolul va cădea la mijlocul lui 1942), acestea vor înceta cu totul, Constanța ieșind practic din raza bombardierelor sovietice. Să ne mai întrebe cineva de ce am luptat în Crimeea, când tocmai această luptă, printre altele, ne-a scos teritoriul național de sub bombardamentele aeriene sovietice. Bombardierele sovietice vor reveni asupra Constanței abia după recucerirea Crimeei de către sovietici, dar intensitatea celor din 23-26 iunie 1941 nu va mai fi atinsă decât în perioada ofensivei sovietice din 20-23 august 1944. Să se mai zică că sovieticii nu erau pregătiți de război!    

În plan strategic, se vede degringolada de care au fost cuprinși conducătorii militari sovietici la nivel de divizii și armate, imediat după atacul germano-român de la 22 iunie 1941. Ei aveau planurile clare de atac, după cum spuneam mai devreme. E vorba pentru zona litoralului românesc și a portului Constanța de un atac puternic de aviație de bombardament însoțtă de vânătoare, apoi un desant aerian masiv în Dobrogea care să izoleze zona portului și chiar întreaga Dobroge, cu concursul Flotei de Dunăre sovietice prin tăierea accesului rezervelor române peste podurile de la Dunăre. Apoi urma flota sovietică să atace de pe mare, bombardând portul și litoralul și asigurând debarcarea infanteriei marine sovietice care ar fi ocupat rapid portul cu facilitățile sale. Dobrogea ar fi fost ruptă de România în câteva zile. Coroborând cu ofensiva de peste Prut, care ar fi trecut prin Poarta Focșanilor, zona petroliferă a Ploieștilor ar fi fost ocupată foarte repede, iar rezultatul era deja previzibil.

Ce au făcut acești comandanți sovietici, la nivel de divizie și corp de armată? Conducerea sovietică politică și militară de la vârf, în frunte cu Stalin, era paralizată. Întregul edificiu de planuri croite cu migală timp de aproape douăzeci de ani se năruise. Ei nu mai transmiteau nimic, nu răspundeau cererilor de instrucțiuni și ordine în noua situație, așa că acești comandanți la nivel de armată trebuiau să facă ceva. Mai ales trebuiau să-și acopere spatele, știut fiind că în sistemul totalitar sovietic puteau fi făcuți răspunzători pentru dezastru și împușcați fără milă (așa cum s-a întâmplat ulterior cu mulți dintre ei). Să nu facă nimic nu se putea, să urmeze planurile inițiale și să treacă la ofensiva generalizată ar fi fost un dezastru și mai mare ca și cel petrecut. Așa că au ales soluția de mijloc, care li se părea cea mai bună, ca să reziste cumva și să-și scape pielea în același timp. Atâta doar că soluția era una proastă din punct de vedere tactic și a dus la pierderi și mai mari. Ei au divizat trupele ca să împace și capra și varza. Parașutiștii au fost trimiși să lupte ca și infanteriști, nu mai putea fi vorba de desant în adâncime, în cazul unei apărări era o sinucidere, deoarece nu ai cum să ajungi să faci joncțiunea cu parașutiștii din spatele frontului inamic (se poate studia în acest sens Operațiunea Market Garden, când ofensiva nu a ajuns la timp să ajute desantul de la podul de la Arnhem la sfârșitul lui 1944). La fel și cu infanteria marină. Aviația de vânătoare a fost trimisă să lupte pe linia frontului contra atacurilor aviației române și germane. În schimb, au trimis bombardierele (o parte dintre ele) împotriva țintelor inițiale, Constanța, Delta Dunării și litoralul maritim. Rezultatul a fost dezastruos pentru ei, obiectivele nu au putut fi distruse (au fost incendiate niște silozuri, e drept), dar au avut pierderi grele după ce comandamentul român a mutat înapoi escadrile de aviație de vânătoare. Ulterior, au atacat și naval, pierzând distrugătorul Moskva. Cu totul altfel ar fi stat situația dacă sovieticii ar fi avut șansa primei lovituri. Din fericire, nu au avut-o.

Distrugătorul Moskva astăzi, pe fundul Mării Negre

Referitor la acest aspect, al Dobrogei în economia unui război, se poate vedea și articolul în care răspund unui scenariu pus în circulație pe internet referitor la un potențial atac rusesc împotriva României prin Dobrogea: Un scenariu de război bântuie internetul: nimiciți în patru ore!? Desigur, analiza mea este făcută pe baza cerințelor unui război modern, dar se pot face unele paralele, mai ales că în cazul agresiunii sovietice programate pentru 1941 era și aspectul unui atac devastator peste Prut.

Partea cu Delta Dunării și Prutul, planurile sovietice și apoi desfășurarea reală a evenimentelor, în articolul următor.

Bibliografie:

1. Victor Suvorov, Spărgătorul de gheaţă, editura Polirom, 1995, versiunea online aici.

2. Victor Suvorov, Ultima republică, editura Polirom, versiunea online aici.

3. Victor Suvorov, Epurarea, editura Polirom, 2000, versiunea online aici.

4. Victor Suvorov, Ziua M, editura Polirom, 1998, versiunea online aici.

5. Nicolae Koslinski, Raymond Stănescu, marina română în al II-lea război mondial, editura Făt-Frumos, București, 1996, 2 vol.

6. Pentru imagini: http://www.ziuaconstanta.ro/rubrici/constanta-de-odinioara-in-imagini/constanta-bombardament-22-iunie-1941.html via CONSTANTA – 1941 Bombardamentul sovietic 22 iunie – 1 septembrie (http://constanta-imagini-vechi.blogspot.ro)

7. Articol de pe www.ligamilitarilor.ro: http://www.ligamilitarilor.ro/istorie-militara/scufundarea-distrugatorului-moskva/

de Cristian Negrea / Ziaristi Online