Portalul Ziaristi Online continua publicarea, in exclusivitate, a unui nou capitol din cea mai recenta lucrare a profesorului Theodor Codreanu, (foto dreapta, la lansarea cartii) “Basarabia eminesciana” (Editura Junimea, Iasi, 2013), a opta carte “închinată fenomenului Eminescu, din 1984 până astăzi”, dupa cum il citeaza pe autor profesorul Adrian Botez, in recenzia sa asupra volumului, in care evidentiaza “vizionarismul eminescian” si “luciditatea codreniana”. Ca si in cele doua prezentate anterior – vedeti Istoricul Larry Watts prezent in studiile Profesorului Theodor Codreanu: I. Războiul antiromânesc al Sovietelor si Theodor Codreanu despre Larry Watts, “nimicirea Romaniei”, “legenda neagra” a Moscovei si Budapestei si “Basarabia eminesciana” – – profesorul Theodor Codreanu analizeaza si in acest capitol consecintele secretelor scoase la lumina de istoricul american Larry Watts in volumele sale, aparute la Editura Rao, “Fereste-ma, Doamne, de prieteni” si “Cei dintai vor fi cei din urma”. Studiul de mai jos demonstreaza pe cine supara dezvaluirile lui Larry Watts: Filiera KGB din Romania, intinsa de la Ghe. Gheorghiu-Dej la Ceausescu, Iliescu, Constantinescu si, evident, Basescu.

XVII. „Noaptea de la Blair House”

Din păcate, pentru România, Moscova a ştiut mereu să-şi cumpere agenţi la vârf, gata să trădeze interesele ţării. Cu ajutorul lor, prestigiul negativ al „legendei negre” a României a sporit considerabil. Prima mare greşeală a lui Ceauşescu, după 1968, a fost ideea „rotirii cadrelor”, din teama de a nu favoriza recrutările sovietice. Dar efectele perverse n-au întârziat să apară. S-au degradat, mai întâi, capacităţile administrative locale, ceea ce a dus la sărăcirea populaţiei, observă Watts. Măsura s-a luat în 1972, responsabilă cu „rotirea cadrelor” devenind Elena Ceauşescu. Aceasta a mai fost ţinută în frâu doar câţiva ani de către Ion Gheorghe Maurer (retras din viaţa publică în 1974, în urma unor maşinaţiuni) şi de către Emil Bodnăraş, care însă a murit în 1976. Selecţia cadrelor a devenit capriciu al incompetenţei şi preferinţelor îndoielnice ale femeii, în postura de Cabinet 2. Pe de altă parte, au început nemulţumirile care au fost încă un imbold pentru recrutări dinspre Moscova. Ceea ce era menit să le stopeze s-a transformat în catalizator. Spionajul sovietic s-a reinfiltrat rapid. Iuri Andropov deja considera România ţintă inamică precum SUA, China, Iugoslavia, Turcia sau Grecia. Şeful DIE, Nicolae Doicaru, Ion Stănescu, Mihai Caraman, Alexandru Drăghici, Ion Mihai Pacepa, Silviu Brucan, Victor Dorobanţu ş.a. au fost reactivaţi. În 1972, o delegaţie condusă de Oleg Kalughin, şeful contrainformaţiilor externe al KGB, a fost primită cu căldură de Ion Stănescu şi de Nicolae Doicaru, acesta din urmă însoţind-o la Mangalia. La recepţia de la Bucureşti, Victor Dorobanţu (responsabil cu comunicaţiile securizate cu exteriorul) a fost acela care s-a plâns lui Kalughin că Nicolae Ceauşescu e un „trădător” al socialismului şi că securitatea are în plan înlăturarea lui, adică exact ceea ce voiau sovieticii să audă.

După cum demonstrează Larry L. Watts, unitatea anti-KGB din cadrul DIE a fost compromisă încă din 1965, criza culminând în 1969. În 1965, Nicolae Doicaru l-a numit pe Constantin Iosif, protejat al său, foarte obedient, să dirijeze Biroul pentru ţările socialiste, postură în care Iosif a supravieţuit şi după 1969, când Biroul a devenit independent, sub denumirea de Unitatea 0920/A, revenind în subordinea lui Mihai Caraman. La cârma DIE, se aflau Nicolae Doicaru şi adjunctul său Ion Mihai Pacepa, un apropiat al Cabinetului II. Caraman nu a desfiinţat Unitatea militară 0720/A, ci i-a schimbat abil orientarea, supraveghind nu pe agenţii sovietici, ci personalul NATO. Astfel, Ceauşescu avea bine instalat lupul paznic la oi. Gruparea prosovietică din serviciile secrete româneşti este, pe bună dreptate, comparată cu aceea a celor „cinci magnifici” de la Cambridge: Nicolae Doicaru, Ion Mihai Pacepa, Mihai Caraman, Constantin Iosif,  Ion Stănescu.

În 1989, Caraman, probabil cel mai inteligent dintre ei, va fi scos de la naftalină de către Silviu Brucan şi Petre Roman şi numit şef al spionajului românesc postdecembrist. Petre Roman era chiar extaziat de jocul caramanesc, considerându-l „unul dintre cei mai străluciţi spioni pe care i-a cunoscut lumea”. Din păcate, nu pentru România. Din pricina lui şi a altui kaghebist scos la suprafaţă, Nicolae Militaru, NATO ne-a ocolit în primii ani postdecembrişti. Defecţiunea lui Pacepa, de după „noaptea de la Blair House” din 1978, a arătat proporţiile catastrofale ale penetrării sovietice a serviciilor secrete româneşti, cu atât mai mult, cu cât acesta nu s-a refugiat la Moscova, ci în Statele Unite, luând exemplul lui Anatoli Goliţân. Cei „cinci apostoli” de pe malurile Dâmboviţei au distorsionat radical politica românească de apropiere de NATO, îndeplinind obiectivul Moscovei de a arăta cât de „ostilă” este România faţă de Occident, în falsa ei independenţă: „Discrepanţa dintre comportamentul DSS/DIE şi politicile discutate de conducătorul român la Washington, Londra şi Berlin apărea nu doar ca incoerentă şi schizofrenică, ci în mod hotărât inamicală. Moscova şi ceilalţi membri ai Pactului au exploatat, apoi, această discrepanţă evidentă ca fiind dovada impredictibilităţii României şi au folosit-o ca pe o confirmare a faptului că România era un «cal troian» sovietic.”[1] Drumul compromiterii naţionalismului ceauşist era bine pavat. Pacepa a deformat, ulterior, atât de flagrant politica de independenţă, încât a vehiculat teza că, în 1972, Ceauşescu a lansat „aşa-zisa operaţiune (ORIZONT) împotriva Occidentului pentru a deveni cel mai valoros aliat al Pactului de la Varşovia”, ceea ce „a servit admirabil scopurile dezinformării sovietice”[2].

Faptul a fost posibil în condiţiile bicefalităţii conducerii României din sânul PCR, adevărata cauză a incoerenţei schizofrenice a politicii româneşti: „Se pare că DIE a fost capabilă să-şi atingă acest scop cu sprijinul Elenei Ceauşescu, care a devenit deosebit de apropiată de DSS/DIE şi, în special, de ministrul adjunct al lui Stănescu Nicolae Pleşiţă, ofiţer de Securitate de carieră. În cercurile conducătoare ale României, era larg răspândită ideea că Elena Ceauşescu îşi datora ascensiunea «aliaţilor ei din Comitetul Central şi din puternica poliţie secretă» ajungând «unul dintre candidaţii principali la succesiunea soţului ei». Elena Ceauşescu a acordat o greutate semnificativă campaniei DIE de a câştiga controlul asupra tuturor comunicaţiilor cifrate «cu contactele din exterior» – inclusiv cele ale Comitetului Central, Ministerului Comerţului Exterior, Ministerului Afacerilor Externe şi Directivei de Informaţii Militare (DIM) din Ministerului Apărării Naţionale.”[3] Pacepa se va lăuda (în 1987) că acesta a fost chiar proiectul său, aprobat oficial în 1973.

Aşa a început coşmarul erei Ceauşescu, dus pe culme în 1989. Vinovăţia îi aparţine, în primul rând, „conducătorului iubit”, care n-a înţeles până la capăt că sistemul comunist este incompatibil cu „naţionalismul” său, în faţa căruia internaţionaliştii şi-au luat cele mai abile măsuri. Devine tot mai clar (ceea ce am susţinut demult, şi în A doua schimbare la faţă, carte proiectată încă din 1991) că Elena Ceauşescu a fost o fanatică internaţionalistă, de unde şi vulnerabilitatea ei în faţa agenţilor Moscovei, care îi cunoşteau şi unele păcate mai vechi, de ordin erotic (ar fi cochetat cu ofiţeri nemţi), dar şi de ordin matrimonial, care ar fi dus la moartea celui implicat, medicului familiei Ceauşescu, un anume Shahter. Watts ajunge la o concluzie similară: spre deosebire de Nicolae Ceauşescu, „Elena nu a avut şi nu a apărat poziţiile «naţionaliste». Din contră, ea era cunoscută ca o puternică «internaţionalistă», categorisire care se aplica multora din cercul ei, spre exemplu ca agenta sovietică şi adjunctă a şefului secţiei externe, Ghizela Wass, sau Ana Toma şi Tatiana Bulan, ambele măritate cu ofiţeri GRU, care au condus Poliţia Politică şi Academia Militară în perioada stalinistă.”[4] Pacepa însuşi a fost un apropiat al Elenei Ceauşescu, în jurul căreia s-au adunat şi culturnicii internaţionalişti în frunte cu Gogu Rădulescu, Z. Ornea et comp.

În pofida maşinaţiunilor sovietice, România continua să aibă prioritate în relaţiile cu Statele Unite, în anii ’70, de la administraţiile Kennedy şi Johnson până la cea a lui Richard Nixon, ultimul adoptând chiar principiul „România pe primul loc” în relaţiile cu statele socialiste. În 1973, Henry Kissinger recunoştea că „România şi-a pus capul în joc pentru noi.”[5] Bucureştiul continua să aducă la isterie pe oficialii Tratatului de la Varşovia. Mareşalul Andrei Greciko, ministrul Apărării, în urma refuzului românilor de a admite desfăşurarea şedinţei Consiliului Miniştrilor Apărării ale Pactului la Bucureşti, a vorbit de „o insultă şi o provocare crasă, una dintr-un şir de numeroase exemple ale impertinenţei cu care tovarăşii români se comportă mai nou.”[6] După cum am mai amintit, Greciko a mers până acolo încât a solicitat o imediată intervenţie armată. Iată şi răspunsul lui Nicolae Ceauşescu, două săptămâni mai târziu, când a reiterat şi invitarea Statelor Unite de a exploata în comun rezervele petrolifere din Marea Neagră: în discuţia cu Henry Kissinger, el a prezis prăbuşirea imperiului sovietic „mult mai curând decât o sugerau trecutele cicluri imperiale”: „Înainte era nevoie de 100 de ani ca un mare imperiu să se prăbuşească. Acum lucrurile se mişcă mult mai rapid.”[7]

Adevărat, însă cu apropiata prăbuşire a imperiului sovietic, crunta ironie a făcut ca Nicolae Ceauşescu însuşi să devină ţap ispăşitor, viclenie a istoriei pe care el n-a înţeles-o. El, care prevăzuse căderea imperiului, se va prăbuşi odată cu acesta! Explicaţia e crudă în simplitatea ei: dictatorul român, îndepărtându-se de centrul imperial, nu s-a putut desprinde, simultan, de comunism. El n-a fost în stare să înţeleagă erorile utopiei lui Marx şi Lenin. Vladimir Bukovski a arătat că eroarea de căpătâi a sistemului a constat în prioritatea acordată principiului „repatiţiei după nevoi” a resurselor economice, iar nu modului lor de realizare. Or, resursele se epuizează dacă rămân în planul secund al politicii, ducând, finalmente, la sărăcie. Marx se mai iluziona că statul burghez va dispărea, ca opresor, dar efectul utopiei a dus la întărirea acestuia până la dictatura absolută, oglindă a eşecului primului principiu[8]. În capcana dictaturii a căzut, inevitabil, şi Ceauşescu. Prin apropierea de America însă, istoria i-a mai dat două şanse de împlinire a independenţei organice, una ratată în interior, a doua în exterior şi interior deopotrivă. Prima a fost momentul Conferinţei de la Helsinki, din 1975. România a avut un rol esenţial în pregătirea acesteia comparativ cu „aliatele” din Blocul sovietic. Luase iniţiativa încă din iunie 1970. Cum principala preocupare a rămas pericolul sovietic, conducătorii români au insistat enorm ca Statele Unite să se implice într-un sistem de securitate european. În această perspectivă a conceput Bucureştiul Procesul Helsinki, numind viitoarea instituţie permanentă „Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa”. „Coşurile I, II” priveau securitatea propriu-zisă, cu principiile suveranităţii, independenţei, respectării frontierelor dintre state, neamestecului în treburile interne etc., prioritare pentru România, iar „Coşul III” se referea la respectarea drepturilor şi libertăţilor omului. La negocieri, România şi-a impus ţinta politicii sale centrale, încât statutul de membru al Procesului Helsinki trebuia să se bazeze pe principiul: „numai statele, subiecte egale ale dreptului internaţional şi nici o altă entitate creată de ele, au dreptul de a discuta şi determina modul în care intenţionează să coopereze”. Se elimina astfel orice privilegiu al unor grupuri şi blocuri de interese supranaţionale. Ceauşescu a mai convins că summit-ul de la Helsinki nu trebuie să fie finalul, ci abia „începutul procesului de securitate europeană”. Şi asta în perspectiva eliminării unor posibile intervenţii ale „Estului în Vest sau o intervenţie a Vestului în Est”, ca şi a Estului în Est!

Imediat, statele „varşoviene” au trecut la discreditarea rolului Bucureştiului în Procesul Helsinki, prezentându-l ca ostil acestuia, estimp în care declanşaseră o campanie împotriva preşedintelui american Jimmy Carter, susţinător al politicii drepturilor omului, campanie pe care România n-a susţinut-o[9].  În context, Budapesta, îmboldită de Moscova, a respins exigenţele „Coşului III” sub acuzaţia de presiune imperialistă a Occidentului, dar, în acelaşi timp, îl va folosi, zgomotos, împotriva României, sub pretextul că nu respectă drepturile minorităţii maghiare din Transilvania. Nicolae Ceauşescu nu a avut obiecţii privitor la „Coşul III”. Mai mult de atât, în pofida prejudecăţilor ulterioare, Bucureştiul nu va ataca nici viitoarea Carta ’77 a disidenţilor polonezi, precum o vor face celelalte ţări socialiste, ci i-a înlesnit chiar „o oarecare publicitate” (H. Gordon Skilling). România n-a considerat Coşul III un cal troian occidental împotriva Estului, cum au făcut-o ceilalţi parteneri sovietici. Conferinţa, în viziunea românească, trebuia să pună capăt divizării Europei. De aceea, „Bucureştiul s-a distins ca fiind cel mai activ avocat al măsurilor concrete de implementare şi monitorizare, în conformitate cu Actul final.”[10] Într-un document CIA, redactat cu două săptămâni înaintea semnării Actului Final, se precizează: „Singura excepţie evidentă la docilitatea est-europeană a fost România. (…) Românii au deviat de la poziţia sovietică într-o varietate largă de probleme. De exemplu, Bucureştiul a încercat cu insistenţă să întărească stipulările ulterioare, cu intenţia evidentă de a-i face pe sovietici responsabili de eventuale violări ale acordurilor.”[11] Emil Bodnăraş motiva astfel insistenţele României, în 1974, în faţa ambasadorului american Harry Barnes: „în timp ce cuvântul unui gentelman englez sau chiar al unui comunist chinez era o garanţie, nici măcar un raft întreg de dicţionare nu era de ajuns să-i faci pe sovietici să respecte vreo negociere sau vreun acord.”[12] Aceeaşi părere, va mărturisi Kissinger, în 2000, avea şi Deng Xiaoping. În plus, România oferea numeroase dovezi din trecutul său privitoare la lipsa de cuvânt a ruşilor.

Mai trebuie precizat că Moscova a conceput Procesul Helsinki drept o negociere între alianţele Varşovia şi NATO, pe când România a susţinut documentul nr. 1 al OSCE, care stipula că numai statele, nu şi alianţele sunt subiecţi de discuţie. Faptul a fost prezentat de Moscova drept o obstrucţie pusă de Bucureşti în calea Conferinţei. Budapesta, la rându-i, acuza România că nu a păstrat „confidenţialitatea negocierilor”, făcându-şi publicitate, iar Varşovia reproşa că Bucureştiul „despica firul în patru şi prelungea negocierile” împotriva intereselor statelor comuniste[13]. În ultimă instanţă, punctul de vedere românesc a biruit şi efortul Bucureştiului de a nu transforma Conferinţa într-o confruntare între Tratatul de la Varşovia şi NATO a „atras admiraţia” unor state occidentale, cum remarcă Robert King.

Biruinţa României în Procesul Helsinki a reanimat dezinformarea şi propaganda sovietice în spiritul „legendei negre”, influenţând iarăşi stereotipiile (veritabilă „patologie”) serviciilor de informaţie americane. De pildă, declarând Iugoslavia ca punct strategic al politicii SUA în Europa, Washingtonul ignora adevărata relaţie dintre Belgrad şi Moscova. Invers, cu România: „Judecând însă după convorbirile desecretizate dintre conducătorii români şi americani din anii 1973-1975, realizările româneşti de la Helsinki fuseseră enorme, cu un efect de durată. Faptul că nu au fost atribuite Bucureştiului este o altă poveste.”[14] Şi tocmai această „altă poveste” este marea problemă. Dezinformarea sovietică a deplasat atenţia către ceilalţi lideri comunişti, dând impresia că nu există vreo diferenţă între România şi celelalte state socialiste, pe când, în realitate, diferenţele erau esenţiale. Ba, chiar în timpul desfăşurării Conferinţei au fost create aparenţe care să marginalizeze România, profitul imediat fiind tras de János Kádár şi Urfo Kekkonen (gazdă, ce-i drept, dar care era om al Moscovei). Kekkonen l-a aşezat pe Kádár (după afinitatea fino-ugrică?) la dreapta lui, cei doi asumându-şi, prin declaraţii, meritul principal al reuşitei din capitala Finlandei.

Concomitent, Moscova s-a slujit exemplar de „magnificii” strecuraţi în vârfurile DIE şi DSS. Aceştia, în 1975, au încercat să compromită vizita preşedintelui Gerard Ford în România, imediat după semnarea Actului Final de la Helsinki. Incredibil, dar când delegaţia pregătitoare a sosit în ţară, personalul DSS i-a confiscat, pur şi simplu, paşaportul lui Robert Gates, ofiţer CIA, hărţuindu-l, apoi, până la a-l pune în situaţia să plece fără paşaport[15], ceea ce ar fi riscat urmări incalculabile. Bineînţeles că scena a fost pusă pe seama guvernului român, nu provocată de agenţii sovietici. Cu greu guvernul a reuşit ca vizita preşedintelui Ford să nu fie anulată. Urmările însă au venit în timp, Robert Gates neuitând „incidentul” atunci când a devenit directorul CIA. Ca şi altădată, România a pierdut repede meritele legate de pregătirea Conferinţei de la Helsinki, uzurpate fiind în favoarea altor lideri comunişti, în special a lui Kádár. Propaganda antiromânească a „Europei Libere” dădea iarăşi roade: în vreme ce secţiile celorlalte state îi transformau pe Kádár, Gomułka, Gierek, Honecker, Jivkov în „eroi”, Ceauşescu era ridiculizat de secţia română a lui Noël Bernard, până la demonizare. După cum remarca J.F. Brown, deşi România făcuse enorm „pentru cauza libertăţii est-europene”, Ceauşescu va deveni curând ţapul ispăşitor al Estului: „În loc să-şi exprime gratitudinea, aliaţii «prieteni» şi «fraterni» din Pactul de la Varşovia au dezlănţuit o campanie de asasinare a caracterului personal şi naţional, de un gen cum rar mai fusese văzut în Europa, din secolul al XVI-lea, când fusese propagată «Legenda neagră» despre Spania, ca «simbol al tuturor forţelor de represiune, brutalitate, intoleranţă politică şi religioasă, precum şi înapoiere intelectuală şi artistică».”[16]

În toată această poveste, ar fi o eroare să-l considerăm pe Nicolae Ceauşescu doar o victimă exclusivă a propagandei din exterior, deşi aceasta a acţionat ireproşabil. Vinovăţia dintâi a venit de la el însuşi, fiindcă nu a avut abilitatea de a armoniza politica externă cu aceea din interior, plină de abuzuri generate inevitabil de sistem, dar şi de orgoliul megaloman care creştea canceros prin „cultul personalităţii”. Libertăţile fructuoase dintre 1966-1971 au fost restrânse, se apreciază, pe bună dreptate, după vizita din China şi Coreea, aducătoare de „revoluţie culturală”. În interior, Ceauşescu a căzut la examenul central al „Coşului III” de la Helsinki. Independenţa naţională nu era posibilă fără libertăţile spirituale şi economice. Or, pe acest din urmă drum, politica lui Nicolae Ceauşescu a eşuat dramatic. Al treilea „barometru” basarabean al conştiinţei naţionale – după Eminescu şi Stere – Paul Goma, o va resimţi din plin, în cea mai pură autenticitate eminesciană. Nu întâmplător Paul Goma va fi dat pe mâna lui Nicolae Pleşiţă (un apropiat al „magnificilor” şi al Elenei Ceauşescu), pentru „domesticire”. Altfel spus, Ceauşescu îşi distrugea, orb, independenţa naţională din interior: ca în legenda Meşterului Manole, ceea ce ridica, cu multă trudă şi primejdie, ziua, noaptea dărâma. Şi asta fiindcă n-a înţeles niciodată grozăvia antitezei monstruoase dintre comunism şi naţionalism. Nedesprins de comunism, naţionalismul rămâne o formă de imitaţie a internaţionalismului moscovit.  Ceauşescu voia să creeze neapărat o struţo-cămilă, deşi Dimitrie Cantemir avertizase asupra unor astfel de hibridări groteşti. Va trebui într-o zi să se demonstreze ce personalitate tragică a fost Nicolae Ceauşescu, demnă de dramele shakespeariene.

În anul de graţie 1978, el avea deja un avertisment uriaş: exilarea lui Paul Goma la Paris, la finele anului precedent. Goma a fost arestat pe 1 aprilie 1977, eliberat pe 6 mai în urma unei campanii internaţionale, dar dat pe mâna proaspătului general Nicolae Pleşiţă (să-l „reeduce” ca la Piteşti?) şi, deopotrivă, pe mâna Congresului Scriitorilor (deja „reeducat”!) din acel an, cadru în care scriitorul a fost atacat, între alţii, de Titus Popovici pentru „trădare” de patrie şi „lipsă de talent”. Goma retrăia, într-un fel, destinul lui Constantin Stere, dar agravat de circumstanţele dictaturii anticipate de poporanist în cazul unei Rusii victorioase în Europa. Iar intelighenţia n-a făcut nimic să deschidă ochii politicienilor în legătură cu viitorul ţării, să vadă că „trădarea” era a lor, nu a lui Paul Goma. Cu atât mai mult, cu cât, tot în 1978, România era denunţată vehement ca trădătoare a Pactului de la Varşovia. Atunci, Jimmy Carter, prietenul lui Paul Goma, a hotărât să-i dea o nouă şansă lui Nicolae Ceauşescu în faţa ameninţărilor Moscovei. Larry L. Watts prezintă lucid lucrurile: „Administraţia Carter, convinsă că România era singura din pactul de la Varşovia care poseda capacitatea şi dorinţa de a părăsi Blocul dominat de sovietici, a decis să-i ofere posibilitatea să facă exact acest lucru pentru un viitor economic şi politic diferit. Oferta a fost făcută în timpul vizitei în SUA din aprilie 1978, când preşedintele Carter a recunoscut explicit cooperarea Bucureştiului cu precedentele administraţii SUA şi rolul esenţial al conducătorului român în procesul de pace din Orientul Mijlociu. Într-o întâlnire la care au participat numai preşedintele Carter, Zbigniew Brzezinski, Nicolae şi Elena Ceauşescu şi translatorul român, Sergiu Celac, Carter s-a oferit să listeze la Bursă industria României, evaluată atunci la 147 miliarde de dolari.”[17]

La antipod, Moscova avea evaluări similare, temându-se însă că România chiar ar putea părăsi sistemul comunist, evaluare prezentă în raportul Comisiei Bogomolov despre Europa de Est. Propunerea preşedintelui Carter l-a răscolit profund pe Nicolae Ceauşescu. Numai că unul dintre cei cinci prezenţi la discuţii, translatorul Celac, avea afinităţi promoscovite şi l-a informat imediat pe unul dintre cei cinci „magnifici”, Ion Mihai Pacepa, prezent şi el la Washington, în delegaţie. Chiar dacă Pacepa, adjunct DIE, fusese exclus de la discuţia restrânsă, ştirea i-a parvenit repede (se pare printr-un raport detailat al translatorului!), iar de la dânsul a ajuns, la fel de operativ, la Moscova. (De altfel, Pacepa a recunoscut că a fost timp de 27 de ani agent al Kremlinului). Şi nu e întâmplător că Sergiu Celac se va dovedi unul dintre cei mai aprinşi avocaţi ai generalului condamnat la moarte, în contumacie, pentru trădare.

Important însă este de ştiut ce s-a întâmplat în noaptea de la Blair House, locul unde a fost găzduită delegaţia României, noapte crucială pentru destinul Ceauşeştilor, dar şi al României. Integrarea în lumea occidentală, vechi ideal al politicii româneşti, începând cu generaţia paşoptistă, stătea acum în faţa celor doi, perechea prezidenţială. Nicolae Ceauşescu a înclinat, conform idealului său de independenţă naţională, cu faţa spre Vest, să accepte oferta preşedintelui Carter, dar Elena Ceauşescu a reacţionat violent, „clamând că americanii «vor să cumpere România pentru 147 miliarde de dolari». Ea şi soţul ei au petrecut toată noaptea la Blair House, argumentând pro şi contra, o dezbatere între soţi şi colideri, în care nu au îndrăznit să intervină nici unul dintre specialiştii calificaţi din delegaţia română.”[18] Femeia s-a dovedit mai tare decât bărbatul îmbolnăvit, între timp, de laudele mincinoase ale adulatorilor apăruţi ca ciupercile după ploaie. Sau poate că structura lui de comunist, croită încă din resentimentele adolescenţei, a fost hotărâtoare. Rebelul „naţionalist” încremenea în proiect. Iar acum nu mai avea sfătuitori de talia lui Emil Bodnăraş şi a lui Ion Gheorghe Maurer. Atunci, calea independenţei îşi avea un suport natural, pe când acum „magnificii” prosovietici acaparaseră orgoliile şi slăbiciunile „savantei” analfabete, răsplătită pentru asta cu „gloria” de a deveni „de renume mondial”. În acea lungă noapte de la Blair House, Ceauşescu şi-a semnat declinul şi condamnarea la moarte. Faptul a fost recunoscut şi de Nicu Ceauşescu în mai multe interviuri din 1990-1991, regretând că tatăl său n-a adoptat măcar „soluţia Tito” pentru a scăpa de ambiţiile nesăţioase ale mamei. Se iluziona, la rându-i, căci acestea i-au fost lui Nicolae Ceauşescu limitele. Dictatorul nu s-a putut desprinde nici în clipa morţii de Internaţionala, primită ca mângâiere şi autoprohod în faţa gloanţelor de la Târgovişte. Comunismul bolşevic a fost deschis de „obsedantul deceniu”, cum l-a numit Marin Preda, şi s-a închis cu deceniul negru al înfometării şi frigului, alimentând „legenda neagră” a României în lume. Pe bună dreptate conchide Larry Watts: „Întrebarea era dacă el dorea să continue traseul de la Est la Vest început în timpul lui Gheorghiu-Dej sau dacă voia să-şi conducă ţara şi spre Est şi spre Vest către un destin neclar.”[19] Se pare că a ales soluţia ingrată a legendarului măgar al lui Buridan.

A doua zi, respingând, bâlbâit, oferta lui Jimmy Carter, el a venit cu „sugestia ca Statele Unite să ia în considerare calea socialismului”. Nedumirit, Carter, simţind impasul sufletesc al oaspetelui, i-a lăsat timp să se dezmeticească, precizând că oferta rămâne deschisă, ofertă pe care o va repeta, în esenţă, două luni mai târziu, în iunie 1978, când liderul român a făcut vizita în Marea Britanie, beneficiind de o primire cu adevărat regală, din partea reginei Elisabeta a II-a, primire al cărei tâlc Ceauşescu nu l-a înţeles nici când i se acorda „ordinul Bath şi rangul de Cavaler al Marii Cruci”, care putea să-l despartă definitiv de Ordinul Stelei Roşii în cinci colţuri. El a interpretat gestul ca pe o flatare de felul omagiilor găunoase din ţară, proliferate prin activişti, poeţi, artişti, recitatori şi filosofi. În loc să răspundă bărbăteşte ofertei preşedintelui american, a crezut că e de ajuns s-o decoreze pe regină cu „Steaua Republicii Socialiste România, clasa I”.

Poporul român a văzut corect importanţa vizitelor în America şi în Marea Britanie, simţind că a sosit timpul stelar „de integrare în Occident, şi deci al unei mari securităţi şi prosperităţi. Nici un conducător român nu mai fusese atât de renumit, iar României nu i se oferiseră vreodată asemenea ocazii din partea râvniţilor parteneri occidentali. Promovate de Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu încă de la sfârşitul anilor 1950 (sic!, n.n.), alinierea şi integrarea în Occident fuseseră şi anterior obiectivele primordiale ale conducătorilor burghezi şi ale boierimii, care îi precedaseră.”[20]

Există în paremiologia românească zicala S-a înecat ca ţiganul la mal. Cam acesta a fost destinul de politician, de jumătate de politician, al lui Nicolae Ceauşescu. Dar important era destinul României, nu al său. E ceea ce înţelege doar un om politic de geniu. Din nenorocire, „geniul Carpaţilor” n-a putut să distingă în oglinda destinului decât propriul chip trecător, doar mâna de pământ despre care vorbea Eminescu, sub steaua căruia am împărtăşit aceste reflecţii, pornind de la conceptul ontologic Basarabia eminesciană. Culmea e că, în orbecăiala ultimă, Nicolae Ceauşescu a înţeles că enigma pe care el n-a putut-o dezlega este tot Basarabia. A fost ultima lui licărire de conştiinţă românească de care şi-a bătut joc în clipa când ajungea la mal. El ar fi trebuit să ştie că Basarabia nu este nici a ruşilor, nici a lui Yarrow, ci a lui Eminescu şi a lui Paul Goma, pe care bolşevicii îl alungaseră din Mana Orheiului cu tot cu familie, iar el, Nicolae Ceauşescu, îl alungase din Ţară, furându-i ceea ce avea mai scump: cetăţenia românească. Dintr-un ultim instinct, văzând că pământul românesc îi fuge lui însuşi de sub picioare, la ultimul Congres al Partidului, din noiembrie 1989, după un lung şi stereotip Raport, lui Nicolae Ceauşescu i-au venit în minte aceste cuvinte: „În primul rând apare necesar să se adopte o poziţie clară, fără echivoc de condamnare şi anulare a tuturor acordurilor încheiate de Germania hitleristă, trăgându-se concluziile practice pentru anularea tuturor urmărilor acestor acorduri şi dictate.”[21]

În acel moment, întreaga sală s-a ridicat în picioare nu din obligaţie, ci dintr-un resort adânc. Se spune că vreo oră Ceauşescu a fost ovaţionat, Secretarul general al Partidului părând că retrăieşte ceva din uimitorul an 1968. În inimile tuturor se reprofila, pentru o clipă, spectrul destinului Basarabiei, care nu putea să se deosebească de al României. S-a spus că momentul a fost imbold pentru grăbirea lichidării lui Ceauşescu. Cel care se îneacă încearcă să se agaţe de o ultimă creangă, iar aceasta era Basarabia care renăştea din apele tulburi ale Prutului. Numai că „stăpânii”, de oriunde erau ei, nu doreau ca Basarabia să aparţină României şi nici România României! Orbeţia politicienilor români şi a intelighenţiei victorioase în 1989 a constat tocmai în incapacitatea de a distinge acest adevăr limpede ca lumina zilei, dar rămas obscur pentru ei.

Dar să ne întoarcem, încă pentru o clipă, la noaptea de la Blair House. Secretele odată dezvăluite Moscovei de aripa internaţionalistă a partidului şi a serviciilor secrete, ezitarea şi refuzul mâinii întinse de principala putere economică şi militară a lumii au înlesnit  reintrarea României în ceaţa groasă a „legendei negre”, cum nu mai fusese niciodată în istoria modernă. Refuzul lui Ceauşescu a fost mană cerească pentru corifeii Blocului moscovit, având acum tot mai mult multă aderenţă în rândul foştilor kominternişti marginalizaţi, care, paradoxal, devin „legitimi” în a-şi exprima ostilitatea faţă de dictator atât în ţările socialiste, cât şi în mass-media occidentale, cu precădere la „Europa Liberă”, devenită o speranţă atât pentru internaţionalişti, cât şi pentru naţionalişti de talia lui Mircea Eliade şi Paul Goma. Imaginaţi-vă ce avantaj şi avans uriaş ar fi avut România în faţa tuturor statelor comuniste dacă Ceauşescu mergea până la capăt, dacă făcea pasul decisiv către sistemul civilizaţional occidental, acceptând o „contrarevoluţie” paşnică sprijinită de Statele Unite şi de NATO. Ceauşescu însă s-a autoblocat la jumătatea drumului, deschizând iminenţa unei „revoluţii” sângeroase, în vreme ce, la jumătatea deceniului nouă, Moscova lui Mihail Gorbaciov a declanşat perestroika, însemnând, de fapt, sub un anume aspect, continuarea drumului blocat de geniul rău al Ceauşescului. Nu întâmplător, la avertismentele gorbacioviste, conducătorul român a argumentat că el făcuse deja perestroika şi că, dacă ar fi întreprins pasul următor, ar fi însemnat să distrugă sistemul comunist însuşi. Şi avea perfectă dreptate, spre deosebire de naivul Mihail Gorbaciov care credea sincer că sistemul poate fi reformat, după cum îl convinsese miliardarul evreo-maghiaro-american George Soros, care pregătise şi o carte de doctrină în acest sens[22]. Aşa şi era, precum profetizase Nicolae Ceauşescu. El de aceea dăduse înapoi în noaptea de la Blair House, ascultând-o pe Elena Ceauşescu. Ţinea prea mult la idealurile din tinereţe, la modelul său de comunism pentru care trudise timp de un sfert de veac, dar, de fapt, din clipa când comuniştii au ajuns la putere. El nu  atinsese „lărgimea de vederi” a gânditorilor KGB care au conceput „revoluţia mondială” supravieţuindă şi-n condiţiile celuilalt sistem, cel capitalist, oblăduit, de astă dată pe faţă, de marile concerne economice şi financiare transnaţionale. Ceea ce era perfect compatibil cu bolşevismul, care fusese tot un experiment al marilor concerne, ca şi nazismul. Iuri Andropov (1914-1984), maestrul lui Mihail Gorbaciov, concepuse doctrina celor patru stadii ale partidului comunist, congeneră cu a lui Valter Roman, care, într-o carte din 1970 (Secolul XX: Secolul Marilor Revoluţii), se întreba „profetic”: „Cine va veni după noi?” Şi răspundea: „După noi vor veni cei care trebuie să vină, căci nu există post-comunism. Noi scriem istoria; noi o creăm.” Cele patru stadii andropoviene erau: 1) partidul îşi asumă deschis numele de comunist şi ia puterea prin revoluţie, instaurând dictatura proletariatului; 2) când numele de comunism se compromite, partidul şi-l schimbă, dând impresia unei noi revoluţii, reintroducând, aparent, pluralismul; 3) prin pluralism, pierde puterea şi se resemnează; 4) revine la putere într-un cadru aparent democratic.

După opinia lui Alex Mihai Stoenescu, doctrina andropoviană a început să se cristalizeze încă din 1957, când, după impactul contrarevoluţiei din Ungaria, el ar fi văzut eroarea fundamentală a principiului comunist marxist al priorităţii repartiţiei resurselor economice, în numele egalităţii şi echităţii sociale. Andropov ar fi înţeles atunci că simptomul Ungaria e dovada erorii sistemului economic comunist centralizat. În 1957, Andropov era şeful aparatului de legătură şi control al URSS pentru ţările din lagărul socialist. El a organizat atunci (octombrie 1957) o consfătuire cu partidele comuniste şi muncitoreşti pentru a stabili un aparat centralizat de conducere a blocului sub egida Moscovei, pentru ca în 1960 să emită teoria „specializării economice”, din care se va naşte faimoasa doctrină a geografului Valev, în 1964. Ar fi fost o doctrină de supravieţuire economică a sistemului aflat în concurenţă cu cel capitalist. URSS, RDG, Cehoslovacia trebuiau să dea prioritate industriei, pe când România, Bulgaria, Ungaria să se focalizeze pe agricultură. Astfel, s-ar fi satisfăcut necesităţile economice ale tuturor statelor din blocul sovietic, evitându-se defecţiuni precum cea din 1956. Bunăstarea ar fi redus ispita de a privi spre Occident şi ar fi sporit prestigiul comunismului, stimluând exportul de revoluţie pe mapamond. Dar, între protagonişti, România se dovedea un stâlp al refuzului, în numele independenţei, după ce Moscova îşi retrăsese trupele în 1958. La 3 aprilie 1963, Andropov a venit la Bucureşti spre a-l convinge pe Gheorghiu-Dej de avantaje. Acesta însă recurge la tactica amânării. Andropov năzuia la crearea unui stat unic, ceva de felul Statelor Unite ale Europei, sub hegemonie sovietică. Istoricul Dan A. Lăzărescu va recunoaşte că planul Valev avea raţiuni economice valide, însă România s-a opus, silindu-i pe conducători să opteze pentru politica „industrializării forţate”, aceasta fiind, de altfel, de model sovietic. Însă, în vreme ce resursele naturale ale Rusiei permiteau artificiul, industrializarea României trebuia să se bazeze pe importuri de materii prime, fapt care nu putea fi o garanţie de reuşită economică. Alex Mihai Stoenescu înclină să creadă că Andropov nu intenţiona atât să creeze un imperiu pe ruinele celui ţarist, cât să salveze sistemul de la eşec economic. Dar liderii români Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu au decriptat politica Moscovei doar în cheie imperială. Mă întreb însă dacă ei nu erau mai aproape de realitate decât adepţii salvării economice la nivel de Bloc. Garanta cetralizarea economică suprastatală succesul şi vitalitatea comunismului? În schimb, semnele nimicirii identităţilor naţionale (oglinzi elocvente fiind Basarabia şi Bucovina încorporată în Ucraina) arătau limpede existenţa moştenirii imperiale ţariste, augmentate la maximum.

Sub Hruşciov şi Brejnev (care a întărit structura imperială prin doctrina care-i poartă numele), mintea lucidă a lui Andropov nu s-a putut realiza pentru salvarea economică a sistemului, dar, în calitate de şef KGB (1967, 1982), apoi de secretar general al PCUS (1982-1984), şi-a creat discipoli tineri de nădejde, principalii fiind Mihail Gorbaciov şi Eduard Şevernadze. În faţa involuţiei economice, a reuşit să-i convingă şi pe bătrânii bolşevici că sistemul trebuie salvat fie şi prin îngroparea, aparentă, a hegemoniei partidului comunist, conform doctrinei celor patru stadii. Exemplul grăitor este al al lui Alexandr Iakovlev, devenit mâna dreaptă a lui Gorbaciov. Perestroika n-ar fi fost posibilă fără acordul bătrânilor din Comitetul Central, al KGB şi al Armatei, care au înţeles că nu mai există soluţie şi că centralizarea a dus sistemul pe marginea prăpastiei. În 1986, într-o emisiune televizată, Andrei Gromîko a recunoscut că sistemul este blocat. Gromîko era preşedintele Sovietului Suprem al URSS şi intrase, pe 21 ianuarie, prin magazine, văzându-le goale, ca şi la Bucureşti. Ceauşescu nu va face un asemenea gest, fiindcă acolo unde intra, anunţat, magazinele se umpleau ad-hoc. Dacă bolşevicii n-ar fi urmat doctrina Andropov, de „sacrificare” a partidului comunist, ruina ar fi fost a Rusiei înseşi. „Aparenta prăbuşire bruscă a sistemului comunist – spune Alex Mihai Stoenescu – ca urmare a pierderii Războiului rece a fost în realitate o măsură strategică de protecţie luată de URSS pentru a-şi conserva importanţa şi influenţa în politica internaţională.”[23]

Ceauşescu a avut şansa, cu zece ani în urmă, în noaptea de la Blair House, să salveze România de la dezastrul din ultimele trei decenii, care ameninţă nimicirea naţiunii însăşi, sporind mărşăluirea „legendei negre” în favoarea inamicilor ei naturali. Dictatorul român a refuzat doctrina Iuri Andropov. A crezut doar într-o singură formă de comunism, opusă formei imperiale sovietice. E ceea ce l-a făcut „glorios” şi ceea ce l-a nimicit. Inamicii i-au dibuit călcâiul lui Ahile. De îndată ce i-a refuzat  pe americani, a fost floare la ureche să fie demonizat. Nu întâmplător promotorii „legendei negre” româneşti l-au asimilat pe dictator altei legende, de astă dată născută, aparent, în Carpaţi, aceea a lui Dracula, care i-a fascinat pe  inocenţii occidentali prin romanul omonim al lui Bram Stoker, publicat în 1897. Şi, ca simbol al răului, noul Dracula n-avea alt drum de urmat decât pe acela al ţapului ispăşitor. În precreştinism, rezolvarea unei crize violente care se năpustea peste o comunitate, nu se putea stopa decât la modul mitic, prin mecanismul victimei ispăşitoare, ca în cazul Tebei lui Oedip. Or, comunismul, ateu fiind prin natura lui, a fost, în realitate, o formă de cădere în mitologie. Mecanismul victimei ispăşitoare a fost strălucit înţeles şi explicat de către René Girard aproape în toate cărţile sale. L-am urmărit şi eu, în cazul Ceauşescu, în A doua schimbare la faţă. Rezumând, toate energiile negative dezlănţuite, după un secol de demonizare a României, pe fondul mitologiei „legendei negre”, s-au canalizat, răzbunător, asupra cuplului prezidenţial, transformat, inevitabil, în ţap ispăşitor. În decembrie 1989, se ajunsese la realizarea condiţiei mitice toţi-contra-unu, prin unu, în cazul de faţă, înţelegându-se cuplul prezidenţial. Moartea sacrificială a ţapului ispăşitor s-a produs într-o zi simbolică pentru creştini: ziua de Crăciun. A fost semnul ocult care aviza că răzbunarea colectivă asupra victimei ispăşitoare se adresa deopotrivă lui Ceauşescu, dar şi poporului care se mai considera creştin încă, atrăgându-se atenţia că stăpânii rezultaţi de pe urma revoltei populare vor fi urmaşii primului val de comunism, acela înlăturat din prim-planul istoriei româneşti de către resurecţia spiritului naţional prin Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu, în anii lor buni.

În pragul morţii, omul are o iluminare ultimă, adesea testamentară. Gheorghiu-Dej a lăsat moştenire Declaraţia de Independenţă, din 26 aprilie 1964. Nicolae Ceauşescu, pătruns de frigurile „legendei negre” în cursul „revoluţionarului proces” de tip mitologic, din ziua de 25 decembrie 1989, a avut o cruntă revelaţie pe care a formulat-o foarte agitat şi căreia nici un comentator al evenimentului nu i-a dat importanţă, tocmai pentru ca aceasta să se împlinească în culisele obscure ale istoriei: „Dar asta înseamnă nimicirea României!” Exact ceea ce a vrut să fie cândva testamentul comunist al lui Engels, care a descoperit în români obstacolul din calea „revoluţiei mondiale”, mit care a ţinut aprinsă făclia legendei negre în bolşevism. Acum, sosise vremea revanşei istorice pregătite de bolşevism sub acoperirea „autohtonă” a „magnificilor” Moscovei, prada fiind foarte uşoară nu atât prin trădarea mizerabilă a lui Nicolae Ceauşescu a propriei linii politice, cât prin reuşita remarcabilă a reeducării elitelor româneşti, începând cu „experimentul Piteşti” şi până la infuzia de rafinament cultural al urii de sine a românilor, ajunşi să-şi renege istoria, valorile în frunte cu Eminescu, cel care spusese premoniţios în Împărat şi Proletar:

Ei braţul tău înarmă, ca să loveşti în tine

Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân.

Iată esenţa „reeducării comuniste” a poporului român, începând cu 1944 şi până la 1989: realizarea hibridării culturale şi etnice de care se temea Mircea Eliade în 1953. Acum lucrurile erau coapte pentru saltul stadial al comunismului din doctrina kaghebistă a lui Valter Roman şi Iuri Andropov. Dubla natură a „revoluţiei din decembrie”: naţională, prin revolta populaţiei, şi internaţionalistă, prin cei care au acces la putere, copie fidelă a bicefalismului celor două cabinete din conducerea la vârf, arată toată grozăvia antitezei surprinse de Eminescu în versurile citate. A lovi în tine însuţi cu o mână şi a te apăra cu cealaltă, a face revoluţie şi a lăsa pe alţii să profite de ea, constituie uriaşa aberaţie istorică pe care a trăit-o poporul român în decembrie 1989. Ea aminteşte de un faimos experiment neuropsihic datorat lui Penfield, experiment pe care l-am mai invocat şi-n demontarea mecanismului straniu al Istoriei critice a literaturii române (2008), de Nicolae Manolescu[24]. Autorul îşi argumentează hibridul său cultural prin teoria scrierii istoriei literaturii române „la două mâini”, pornind de la o ciudată litografie din 1948 a lui Maurits Cornelis Escher, Mâini care desenează. Neuropatologul american Wilder Graves Penfield (1891 – 1975), cu multe decenii în urmă, a întrerupt, la un pacient, comunicarea dintre cele două emisfere ale creierului. Efectul cu totul neaşteptat: subiectul a început să se agreseze cu mâna dreaptă şi să se apere cu cea stângă. Exact ca în viziunea eminesciană: Ei braţul tău înarmă, ca să loveşti în tine… Sau şi mai bine, exact ca în revoluţia română din 1989. În fapt, e acelaşi fenomen ca în legenda mancurtului din romanul lui Cinghiz Aitmatov O zi mai lungă decât veacul, a „reeducatului piteştean” care loveşte în propriul frate, a celui care nu ezită să-şi ucidă mama, fiindcă nu o mai recunoaşte. Fenomenul a dat roade monstruoase în Basarabia, unde românul nu se mai recunoaşte pe sine, nu mai ştie cine este, crezându-se „maldavan”, adică un hibrid etnic slavo-român a cărui misiune istorică este să-şi nimicească rădăcinile prin românofobie. Şi astfel ajungem din nou la Basarabia lui Eminescu: „Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşiţa unei preţioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult de atâta, încrederea în trăinicia poporului român.”[25] Prevăzând nimicirea României, în pragul morţii, Ceauşescu nu şi-a dat nici o clipă seama că el o adusese în această primejdie, fiindcă prioritatea ideologiei sale rămăsese comunismul, nu naţiunea română. El n-a avut geniul de a sacrifica ideologia perdantă pentru România. „Geniul Carpaţilor” sfârşea ca un pigmeu. A fi sacrificat nu e totuna cu a te sacrifica, aşa cum au făcut-o, la vremea lor, Eminescu şi Stere.

Aceasta e întreaga chestiune a confruntării României cu legenda neagră. O intuieşte perspicace şi Larry L. Watts, pe care l-am luat ca martor imparţial al acestor ultime capitole ale cărţii de faţă: „în numai câţiva ani, «partenerii apropiaţi» aveau să transforme imaginea României şi a guvernului său din aceea a unui partener apreciat în Occident într-una de paria internaţional, «nu numai în faţa comunităţii internaţionale, dar şi a propriului popor». Cu astfel de prieteni, România nu avea nevoie să-şi caute duşmani mai înverşunaţi în afara alianţei Pactului de la Varşovia.”[26] Ba, cred că România, după 1989, şi-a luat ca „prieteni” moştenitori ai Kominternului deveniţi, între timp, campioni „anticomunişti”, care vor duce la desăvârşire imaginea „legendei negre”, atât în lume, cât şi în Basarabia. Problema e că experimentul basarabean al Sovietelor se răsfrânge încă asupra întregii Românii, încât, fapt cu adevărat descurajator, eşecul revoluţiei române se conjugă cu o nouă pierdere a Basarabiei, dat fiind că noii lideri n-au făcut nimic esenţial pentru reîntregirea ţării, din pricina uriaşei spaime faţă de Rusia, cultivată cu tenacitate de Soviete, de la Săptămâna Roşie până la mandatele de preşedinte ale lui Vladimir Voronin şi mai departe. Spaima de Basarabia lui Yarrow e atât de mare, încât singurul arhetip uman românesc capabil să i se opună, întruchipat cu asupra de măsură eminesciană de către Paul Goma, a rămas acelaşi alungat din Ţară, condamnat să rămână apatrid până la sfârşitul biologic, foarte probabil. Aşa se face că sub ochii de stăpâni ai urmaşilor Kominternului, de la Silviu Brucan şi fricosul între fricoşi Ion Iliescu la Vladimir Tismăneanu şi vicleanul orgolios, orb între orbi, Traian Băsescu (copie-homuncul, degradată, a ultimului Ceauşescu), România a fost şi este, pas cu pas, nimicită economic, moral, spiritual, jefuită de resursele ei naturale, ameninţată de holocaustologi precum Elie Wiesel şi Radu Ioanid (ultimi colportori ai legendei negre), suportând, peste toate, un exod de populaţie, pricinuit de sărăcie şi de ură de sine, exod pe care nici regimul lui Stalin nu a îndrăznit să-l producă, încât viitorul acestei naţii pare pecetluit dacă nu se produce o ultimă resurecţie, inteligentă şi lucidă, a spiritului naţional eminescian, exprimat în termenii minte foarte rece şi inimă foarte caldă, trebuitoare unor adevăraţi patrioţi. Realitatea din ultimii douăzeci şi trei de ani arată că legenda neagră tinde să scoată de pe arena istoriei latinitatea orientală, cu ajutorul propiilor politicieni, care, orbi, n-au văzut că primul proiect naţional trebuia să fie reîntregirea Basarabiei cu patria-mamă, fără de care celelalte două proiecte: intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană, nu puteau avea sorţi de izbândă fără dimensiunea naţională. Eliminarea acestei dimeniuni din reclădirea ţării după 1989, sub influenţa ideologiei „politicii corecte”, a înlesnit invazia corupţiei în întreg mecanismul social-politic şi cultural, încât românii s-au înjugat alături de asasinii economici internaţionali la nimicirea propriei naţiuni: prădătorii dinăuntru s-au solidarizat cu cei din afară. Încât orice reacţie de apărare în faţa acestora este contracarată de spectrul legendei negre: „ţigani” care nu respectă statul de drept, care ameninţă Europa civilizată, care nu merită a intra în „spaţiul Schengen”, care nu sunt buni decât pentru a renunţa la bogăţiile solulului şi subsolului, date pe nimic altora, până la români care exportă „tuberculorză” în Anglia (după tabloidul The Sun), ameninţând naţia engleză cu nimicirea etc…

Ca să nu mai vorbim de reaprinderea propagandei românofobe maghiare şi ruseşti în Ardeal şi la Chişinău, care vrea să demosntreze lumii întregi că „adevărata dragoste” de Transilvania şi de Basarabia o au ungurii şi, respectiv, ruşii, care se erijează în cei mai dăruiţi „patrioţi” ai celor două meleaguri. Paradoxal, dar se vehiculează că românii nu au nici pe departe dragostea aprinsă pentru Ardeal şi pentru Basarabia şi Bucovina, cum o au maghiarii, ruşii, transnistrenii şi ucrainenii. (Şi dacă au dreptate?!). Între Prut şi Nistru, vocea publică o stăpâneşte falanga voroniană intitulată „Patrioţii Moldovei”, susţinută de postul oficial de radio „Vocea Rusiei” şi de alte mijloace de informare în masă. La „Vocea Rusiei”, un oarecare transnistrean Andrei Safonov, afirma că „A sosit momentul ca România să dispară de pe harta lumii!”, reluând sloganul clasicilor marxism-leninismului. Respectivul post de radio îşi exprima speranţa că proiectul se va realiza chiar în cadrul UE, decisă ca să neantizeze „statele naţionale şi transformarea Uniunii Europene într-o «federaţie de regiuni», astfel încât elitele naţionale să nu mai poată opune rezistenţă centrului decizional aflat undeva pe axa Bruxelles – Berlin”. În acest fel, „patrioţii Moldovei” vor scăpa de „românismul agresiv”. „De aceea, – preconiza Agenţia de ştiri Regnum, din Rusia, la 7 octombrie 2010 – este necesar un bloc antiromânesc a cărui politică să aibă ca obiectiv final distrugerea statului român şi încetarea existenţei sale în graniţele actuale.” Aceeaşi agenţie spera, pe 31 noiembrie 2011, ca „potaia” românească să devină atât de „bolnavă” şi de „antieuropeană”, încât UE s-o azvârle din sânul ei. În context, Republica Moldova trebuie salvată de pericolul românesc, după opinia preşedintelui Parlamentului de la Budapesta, Kover Laszlo, care a mers special la Chişinău, declarând într-o conferinţă de presă, alături cu Marian Lupu, că Ungaria este aceea care se va lupta pentru integrarea Basarabiei în UE (deoarece o consideră, în regiune, „o ţară-cheie”), nu România[27]. Publicaţia YAM.MD (11 septembrie 2012), anunţa că „Patrioţii Moldovei” intenţionează să intenteze României un proces la Haga spre a fi condamnată „pentru distrugerea statalităţii moldoveneşti şi genocid împotriva poporului Republicii Moldova”. Românii ar fi cei mai primejdioşi duşmani ai simbolului naţional al Moldovei, Ştefan cel Mare, pe care „patrioţii” şi-l iau ca scut şi emblemă. Aşa se explică de ce l-au invitat la „comemorarea” (sic!, gura păcătosului!) a 538 de ani de la bătălia de la Vaslui (1475) pe Csibi Barna, „secuiul”, adevăratul prieten al lui Ştefan cel Mare, la 10 ianuarie 2013, prilej cu care „aliatul” de azi al lui Ştefan a depus o coroană de flori la monumentul marelui voievod, alături de „patrioţii” din organizaţiile „Scutul Moldovenesc” şi „Mişcarea de Tineret Voievod”! Sunt doar câteva exemple.

Ceea ce nouă ar putea să ni se pară de ordinul caricaturii şi grotescului, este luat în serios cu fanatism, în spiritul „legendei negre” antiromâneşti. O minoritate substituindu-se cu viclenie unei întregi naţiuni spre a-i uzurpa existenţa şi a înlocui pe scena istoriei.