După Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, istoricul american Larry Watts surprinde din nou: scris aparent pe nerăsuflate, cel de-al doilea volum al trilogiei sale despre derby-ul geopolitic România – URSS – Cei din urma vor fi cei dintai – oferă o nouă deschidere fascinantă a dosarelor unui conflict din istoria Războiului Rece, derulat însă în interiorul aceluiaşi lagăr.
Tot pe nerăsuflate (dar fără a renunţa la un necesar, răbdător şi atent filtru critic) am citit despre aventura românească începută de Gheorghiu-Dej la o recepţie diplomatică din Bucureşti, şi continuată de Ceauşescu până la zidul din Târgovişte. O aventură care te duce prin China, America, Franţa, Africa australă, Pakistan, Afganistan, Spania, Portugalia, Crimeea, Budapesta, Berlin (cel de Est), Varşovia şi Sofia. Istoria unei sfidări ce trece de stadiul unui simplu proiect politic, spre a se fixa cu fierul (neapărat) roşu în creierii lui Brejnev şi Andropov, creând nopţi nedormite la sediul KGB din Lubianka şi obligându-i pe sovietici la deturnarea, timp de trei decenii, a unor importante resurse, pentru a combate neobosita şi impertinenta rebeliune bucureşteană. Nu vom şti, probabil, niciodată ce ar fi putut face Moscova cu banii, timpul şi oamenii pe care a fost constrânsă să-i aloce acestui efort, căror operaţiuni, din ce emisferă şi cu ce rezultate i-ar fi destinat. Poate că un „Larry Watts” moscovit ne-o va spune odată…
Departe de pretenţia realizării unei sinteze de vârf a lucrării lui Watts, am simţit nevoia marcării acelor accente care, cel puţin pentru mine, contează. Deoarece sunt, într-un fel, contemporan cu istoria evocată în Cei dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece, anii respectivi confundându-se cu perioada în care, fiind în gimnaziu, liceu şi facultate, începusem să devin tot mai interesat de ceea ce vedeam la televizor, pe stradă şi citeam în pagina a 8-a (cea de ştiri internaţionale) din Scânteia, în Magazin Istoric sau în Lumea. Şi pentru că anumite împrejurări şi anumiţi oameni m-au adus atunci relativ aproape de ceea ce am văzut acum în carte…
1. Cine este, în realitate, Larry Watts?
S-o admitem: nu ştim precis. Aparent, Watts e doar un istoric care şi-a devotat aproape 30 de ani din viaţă pentru a cerceta arhive şi a scrie despre politica externă românească. Dar dacă ne uităm pe contracoperta cărţii, vedem că vorbim despre un consultant RAND (braţul analitic al Pentagonului, unde, odinioară, lucrase şi whistleblower-ul Daniel Ellsberg) care, după 1990, a devenit un apropiat al lui Ion Iliescu şi Ioan Talpeş, contribuind la reforma armatei, înfiinţarea Colegiului Naţional de Apărare şi integrarea României în NATO.
În anii ‘90, când lucram la Guvern, îl vedeam adesea pe Larry Watts intrând în cabinetele unor demnitari importanţi din Palatul Victoria. Prin urmare, calitatea de istoric pare că a fost şi este doar un part-time job al său. Principalul său loc de muncă: CIA? Pentagon? Departamentul de Stat? Putem doar specula. Dar dacă cele câteva rânduri de pe contracopertă cântăresc, în realitate, mai mult decât cele două volume groase scrise de istoric, înseamnă că americanii care au trecut prin România din decembrie 1989 şi până azi se împart în două mari categorii: 1) cei care rezidează, de regulă, în ambasada cu steagul înstelat-dungat în curte, consumă lozinci ieftine şi zgomotoase, pleacă şi nu mai auzi de ei (asta dacă nu revin ca să lucreze în Fondul Proprietatea), şi cam atât, şi 2) cei discreţi, care vin cu misiuni aparte, construiesc (ce altceva înseamnă Colegiul Naţional de Apărare şi apartenenţa la NATO?) şi care, cel puţin aparent, nu interacţionează cu şi sunt chiar rupţi, în ochii publicului, de ambasadă. Cred că acestora le datorează America, în cele din urmă, capitalul de respect şi relativă simpatie de care mai poate beneficia azi în România. Larry Watts aparţine incontestabil acestei a doua categorii – una de elită şi de forţă reală – la fel poate, ca Wesley Clark, şi destui alţii ale căror nume nu le vom cunoaşte vreodată.
2. Istorie, nu mitologie
Cartea lui Watts se citeşte greu. Nu e un pamflet sau un editorial de presă. Nu intră în zona propagandei şi nu dezinformează. Aproape jumătate din fiecare pagină reprezintă note de subsol greoaie, cu indicarea unor variate surse bibliografice, acompaniate de comentarii complementare. Cartea este reflectarea a mii de documente provenite din arhive diferite, una dintre cele mai interesante fiind arhiva „Potapov”, localizată la Chişinău, după numele responsabilului sovietic pentru România, din anii ’70-’80, din cadrul Secţiei Internaţionale a PCUS.
Am înţeles că, deja, lucrarea a început să fie contestată de unii, cu argumentul că autorul s-ar strădui să reabiliteze comunismul românesc. Cred că numai un schizoid ar putea să te bage în NATO şi, totodată, să reînvie secera şi ciocanul la tine acasă. Dar, dincolo de prezumţii bolnave, este cert că scoaterea la suprafaţă, de către Watts, a unor documente înfăţişând România ca un jucător autonom şi de forţă, în politica internaţională, îi deranjează pe unii. Pe de-o parte, întrucât le pune în faţă o oglindă, şi nu digeră deloc ceea ce văd; fie pentru că îi deranjează propriul trecut, fie pentru că nu-l suportau personal pe Ceauşescu şi n-au cum să fie obiectivi faţă de el, sau pentru elementarul motiv că ordinele nu se discută. Pe de altă parte, realitatea unei ţări mici care face în lume jocuri pe cont propriu, negând autoritatea puterilor mari, e periculoasă şi nu trebuie stimulată. Sub acest aspect, Watts legitimează, mai degrabă – cu siguranţă, în mod involuntar –, actuala poziţionare a Iranului în raport cu Statele Unite, şi nicidecum un reviriment internaţional al României de azi, căreia îi lipsesc oameni de culise, de talia lui Emil Bodnăraş şi Ion Gheorghe Maurer.
Aşa încât, contestatarii se bat, nu atât cu Larry Watts, anti-pamfletarul, ci cu documentele pe care se întemeiază lucrarea lui. Iar atunci când nu-ţi convine istoria ce rezultă din ele, trebuie să te străduieşti să găseşti unele care să o infirme. Unicul loc unde s-ar găsi arhive – reale, nu contrafăcute de aparatul de dezinformare – apte să-i delegitimeze pe Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu în planul relaţiilor internaţionale ale României este Moscova. Mă gândesc că, dacă existau cu adevărat, ar fi fost demult scoase pe piaţă.
Există, totuşi, pe parcursul volumului, destule momente insuficient sau chiar deloc evocate şi documentate, cum ar fi: coloana a 5-a sovietică din interiorul aparatului PCR, al Armatei şi al Securităţii; rezidenţa KGB din România şi conexiunile ei cu ambasadele occidentale de la Bucureşti (de pildă – zic şi eu, la întâmplare – ambasada Regatului Ţărilor de Jos), mai ales în perioada lui Gorbaciov; motivele pentru care Ceauşescu începe să cultive, brusc, atitudini anti-americane; reorientarea politică globală în ajunul celebrului an 1989 şi consecinţele ei pentru România, pe termen scurt, mediu şi lung.
Dar, trăgând linie, chiar şi înaintea apariţiei volumului 3, mă raliez celor spuse de un prieten: pentru contribuţia pe care o are la scrierea istoriei noastre naţionale, Watts ar merita un premiu din partea Academiei Române.
3. Critica miopiei americane
Larry Watts îşi începe lucrarea dezbătând cele trei mari vicii care au alimentat percepţii, judecăţi şi acţiuni americane eronate faţă de România: prejudecăţile cognitive, patologiile organizaţionale şi absenţa unor mijloace capabile să contracareze dezinformările construite de KGB şi GRU.
La CIA, în Departamentul de Stat şi în cadrul Consiliului Securităţii Naţionale, predominanţa analiştilor cu origini în Ungaria şi Polonia a generat un subiectivism firesc, atunci când nu vorbim direct despre agenţi sovietici infiltraţi în aparatul de stat de la Washington. Apoi, zidurile chinezeşti ridicate în interiorul comunităţii de informaţii americane au determinat neînţelegeri, ignoranţă, incoerenţă şi rezerve în tratamentul aplicat României, chiar şi atunci când generalul Ion Coman, în calitate de şef al Marelui Stat Major, se întâlnea la Washington (în plin Război Rece) cu omologul lui de la Pentagon şi cu preşedintele Gerald Ford.
Watts evocă, în contextul acestor aberaţii ale sistemului american, recepţia dată de ambasadorul iugoslav la Bucureşti, cu ocazia zilei naţionale a Iugoslaviei, într-o zi (deloc întâmplător) de 1 decembrie 1955, când Gheorghiu-Dej i-a spus apăsat ambasadorului american, de faţă cu un exasperat trimis sovietic la Bucureşti, că România vrea sa-şi dezvolte relaţiie economice şi culturale cu America. Asta se întâmpla la doi ani după războiul din Coreea şi cu cinci ani înainte ca avionul-spion pilotat de Gary Powers să fie doborât deasupra Uniunii Sovietice. Informarea ambasadorului american (un fost şef de staţie CIA de la Paris, cu pretenţii, nu un lobbyist cum vedem astăzi) către Departamentul de Stat a excelat prin amatorism, afirmând că demersul liderului român nu ar trebui luat în serios. Larry Watts îşi ironizează compatriotul, scriind că dacă acesta ar fi citit puţină istorie a României, ar fi înţeles subtilitatea lui Gheorghiu-Dej de a-i transmite un mesaj de reorientare politică românească, în chiar ochii patronului sovietic, tocmai într-o zi cu semnificaţia istorică a lui 1 decembrie 1918. În construcţia acestui episod putem presupune inclusiv o interesantă şi deloc surprinzătoare complicitate româno-iugoslavă.
Rateurile americane de acest gen nu au fost şi nu sunt izolate. Puţinătatea ştiinţei despre alţii şi incapacitatea de a combina inspirat obiectivitatea analitică şi viziunea strategică împiedică mereu America să-şi valorifice, în mod inteligent şi integral, statutul de super-putere, atât în diplomaţie, cât şi în sfera operaţiunilor speciale. Percepţiile eronate duc mai întotdeauna la alegerea unor ţinte false şi la cultivarea, în cele din urmă, a sentimentelor anti-americane. Iar asta îi costă şi astăzi. Este contextul în care Larry Watts subliniază că rapoartele lui Ryszard Kuklinski, cel mai important activ de intelligence al Statelor Unite în Tratatul de la Varşovia, care confirmau autenticitatea acţiunilor româneşti anti-sovietice, au cântărit în ochii americanilor mai puţin, comparativ cu analizele şi evaluările proprii, intoxicate de sovietici prin diferite şi sofisticate filiere.
Watts crede că, în abenţa celor trei vicii, Statele Unite ar fi putut încuraja România să iniţieze demersuri şi mai îndrăzneţe în confruntarea cu URSS (atât în folos propriu, cât şi în beneficiu american), şi să încerce chiar o liberalizare a sistemului intern de putere. Ratare. Păcat.
4. Marea Tablă de Şah a lui Ceauşescu
Într-o carte a lui Pavel Câmpeanu despre comunismul românesc, autorul (fost coleg de inchisoare cu Ceauşescu, în perioada războiului) descrie felul lamentabil în care viitorul dictator reacţiona atunci când era bătut fără drept de apel la şah. Douăzeci de ani mai târziu, Ceauşescu avea să-şi ia revanşa jucând pe propria lui tablă de şah, în mutări ce se întindeau din Angola până în China, şi din Portugalia până în Australia.
Dar încă înaintea lui Ceauşescu, Gheorghiu-Dej reuşise să şocheze, când, în 19 ianuarie 1965, la o reuniune a Tratatului de la Varşovia, ţinută la Moscova, propune reducerea unilaterală a cheltuielilor militare în statele membre ale tratatului. Asta, la trei ani de la Criza Rachetelor din Cuba. Două luni mai târziu de la îndrăzneaţa sa propunere, liderul român avea să moară în urma unui cancer galopant. Le place unora sau nu, Gheorghiu-Dej lansase teza dezarmării unilaterale avant la lettre, vremea dezbaterii ei reale urmând să vină abia cu două decenii mai târziu.
Inventarul mutărilor spectaculoase ale României pe tabla globală îşi găseşte, bineînţeles, un loc aparte în volumul lui Watts. Aflăm acum de scrisoarea trimisă de Gheorghiu-Dej lui John F. Kennedy, în 1963, în care-l asigura pe preşedintele american că picior de rachetă nucleară sovietică nu va intra vreodată în România. Sau de relaţia directă, secretă şi exclusivă, fără intermedierea CIA, realizată de România cu preşedintele Lyndon Johnson şi secretarul său de stat Dean Rusk, în legătură cu Vietnamul.
Anii ’70 măresc tensiunea la Moscova, întrucât Ceauşescu îşi propune să spargă orice tipare ce guvernau, atunci, regulile stricte, de lagăr, ale purtării Războiului Rece. Astfel, România sprijină, alături de SUA şi China, gherilele angoleze anti-comuniste, în chiar nasul sovieticilor şi cubanezilor aflaţi în Angola cu trupe şi consilieri din serviciile de informaţii. Interpunându-se între Egipt şi Israel, Ceauşescu facilitează încheierea Acordurilor de la Camp David, adică acea pace separată în lumea arabă, pe care Rusia încerca să o împiedice cu orice eforturi. Semnătura de la Camp David avea să-l coste viaţa pe liderul egiptean Sadat, în timp ce conducătorul român se străduia să-l convingă pe Sadam Hussein să accepte o conferinţă internaţională a ţărilor arabe, care să le apropie de pacea cu Israelul. Un păcat de neiertat la Moscova.
Vă puteţi imagina că România a contribuit la stabilitatea politică internă din Portugalia şi Spania, şi la tranziţia calmă, a acestor două ţări, de la dictatură la democraţie? Watts m-a ajutat să înţeleg anumite vizite şi contacte ale lui Ceauşescu din acel deceniu. De pildă, întâlnirile cu socialistul portughez Mario Soares şi independentul Antonio Ramalho Eanes aveau ca scop medierea cu comuniştii pro-sovietici ai lui Alvaro Cunhal, spre a se evita un debalans politic spre radicalismul de stânga în Portugalia, imediat după Revoluţia Garoafelor. Întrevederile cu Juan Carlos, regele Spaniei, avuseseră o menire identică, de mediere între monarh şi eurocomuniştii spanioli, conduşi de Santiago Carillo şi Dolores Ibarruri. Pe aceştia din urmă îi întâlnisem în hotelul vechi de la Timişul de Sus, în vara lui 1980, veniţi în vizită la Ceauşescu care locuia mai sus, la Predeal. Aveam 16 ani, dar îmi amintesc părul alb ca zăpada al octogenarei Pasionaria şi privirea ei ireal de tânără care mă fixase pentru două-trei secunde. Spre deosebire de ea, Carillo părea obosit şi blazat. Eram la doi metri distanţă de doi dintre cei mai controversaţi oameni ai istoriei secolului XX, dar nu ştiam atunci ce voiau de la Ceauşescu. Watts m-a lămurit acum.
De altfel, România îi cultivase intens pe eurocomuniştii italieni, spanioli şi francezi, relativ detaşaţi de Moscova, deşi, în carte, autorul afirmă că liderul comunist francez George Marchais continua să fie un destoinic agent rus, montat bine de tot împotriva noastră. Ceea ce nu-l împiedica, prin vara lui 1981, să fie pe plajă, la Neptun, lângă gardul lui Ceauşescu, înconjurat de băieţii de la Direcţia a 5-a Securitate şi Gardă. Am crezut că nu văd bine când am recunoscut-o pe diriginta mea de atunci din liceu, o profesoară de franceză, aflată pe post de translator, lângă cearşaful familiei Marchais. (Reîntors la şcoala după acea vacanţă, i-am spus dirigintei că o văzusem în acea companie politică selectă. Femeia a recunoscut fără ezitare, dar a refuzat continuarea discuţiei). Întrebându-l atunci, pe plajă, pe un prieten de familie, iniţiat în vizita lui Marchais, despre motivul prezenţei acestuia în România, mi-a răspuns zâmbind: „a venit după bani!” Prin urmare, Ceauşescu accepta să-l finanţeze pentru propriile lui scopuri, chiar dacă ştia, cu certitudine, că lucrează pentru sovietici.
O altă vizită, la prima vedere în genul celor comune şi obositor de numeroase, avusese loc la Bucureşti prin 1978. Venise preşedintele Chinei, Hua Guofeng, succesorul lui Mao, şi foarte mulţi elevi au fost atunci scoşi pe traseu, cum se obşinuia. Colegii mei şi cu mine eram amplasaţi la fântâna Mioriţa şi aşteptam să se spargă circul, ca să mergem în Herăstrău. Acum aflu cât de panicaţi au fost sovieticii de această vizită, fiindcă Watts dezvăluie şi ce a discutat Ceauşescu cu liderul chinez: cum să-i lovească împreună pe ruşi, oriunde îi putea durea mai tare.
În toamna lui 1978, România se opune, aproape sălbatic, modificării Tratatului de la Varşovia, în sensul ca, în caz de război, comanda armatelor naţionale să fie transferată direct Moscovei. Watts descrie opoziţia dramatică a României, cu plecat şi trântit uşa, după care Ceauşescu revine în ţară şi convoacă pe rând, pe tema respectivă, un plen de comitet central, un cepeex şi, extrem de interesant, o întâlnire cu activul de bază din Armată şi Interne, în faţa căruia ţine un discurs secret, dezvăluit abia acum, în care afirmă că militarii români nu vor lupta în niciun război străin dacă nu va exista aprobarea Marii Adunări Naţionale. Şi susţinea că nici măcar el, în calitate de preşedinte, nu va avea dreptul să ordone aşa ceva. Cuvântarea e deosebită şi unică, deoarece îi asigura pe comandanţii militari adunaţi în sală că el, comandantul lor suprem, nu-i va trăda niciodată şi nu-i va trimite la moarte pentru favoarea altora. În schimb, unsprezece ani mai târziu, unii dintre ei aveau să-l trădeze.
Tensiunea de atunci a lui Ceauşescu poate fi explicată prin faptul că, brusc, după tentativa de destindere din vremea lui Nixon şi Kissinger, URSS începe să se mobilizeze agresiv, speculând slăbiciunea Administraţiei Carter (în interiorul căreia, strategul de catedră Zbigniew Brzezinski, aflat pe postul unui total ineficient om de acţiune, şi-a pierdut preţ de doi ani timpul faultându-se reciproc cu secretarul de stat Cyrus Vance, în loc să se ocupe de asertivitatea americană în lume), felul în care America avea să piardă Iranul şi să-şi vadă diplomaţii de la Teheran luaţi ostatici, şi se decide să joace dur, invadând Afganistanul şi dereglând astfel raportul de putere din zonă, prin apropierea periculoasă de Oceanul Indian. Ruşii îşi redescoperiseră vocaţia pentru invazii, chiar dacă, departe, în Asia, dar asta nu excludea ieşiri nervoase şi în alte zone, inclusiv în propria lor grădină est-europeană. Pe acest fond, Ceauşescu reacţionează dramatic, dar lucid, aliniindu-se efortului multilateral anti-sovietic. Larry Watts a descoperit documente din care reiese ca primul transport de mitraliere Kalaşnikov către mujahedinii afgani, via Pakistan, plecase din România. Eram, alături de SUA, China, Egipt şi Pakistan susţinătorii insurgenţei din Afganistan împotriva Armatei Roşii. De aici, vizitele notorii din acea vreme între Ceauşescu, Sadat şi pakistanezul Zia ul-Haq. Ultimii doi aveau să moară, în curând, asasinaţi. Watts notează că de aici începe paranoia lui Ceauşescu, teama pentru propria viaţă, neîncrederea tot mai pronunţată faţă de cei din jur, mai puţin faţă de Securitate, în ale cărei mâini îşi pusese supravieţuirea politică şi fizică.
Anii optzeci sunt cei cu obositoarea şi aparent lamentabila lozincă „Dezarmare – Pace”. Americanii amplasaseră rachete Cruise şi Pershing II în Europa de Vest, iar ruşii îşi aduseseră rachetele SS-20 până în Cehoslovacia. Se înţelege, toţi puseseră ogive nucleare în vârful lor. Şi, în timp ce KGB şi GRU stimulau la greu mişcările pacifiste din Vest, România se lansase în ultima ei aventură de politică globală: toată lumea să se care cu rachetele din Europa, sovieticii să şi le pună dincolo de Urali, iar Tratatul de la Varşovia să-şi desfiinţeze dimensiunea militară, rămânând doar un organism consultativ politic! Adică, planul unei victorii americane strategice pe toată linia, realizat cu regizori şi actori români. Totul spus în gura mare, la mitinguri, la televiziune, în Scânteia şi în interviuri cu presa străină, ca să priceapă şi prostimea (care chiar nu pricepea nimic şi vedea în toate acestea simple gesturi de megalomanie ale lui Ceauşescu, după cum ne asigurau „liderii de opinie” de la Europa Liberă. Voi vorbi mai jos despre postul de radio münchenez). Iar America răspundea cum se cuvine, ţinându-şi aliatul informal de la Bucureşti la curent despre mersul negocierilor de dezarmare cu URSS, şi primind de la acesta cele mai utile sfaturi pentru a-i contracara pe Andropov, Cernenko şi Gorbaciov. Atunci, noi, cei mai mulţi, habar n-aveam. Acum, ne clarifică Larry Watts.
5. Măsurile active sovietice
Lumea care, în general, vorbeşte despre KGB, nu înţelege că cele trei iniţiale desemnează, ca şi în cazul fostului Departament al Securităţii Statului de la noi, o structură integratoare a tuturor serviciilor de informaţii din ţară. Astfel, spionajul sovietic din cadrul KGB purta, de fapt, insipida denumire de Primul Directorat Principal. Cu acesta s-a luptat România. În cele din urmă, fără succes.
Numai sursele din fosta URSS, în continuare greu accesibile, pot să ateste ce ţinte ale KGB şi GRU au necesitat investiţii mai mari decât acţiunile îndreptate împotriva României. Glumind, aş spune că noţiuni profund americane, inventate după 1990, precum Rogue Nation şi Regime Change au fost, în realitate, patentate de sovietici, în legătură cu operaţiunile şi obiectivele ce vizau România.
Desfăşurarea de forţe sovietică, expusă şi în primul volum, este impresionantă. Nu e vorba doar despre serviciile secrete ale Moscovei, ci de angrenarea tuturor celorlalte state membre ale Tratatului de la Varşovia, la nivelul şefilor de partid, de stat şi de guvern, al miniştrilor apărării, dublată de acţiunile funcţionarilor din secţiile internaţionale ale partidelor comuniste din ţările respective, pentru a debalansa România. Reuniunile lagărului Estic erau atent scenarizate, iar, în perioada în care ruşii se străduiau să fabrice pentru consum occidental imaginea de rebeli a ungurilor, delegatul Ungariei lua întotdeauna cuvântul după cel al României, spre a încerca, dacă nu să-l copieze în mod fals, atunci cel puţin să se armonizeze cu punctul de vedere românesc. Dar numai de ochii lumii. Watts descrie cu fineţe felul în care Ceauşescu încerca, în diferite ocazii, să creeze breşe suplimentare în sistem, prin atragerea RDG, a Bulgariei şi a Poloniei în susţinerea proiectelor sale. Chiar dacă lipsite de succes, asemenea întreprinderi nu doar că exasperau Rusia, dar amplificau complexele de inferioritate pe care ceilalţi lideri politici ai sateliţilor Moscovei le trăiau în relaţia cu Bucureştii. Imaginaţi-vă, însă, pentru câteva clipe, ce-ar fi însemnat coruperea lui Todor Jivkov pentru flancul sudic al NATO.
Vârful de lance al măsurilor active cu resurse extra-sovietice l-a constituit Ungaria, îndeosebi pe fondul contragreutăţii riscului de lezare a Transilvaniei, în raport cu pretenţiile româneşti asupra Basarabiei, exprimate de Ceauşescu în diferite întâlniri cu Brejnev. Bizareria implicării Ungariei în acest joc a determinat surprinzătoare conexiuni cu Vestul, în sensul că instituţii statale americane ajungeau să sprijine, conştient sau nu, măsurile active promovate de URSS împotriva României. Cât de mult erau diverse figuri politice occidentale implicate în aceste operaţiuni reprezintă o temă, de asemenea, prea puţin explorată în carte. Watts o evocă, spre exemplu, pe Gabrielle Gast, analista-şefă a spionajului vest-german, o harnică agentă dublă a RDG-ului, care punea pe masa decidenţilor de la Bonn analize despre România, după dictarea primită de la Moscova.
Dar, de departe, arma favorită a KGB-ului a fost reprezentată de construirea şi propagarea, în Vest, a mitului Calului Troian românesc, un inamic perfid înfipt în Troia occidentală. Explicaţia recursului la această strategie nu poate fi decât aceea a credibilităţii imense de care România s-a bucurat la Washington, în abordarea unor teme precum încheierea războiului din Vietnam, apropierea de China şi rezolvarea conflictului arabo-israelian după 1973. Ce altceva poţi, în asemenea condiţii, să faci, decât să orchestrezi partitura, interpretată magistral de diferiţi terţi, conform căreia Romania e un rebel fals, introdus de Moscova pe gâtul americanilor.
Un asemenea interpret, argumentează Watts, a fost, a doua zi după defectarea sa în America, Ion Mihai Pacepa. De precizat că, în aceeaşi zi în care Pacepa urma să dezerteze, Brejnev i se confesa lui Honnecker că va întreprinde măsuri extraordinare împotriva lui Ceauşescu. Şi s-a ţinut de cuvânt.
Să ne înţelegem: dincolo de antipatia unora faţă de Pacepa, cred că e corect să afirmăm că avem de-a face cu unul dintre cele mai valoroase active de intelligence din secolul XX, aruncate în curtea altuia. Răbdarea de a-l recruta în Securitate şi a aştepta zece ani pentru a-l aşeza, treptat, pe cele mai înalte paliere de decizie politică nu poate fi decât apanajul unor mari servicii secrete. Din câte a consemnat istoria, numai Markus Wolf a mai reuşit o performanţă de acest grad, când, după 20 de ani de la lansarea la apă a spionului Günter Guillaume, şi plimbarea lui legendată prin America Latină, a reuşit să-l aducă în RFG şi să-l plaseze, în calitate de referent, la cabinetul cancelarului Willy Brandt.
Contrazicând rigoarea ierarhiilor comuniste, Pacepa deţinea, la momentul defectării sale, următoarele funcţii: director-adjunct al Direcţiei de Informaţii Externe din cadrul Securităţii, secretar de stat în Ministerul de Interne şi consilier al Preşedintelui României. Cumulul, ca şi sinuozitatea funcţiilor sale redau însăşi mişcarea de şarpe a personajului. Poziţionarea aceasta i-a facilitat accesul la cele mai importante secrete şi iniţiative politice ale lui Ceauşescu, inclusiv ascendentul asupra altor compartimente ale Securităţii pe care încerca, împotriva aceloraşi principii ierarhice rigide, să şi le subordoneze. Un vis sovietic devenit realitate, la 15 ani de la azvârlirea pe drumuri a consilierilor URSS din interiorul Ministerului român de Interne. Dar mai este un amănunt: admiţând că Pacepa a lucrat pentru KGB, furnizându-le sovieticilor informaţii inestimabile (ar fi interesant de aflat cum comunicase în tot acest timp cu rezidenţa de la Bucureşti şi cu centrala de la Moscova), el nu a reuşit să atingă un obiectiv fundamental: influenţarea lui Ceauşescu de a-şi modifica orientarea pro-vestică şi anti-sovietică.
Fuga lui Pacepa în America nu a reprezentat o plecare în concediu, ci multă, multă muncă pentru fostul confident al lui Ceauşescu. Ajuns acolo, ne spun documentele CIA la care Watts a avut acces, Pacepa a făcut totul spre a-i convinge pe americani de fake-ul ceauşist, de faptul că e fabricat de ruşi şi că, prin urmare, liderul român nu e de încredere. Pacepa a mers atât de departe încât l-a vopsit pe ambasadorul SUA de la Bucureşti, Harry Barnes, ca fiind omul lui Ceauşescu. Totuşi, legenda anticomunistă ataşată lui Pacepa şi întreţinută până azi n-a fost convingătoare. După debriefing-ul de la Langley, americanii i-au mulţumit şi l-au pus pe liber, atât din raţiuni de neîncredere, cât şi datorită interesului pe care Administraţia Carter, consiliată de Zbigniew Brzezinski pe linie de securitate naţională, continua să îl manifeste faţă de România. Abia după venirea la Casa Albă a găştii dure reaganiene, orientată spre confruntarea directă cu URSS, Michael Ledeen (un mic activist, la acea dată, al grupusculului neoconservator ce avea, peste ani, să-şi impună agenda în faţa lui George Bush-fiul, oferindu-ne nebunia din Afganistan şi Irak) îl recuperează pe Pacepa, intuindu-i utilitatea, indiferent de fostele sau încă existentele lui, la acea dată, apartenenţe secrete. Se contura, treptat, perioada în care interesele americane şi sovietice se suprapuneau tot mai mult, în evidentul dezavantaj al României.
Cu toate acestea, Pacepa a înregistrat un succes notabil prin aceea că, prin fuga lui, a împiedicat vizita cu consecinţe nebănuite, pe care generalul Dumitru I. Dumitru, şeful contraspionajului militar, urma să o efectueze în America, în toamna lui 1978. Cum să-ţi mai trimiţi un ofiţer de informaţii în ţara pe care tu o tratai onest şi corect, dar care tocmai îi dăduse azil politic unui dublu trădător?
Prin diferite colţuri din media romănească, varianta Calului Troian mai are şi astăzi succes, oricât de mult ar exhiba Watts documente ce o infirmă. Ea a fost, în orice caz, vehiculată în anii în care România se apropia periculos de mult de NATO, de către diferiţi comentatori cu pretinse acreditări ideologice occidentale. Pesemne că în ultimul volum al trilogiei, Larry Watts îi va evoca pe aceşti partizani „anti-comunişti” ai neintegrării României în structurile nord-atlantitce, ca şi pe comanditarii lor.
O dimensiune intens folosită de Moscova împotriva lui Ceauşescu a constituit-o falanga de agenţi rămaşi în România după retragerea trupelor şi a consilierilor sovietici. Watts o cercetează, după părerea mea, mult prea puţin. În loc să evoce documente ale Securităţii (este însă de presupus că arhivele Direcţiilor I, III şi ale U.M. 0110 au fost literalmente devalizate imediat după decembrie 1989), Watts citează o scrisoare a contraspionajului israelian Shin Bet către colegii români, în care se relata despre un veritabil complot cu bătaie foarte lungă, organizat în clădirea ambasadei Cehoslovaciei la Bucureşti, în 1979. Principalii participanţi (români) la şezătoarea din imobilul aflat peste drum de Liceul Spiru Haret erau Leonte Răutu (ideologul jolly joker, bun pentru toate anotimpurile politice) şi Ghizela Vass, aflată vreme de decenii în fruntea aparatului Secţiei Internaţionale a CC al PCR.
La aceştia se mai adăuga bătrânul Constantin Pârvulescu, vedeta Congresului al XI-lea al PCR, care „i-a zis-o” atunci lui Ceauşescu, chiar de la tribună. În legătură cu acest episod, în care mulţi naivi pretind şi astăzi că „văd” anti-comunism (bine că nu şi pro-americanism!), patriotism (!?!?!) şi curaj, Watts ar fi putut să analizeze clipul ce se găseşte pe Youtube. Ar fi constatat că nu fusese vorba deloc de o surpriză, cum insista, la acea vreme, Europa Liberă, având în vedere viteza cu care Ioan Popescu-Puţuri, Leonte Răutu (jolly joker-ul mereu util pentru diverse scopuri) şi George Macovescu au apărut la tribună pentru a-l combate pe Pârvulescu, căruia îi mai şi scăpase, din cauza vârstei, contrar instrucţiunilor primite, şi ceva despre „cei care au luptat contra Uniunii Sovietice.” Cei trei post-vorbitori fuseseră aleşi, pentru o replică cât mai bine adaptată la veteranul Pârvulescu, din categoria ilegaliştilor cu vechime şi cu funcţii încă importante în partid şi stat. Ceauşescu a rămas tot timpul calm, iar în secundele de rumoare în sală, de după atacul lui Pârvulescu, nu ştiu cum s-a făcut că Dăscălescu, care conducea şedinţa Congresului, l-a văzut undeva, în spate, pe Popescu-Puţuri căruia i-a dat rapid şi din senin cuvântul (Răutu şi Macovescu erau aşezaţi în prezidiu). Am motive să cred că Securitatea aflase despre ceea ce urma să se întâmple, iar Ceauşescu a optat pentru o ripostă flexibilă, lăsându-l pe bătrân să vorbească, doar pentru a-l face imediat praf, în faţa aceluiaşi corp diplomatic prezent în sală, pe care KGB-ul mizase în intenţia de a-i oferi imaginea unui Ceauşescu penibil, şifonat şi criticat deschis de un veteran al partidului.
Fiindcă ştia că nu-i poate suprima fizic pe componenţii reţelei kaghebiste din România, Ceauşescu recurgea la strategia ripostei flexibile ori de câte ori aceştia începeau să facă pe nebunii: lui Militaru, general cu acte de trădător în regulă, nu i-a aplicat art.155 Cod penal, trimiţându-l, în schimb, în spectaculosul domeniu al construcţiilor industriale, iar pe Karoly Kiraly (teleghidat – ne-o spune Watts pe baza tot de documente – de Moscova), fost membru supleant cepeex din partea minorităţii maghiare, care se transformase, deodată, în rebel, turnând România la Amnesty International, îl lasă în plata Domnului, dar organizează un interesant congres al oamenilor muncii de naţionalitate maghiară (de care îmi amintesc, fiind în liceu atunci) în care, cu subtilitate, discută despre problemele ridicate de Kiraly (fără a-l numi, evident), creând, într-un mod liniştitor, aparenţa soluţionării lor.
Aminteam mai sus de Europa Liberă. Fără a da nume şi fără a trimite la arhive, Larry Watts scrie, la pagina 361, intr-o notă de subsol că „Agenţii DSS plantaţi la Radio Europa Liberă proveneau din ambele orientări [majoritatea naţional-orientată şi o minoritate pro-Moscova], creând impresia unei lupte interne în cadrul secţiei în limba română. Cum agenţii pro-sovietici din rândul lor erau asistaţi de agenţi sovietici plasaţi la faţa locului în alte secţiuni ale postului de radio, agenţii DSS erau intr-un evident dezavantaj.” Cam atât despre postul de radio aflat pe undele mult prea scurte ale libertaţii şi democraţiei, ascultat de românii ce-i tot aşteptau pe americani, fără să ştie că puteau, la fel de bine, să comute pe Radio Moscova.
Tăcerea lui Watts în privinţa documentelor ce ar confirma afirmaţia sa despre puternica penetrare a Europei Libere de către serviciile secrete est-europene ar putea fi determinată de faptul că unii dintre respectivii agenţi – de ambele orientări, naţionalişti şi moscoviţi – s-ar putea să nu fi intrat încă în istorie şi să-i mai vedem şi azi pe la televizor.
În fine, un aspect care putea face obiectul analizelor lui Watts îl constituie apetenţa lui Ceauşescu pentru PR-ul de un anumit tip, care a influenţat şi a generat modificări spectaculoase în abordările sovietice ale anilor ’80. Ieşind în Vest, după venirea la putere, şi, mai cu seamă după show-ul din Piaţa Palatului, în ziua invadării Cehoslovaciei, Ceauşescu şi-a descoperit vocaţia de om de PR, fără, cred eu, să ştie că făcea, în realitate, PR. Vizitele la Casa Albă, întâlnirile cu monarhi din Vest, din Iran sau din Japonia, interviurile date „pe bune” unor publicaţii străine până spre sfărşitul anilor ’70 au contribuit şi ele la fabricarea unei percepţii pozitive în Occident, de pe urma căreia România a profitat, „completându-l”, la rândul ei, pe dictator, în special prin succese sportive mondiale, la Olimpiade, în tenis şi în fotbal. Cred că după ce s-au convins de această componentă a succesului românesc în Vest, băieţii mai spălaţi din KGB au propus schimbarea paradigmei de înfăţişare a tipului de lider sovietic, săturându-se de decrepiţii umflaţi şi imobili, gen Brejnev şi Cernenko. Având la îndemână resurse practic nelimitate, KGB-ul a deprins şi el gustul pentru PR, aşa încât ne-am trezit în Time Magazine cu legenda că lui Andropov îi plac jazz-ul şi guma de mestecat, totul culminând cu explozia de veritabil showbiz a lui Gorbaciov, care a reuşit, inclusiv cu ajutorul propriilor calităţi native, să le ia faţa lui Reagan şi Bush-tatăl. Îmi amintesc de o copertă a vremii, tot a lui Time, cu un Gorbaciov desenat în costumul lui Superman. „Dacă Ceauşescu poate, noi de ce să nu putem?” şi-or fi zis promotorii aceloraşi măsuri active. Şi au avut succes. Mult mai mult succes decât noi.
6. Elena Ceauşescu, vector KGB?
Vi-l puteţi închipui pe Tudor Postelnicu intrând în cabinetul lui Ceauşescu, punându-i pe birou o notă, din aceea ultra-secretă, scrisă de mână, de şeful DSS, în timp ce îi spune: „Să ştiţi că tovăraşa lucrează pentru ruşi. Dar e proastă şi nici măcar nu o ştie…”? Exclus.
Şi, totuşi, având doar indicii, nu şi documente certe (chiar aşa, şi-ar fi îngăduit U.M. 0110 să recurgă la filaj, tehnică şi note având-o ca ţintă pe Elena Ceauşescu?), Larry Watts sugerează posibilitatea ca soţia lui Ceauşescu să fi făcut diverse jocuri ale Moscovei, ca efect al influenţei exercitată asupra ei de Ghizela Vass. Prietene încă din ilegalitate, cele două au rămas destul de apropriate şi după 1970, ceea ce era de o anumită notorietate în acei ani. Oameni care lucraseră în clădirea fostului CC al PCR mi-au confirmat desele contacte dintre cele două super-activiste, iar eu, dacă aş fi fost rezidentul KGB, ştiind că pot să ajung la şefa comisiei de cadre pe ţară, aş fi fost un incompetent bun de pus la zid, dacă n-aş fi recurs la unul dintre cei mai vechi şi buni agenţi ai mei pentru a ghidona politica de cadre a României.
După ce devenise prim-vice prim-ministru, Elena Ceauşescu decidea cine ce funcţii de conducere ocupă în aparatul de partid şi de stat al ţării. Aria ei de acţiune se întindea de la funcţia de director de şcoală generală, până la cea de ministru, conferindu-i o autoritate uriaşă în managementul celor mai grele şi influente resurse umane din stat. Un om util într-o funcţie anume, într-un moment potrivit, ar fi valorat pentru Moscova greutatea în aur a acelei persoane. Sau, dimpotrivă, înlăturarea unui funcţionar sau demnitar, ori desfiinţarea unor posturi esenţiale din partid şi administraţie. Postelnicu, la conducerea DSS, şi Nicolae Pleşiţă, şef peste nou-creatul, după dezertarea lui Pacepa, Centru de Informaţii Externe sunt doar două exemple de numiri la nivel înalt, practic decise de Elena Ceauşescu. Sau plecarea de la Externe a lui Ştefan Andrei (excelent ancorat în mediile americane şi vest-europene), pe motiv de soţie care o eclipsa în public.
Watts demonstrează că, în urma unui conflict amorsat cu Ilie Ceauşescu (conflict despre care se ştia la vremea respectivă, nu şi despre cauzele lui ascunse), Elena Ceauşescu a distrus spionajul militar al României, desfiinţând 35 din cele 40 de posturi de ataşaţi militari din cadrul ambasadelor noastre din străinătate. Superb. De asemenea, pentru a lovi direct în cumnatul ei, a încercat, împreună cu funcţionari din cadrul secţiilor de cadre, ideologie şi propagandă, şi relaţii internaţionale ale CC al PCR, să saboteze activitatea Centrului de Istorie şi Teorie Militară condus de Ilie Ceauşescu, fiindcă sovieticii sesizaseră corect rolul special al acestei instituţii în formularea doctrinei militare a României, ca şi relaţiile secrete pe care le întreţinea cu diverse organisme militare americane. Watts consideră că Elena Ceauşescu a fost cea care a alimentat, de la un anumit moment, antipatia soţului ei faţă de Vest, insistând să-l convingă de existenţa sentimentelor periculos de pro-americane în Armată.
Certitudinea apartenenţei – conştiente sau nu – a Elenei Ceauşescu la măsurile active sovietice va putea fi oferită doar de arhivele KGB-GRU.
7. Filiera Ilie şi Marin Ceauşescu
Centrul de Istorie şi Teorie Militară condus de Ilie Ceauşescu a creat imense dureri de cap la Moscova, după ce instituţia, sprijinită şi de un alt frate, Marin Ceauşescu, s-a angajat în traficarea de tehnologie militară din URSS cu destinaţia Washington. Un joc mult mai periculos decât discursurile anti-sovietice şi vizitele în Vest ale fratelui Nicolae.
Operaţiunea secretă îşi avea izvorul în Convenţia de cooperare militară româno-americană care începea să aducă dividende ambelor părţi, România accesând şi ea tehnologie din Statele Unite. De remarcat că Securitatea fusese exclusă de la aceste tranzacţii ce ajunseseră să le ofere militarilor un ascendent în rivalitatea pe care o întreţineau cu oamenii lui Tudor Postelnicu.
Deşi de succes, filiera celor doi fraţi n-a putut evita consecinţele negre ale lui decembrie 1989, Ilie fiind arestat, iar Marin găsit spânzurat în subsolul ambasadei române de la Viena.
8. Luminile şi umbrele lui Emil Bodnăraş
Cartea lui Larry Watts înregistrează o altă mare ratare prin aceea că nu investighează, în adâncime, rolul lui Bodnăraş în acţiunile externe ale României.
Emil Bodnăraş a fost un Virgil Măgureanu al evenimentelor de la 23 august 1944. Asemănările dintre cei doi sunt spectaculoase şi marcante, în tot ceea ce înseamnă prezenţa lor enigmatică în momentele istorice fundamentale ale anilor 1944 şi 1989, apetitul pentru preluarea, imediat după cele două răsturnări, a serviciilor de informaţii, implicarea politică mai mult sau mai puţin discretă la vârful statului român, pe termen lung, şi, nu în cel din urmă rând, incertitudinea cu privire la adevăratele lor loialităţi.
Despre Bodnăraş ştim că, în calitate de ofiţer al Armatei Regale, a dezertat din senin în URSS. În lucrarea sa, Pavel Câmpeanu insistă asupra ideii conform cu care Emil Bodnăraş fusese antrenat să fugă la sovietici, spre a deveni un agent dublu controlat de români. Dovezile în acest sens lipsesc, dar relevantă rămâne împuşcarea unui comisar din Siguranţă, din ordinul lui Bodnăraş, imediat după 23 august 1944, care, potrivit lui Câmpeanu, fusese instructorul lui Bodnăraş înainte de dezertare, de unde şi interesul acestuia din urmă pentru a împiedica o potenţială interogare a comisarului de către ofiţerii Armatei Roşii ocupante.
Bodnăraş a fost cel mai apropiat consilier al lui Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu în politica de apropiere faţă de China şi SUA. A contribuit decisiv la plecarea Armatei Roşii din România. S-a aflat în spatele procesului care a dus la încheierea convenţiei miliare româno-americane. Iar, în 1974, i se confesa ambasadorului american la Bucureşti, spunându-i despre credinţa sa că, la un moment dat, germanii din Est şi din Vest se vor reuni. Moare subit, în ianuarie 1976, la câteva luni după vizita lui Gerald Ford în România. Eram în clasa a 6-a şi lumea era intrigată atunci despre faptul că fusese aşezat pe un catafalc foarte înalt, spre a nu i se vedea capul…
9. Prezenţa mult prea discretă a Securităţii
Ceea ce m-a surprins la Cei dintâi vor fi cei din urmă au fost relatările mai mult decât sărace despre Securitate.
Într-o carte ce descrie întreprinderile secrete de politică internaţională ale României şi disperarea cu care URSS încerca să le anihileze, Watts ar fi trebuit să identifice modul în care spionajul nostru, braţul extern al Securităţii, a sprijinit demersurile lui Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu. Nu ne spune mai nimic. Este cert că, în toată perioada analizată, rolul Ministerului Afacerilor Externe, îndeosebi al diviziei sale de planificare strategică, a fost determinant în formularea şi implementarea strategiilor ce au stat la baza jocurilor României cu China, SUA, Europa de Vest, Pakistan, Africa australă etc. Dar unde erau Direcţia de Informaţii Externe şi succesorul său post-1978, Centrul de Informaţii Externe?
Mitologiile încrucişate, întreţinute propagandistic după 1990, cum că Securitatea era ba redutabilă, ba proastă de murea, ba vitează, ba torţionară, nu fac decât să amplifice confuzia despre rolul real al spionajului român în angrenajul nostru de politică externă. Watts a beneficiat de ocazia de a găsi şi a oferi publicului răspunsuri la următoarele întrebări (exprimate de mine, în acest loc, absolut la întămplare): de ce nu au fost DIE/CIE capabile să penetreze grupurile ostile de analişti din CIA, Pentagon, Departamentul de Stat, şi din think tank-urile private ce deserveau sistemul american de securitate naţională? De ce nu aveam legături în redacţiile de la New York Times şi Time? Cine controla „exilul” românesc din Germania, Franţa, Anglia şi SUA? Noi sau sovieticii? Prin ce filiere îşi procura Europa Liberă informaţiile din România? Pentru cine a lucrat, în realitate, „disidentul” Mihai Botez?
În legătură cu acesta din urmă, am avut următoarea experienţă: prin 1979, înainte de topul muzical al lui Andrei Voiculescu de la Europa Liberă, erau ştirile târzii ale serii. Odată, ştirista cu voce metalică de la München a anunţat că profesorul Mihai Botez (auzisem despre el, fiindcă tocmai publicase o culegere de probleme de matematică pentru gimnaziu) fusese bătut, în chiar ziua aceea, de Securitate, pe stradă. Ghinion. La vreo două săptămâni, ştirea despre o nouă agresiune stradală a băieţilor împotriva aceluiaşi Botez (care devenise un fel de încasator de serviciu de pumni în plină zi) s-a repetat. Şi m-am întrebat: cât de proşti erau ăştia de la „secu”? Nu puteau să-l aresteze şi să-l bată pe bietul om la un sediu conspirativ? Şi de ce-l băteau? Ca intimidare? Sau voiau să afle ceva ascuns de la el? Şi cum reuşea Europa Liberă să afle în aceeaşi zi despre prostiile Securităţii? Şi de ce cumnatul lui Botez, Sergiu Celac (la acel moment, fost – din motive de Pacepa – traducător oficial de engleză şi rusă al lui Ceauşescu), putea (cu o asemenea ghiulea la dosarul personal de cadre: cumnat cu probleme mari la Securitate şi celebrat la Europa Libera!) să-şi facă liniştit concediile la hotelurile partidului de la Neptun şi Timişul de Sus? Watts ar fi putut răspunde la aceste întrebări…
Conduita Securităţii în planul contra-spionajului rămâne şi ea insuficient cercetată. De exemplu, atunci când Shin Bet informase Securitatea, în 1979, despre complotul pus la cale în sediul ambasadei Cehoslovaciei la Bucuresti, băieţii au dat dovadă de o bizară stare de relaxare. Foarte calmi, au preluat informaţia primită de la israelieni, scriind într-un raport că „personalul serviciilor speciale sovietice şi cehoslovace s-a reunit, căutând…căi de eliminare, prin orice mijloace necesare, a membrilor de vârf din conducerea partidului.” Când un asemenea document recunoaşte existenţa inclusiv a unor planuri de asasinare (ce altceva înseamnă „eliminare prin orice mijloace necesare”?), Watts ar fi trebuit să găsească izvoare care să indice modul de reacţie a Securităţii la o asemenea ameninţare. Nu apare nimic.
Şi atunci, avem motive să ne întrebăm: documentele există, dar nu pot fi dezvăluite? Securitatea era incompetentă? Sau avea o agendă proprie, de la bişniţă ordinară, până, poate, la trădare? Poate ne lămureşte volumul 3.
10. Târgovişte
Larry Watts distinge o constantă în privinţa opţiunilor pro-occidentale şi anti-ruseşti ale României, de la Alexandru Ioan Cuza şi până la Ceauşescu. Are dreptate. Dar, cu toate acestea, eu cred că României i-a lipsit mereu o Mare Strategie în acest sens. Prin „Mare Strategie” înţeleg un cadru de reunire şi activare coerentă a tuturor elementelor puterii naţionale (diplomatice, economice, politice, de informaţii şi militare) pentru a asigura 1) urmărirea unor obiective pe termen lung şi 2) apărarea României.
România a fost mereu prost apărată, în pofida obiectivelor generoase de politică externă pe care şi le-a propus şi promovat: Primul Război Mondial s-a încheiat pentru noi cu un noroc chior, după ce din ţară mai rămăsese doar nordul Moldovei, cu trupe ruseşti rebele, dominate de fervoare bolşevică, a doua conflagraţie globală ne-a împins în captivitatea sovietică, iar Războiul Rece s-a terminat, sângeros, cu spatele la un zid din Târgovişte, fiindcă Ceauşescu rămăsese fără obiectul muncii, după ce americanii găsiseră, ei singuri, în Gorbaciov soluţia la mai toate problemele lor de după 1945.
România nu a avut niciodată aliaţi reali, de încredere. Nici măcar Iugoslavia şi Marea Neagră. Prima, condusă de Tito, dezvoltase o antipatie adâncă faţă de ambiţiile aproape explicite ale lui Ceauşescu de a deveni un patron al Mişcării Nealiniate. Iar Marea Neagră e, în funcţie de un interes sau altul, lacul tuturor celor ce pot trimite nave militare în apele ei. Ca atare, fără aliaţi, fără soluţii de „exit” şi fără variante alternative de racordare la extrem de dinamicele aliniamente internaţionale, România va deconta mereu costuri istorice uriaşe. Absenţa unei Mari Strategii duce la tragedii. Asta chiar rimează…
În 1990, fostul meu profesor de drept internaţional din facultate (care la cursuri şi, mai ales, la seminarii era de un anti-sovietism deschis) mi-a spus: „Ceauşescu a vrut să facă politică globală. Dar pentru aşa ceva îţi trebuie resurse, iar România nu le-a avut.”
Un prieten (cu interesante conexiuni în diferite medii), căruia i-am vorbit despre cartea lui Watts imediat după apariţie, a fost intrigat de titlul lucrării. Spunându-i că va urma şi un volum trei ce va trata perioada de după 1989 şi până azi, mi-a zis, glumind, ca titlul nu va putea fi decât „Cei din urmă vor fi cei dintâi.” Am, din nefericire, toate motivele să mă îndoiesc…
Sursa: Power&Politics World via Ziaristi Online
