Foarte interesantă retorica adversarilor noștri, care nu încetează să ne acuze de 73 de ani că noi suntem agresori, invadatori, și de aceea ne-am meritat soarta de după 1945. Da, după 22 iunie 1941, când am pornit la eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei, nu există moment în care să nu fim acuzați de agresiune contra pașnicei Uniuni Sovietice. Orice postare pe internet, orice știre despre acest eveniment este întâmpinată cu acuzații și potop de injurii, cum că voi, românii, ați fost cei care ați agresat și atacat pașnica Uniune Sovietică, i-ați ucis pe cetățenii acesteia, ne-ați omorât etc. Foarte ciudat cum acest concept, al agresorului, s-a putut înstăpâni chiar și în mentalul multor români, să nu mai vorbim de cei de dincolo de Prut, cei care au fost inițial victimele agresiunii, dar nu din partea românească, ci tocmai din partea sovietică.

45 de ani de comunism nu ne-au permis să răspundem acestor acuzații, dar și în 23 de ani de democrație nu prea am făcut-o, cu notabile excepții, au fost istorici care au încercat să dea un răspuns argumentat, dar vocile lor s-au cam pierdut în corul acuzatorilor sau în indiferența majorității. Și astfel, în anul 2013, suntem percepuți tot ca și agresori, invadatori ai pașnicei Uniuni Sovietice, paradisul proletariatului mondial. Noi, puși alături de germanii lui Hitler, și cu nimic mai prejos. În acest demers acuzator s-au înscris și alții, profitând de lipsa de reacție a majorității istoricilor noștri, precum și de indiferența crasă a majorității.

Nu am cum, din lipsă de spațiu, să fac o trecere în revistă, dar am să încerc să răspund parțial acestor acuzații, dar nu pe baza celor spuse de ai noștri, ci tocmai pe spusele principalilor acuzatori sau a celor neutri.

Istoria oficială sovietică, preluată cu brațele deschise de moștenitoarea Uninunii Sovietice, respectiv Rusia, este categorică în acest sens. Naziștii germani, împreună cu fasciștii români, au atacat mișelește la 22 iunie 1941 pașnica Uniune Sovietică, doar în urma scopurilor lor imperialiste. Această aserțiune repetată la infinit a fost suficientă ca și justificare pentru ocuparea și jefuirea țării după 1944, pentru comunizarea ei și transformarea într-o colonie sovietică, pentru golirea ei de resurse, uciderea și deportarea elitelor, masacrele inocenților, deposedarea de orice bunuri, totul se justifica prin această afirmație: ne-ați atacat mișelește la 22 iunie 1941! Tocmai în urma acestei acuzații, Ion Antonescu continuă să fie demonizat, scos din manuale și cărți de istorie, aruncat la coș ca și un ticălos și trădător de țară. Horty are trei monumente în Ungaria, el, cel care a ucis peste patru sute de mii de evrei, dar Antonescu rămâne fără vreun monument în România. Asupra chestiunii evreiești în România voi reveni, desigur.

Dar să vedem cine ne acuză de agresiune, respectiv pașnica Uniune Sovietică, care la 14 decembrie 1939 era definită ca și stat agresor, nu de către România, nu de către Germania, stați liniștiți. Ei bine, dragi admiratori ai URSS, era declarată stat agresor tocmai de către Societatea Națiunilor. Câți știu asta? Nu în 1940 sau 1941, ci în 1939.

Hitler era un criminal și un ticălos. De acord, subscriu. Cine se declară admirator al lui nu e zdravăn la cap. De acord, subscriu. Dar Stalin? Cel care a ucis mai mulți oameni ca și Hitler, fiind întrecut doar de călăul numărul unu din istoria mondială, tovarășul Mao Zedung? Cultul pentru Hitler e interzis, dar cultul pentru Stalin e OK. Rusia face pași mari pentru a-l reabilita, dar toată lumea e liniștită, e treaba lor. Mare parte dintre ruși în consideră erou, din nou e treaba lor, toată lumea dă din umeri. Dar ce s-ar întâmpla dacă mâine în Germania un partid l-ar declara pe Hitler mare erou? Cum ar sări întreaga omenire condamnând într-un glas o asemenea enormitate? Și eu alături de ei. Dar ce facem cu Stalin? De ce nu este el demonizat la fel ca și Hitler, din moment ce au fost la fel de criminali, ba Stalin l-a și întrecut? Astăzi de poți afișa ca mare admirator al lui Stalin și nimeni nu are nicio treabă, dar încearcă să te afișezi ca admirator al lui Hitler! Este un caz clasic al unei idei mult repetate dar puțin înțelese: istoria e scrisă de învingători. Iar noi, în ciuda jertfelor, eroismului soldaților noștri, am fost învinși și lăsați pradă nesățiosului imperiu sovietic.

Din acest motiv nu ne-am putut onora eroii, din acest motiv ne-am ucis generalii și soldații de pe frontul de est în pușcării și gulaguri pe model sovietic, din acest motiv suntem astăzi în situația în care suntem. Iar ceea ce este mai grav, generația de mâine crește tot așa, fără să cunoască adevărul, fără să-și știe eroii. Se sting pe lângă noi, uitați de toți, ignorați de toți, ultimii veterani ai războiului României, ultimii martori ai acelei încleștări supreme pentru neam și țară, ultimii martori ai luptei pentru existența neamului românesc. Iar noi, ce facem? Stăm prostiți cu ochii la televizor, la emisiuni de tot rahatul, care înlocuiesc totul și ne dau iluzii. Între timp, pe lângă noi se decide soarta lumii, dar nicio problemă, numai să nu se întrerupă telenovela preferată sau emisiunea despre ceva pițipoance. Între timp, veteranii noștri mor în uitare, în fiecare zi. În fiecare zi alții trec la Domnul, uitați de noi, dar măcar acolo își vor putea întâlni camarazii, adevărații români căzuți pentru patrie, cei care și-au lăsat oasele din Basarabia la Cotul Donului, din Caucaz în Crimeea, de la Oarba de Mureș în Munții Tatra.

Secretul sovietic și rusesc

Protocolul secret al Pactului Ribbentrop-Molotov încheiat la 23 august 1939 a fost secret și necunoscut până la sfârșitul războiului, fiind descoperit de către aliați în arhivele capturate de la Germania nazistă înfrântă. Mă întreb dacă nu cumva obsesia lui Stalin pentru cucerirea Berlinului să nu fi avut și motivația pentru a pune mâna pe arhivele Reichului, în așa fel încât acest protocol secret să fi rămas nedescoperit pentru totdeauna? Să nu uităm faptul că nici în ziua de astăzi arhivele sovietice nu sunt desecretizate și accesibile publicului, ca să putem afla adevărul asupra pregătirii agresiunii sovietice împotriva vecinilor și a întregii lumi! Fiindcă până la urmă de asta vorbim, de pregătirea lui Stalin de ofensivă, atât doar că Hitler i-a luat-o înainte, dar nu cu mult, cu maxim două săptămâni.

Iar această minciună a fost propagată și acceptată de întreaga lume timp de decenii, era oarecum firesc, Hitler a fost un monstru, și prin antiteză, toți cei care au luptat împotriva lui erau băieții buni. Al doilea război mondial se terminase, începuse Războiul Rece, problema nu mai era de actualitate, deși au mai fost istorici care au ridicat timid unele semne de întrebare la care nimeni nu a putut răspunde, dar au fost întâmpinate cu reacții dure din partea istoricilor oficiali sovietici, apoi ruși. Totuși, cel care a aruncat prima piatră care a zguduit edificiul de minciuni clădit timp de decenii a fost un defector sovietic din GRU (serviciul de informații al armatei sovietice) care trăiește ascuns în Marea Britanie, pe nume Vladimir Rezun și care scrie sub pseudonimul Victor Suvorov. Prima sa carte a fost povestea vieții sale în GRU și a defectării sale, intitulatăGRU, cenușă fără epoleți, carte citată și de Grigore Cartianu în seria sa de cărți dedicate amestecului GRU și KGB în revoluția română din decembrie (le recomand și pe acestea). Apoi a scris Spărgătorul de gheață, urmată de altele pe aceeași temă, respectiv marea mistificare a secolului. Cele mai importante din cărțile următoare sunt Ultima republică (3 volume), Epurarea și Ziua M. În aceste cărți el demonstrează faptul că Stalin se pregătea de război împotriva Germaniei și o face foarte convingător, folosind doar surse oficiale sovietice, arhivele sovietice fiind secretizate în continuare. Cert este că la fiecare nouă carte aduce noi și noi dovezi, iar demersul său este urmat și de alți istorici care încep să abordeze subiectul ajungând la concluzii asemănătoare (de exemplu Mark Solonin, tradus și la noi, ajunge la concluzia că atacul sovietic era programat pentru 23 iunie, iar Suvorov pentru 7 iulie). Stalin se pregătea pentru un atac devastator împotriva Germaniei și a Europei (României i se acorda o atenție specială), cu scopul declarat de a ocupa întreaga Europă pe care să o aducă în lagărul socialist, în paradisul sovietic. Atâta doar că Hitler i-a luat-o înainte.

Reacția istoricilor oficiali ruși este dură, Suvorov/Rezun este acuzat de orice, ba că e mincinos, ba trădător, orice. Dar de ce nu este combătut cu argumente clare, de genul celor expuse în cărțile sale? De ce rușii nu desecretizează arhivele și invită istoricii din întreaga lume să le cerceteze și să-i răspundă cum se cuvine acestui impostor? De ce nu zic poftiți, domnilor, haideți să vedeți adevărul și să constatați cu ochii voștri că acest Suvorov/Rezun spune numai idioțenii? Dar nu se întâmplă așa ceva, ba dimpotrivă. Totuși, există niște mici excepții, unii istorici occidentali atent selecționați primesc acces la documente alese cu grijă, li se pun în față, cu un singur scop: hai, dă-i replica lui Suvorov/Rezun, desființează-l pe el și pe alții ca el! În schimb ai toate onorurile istoricilor ruși. Dar e insuficient și imposibil de răspuns clar și argumentat, cu toate că Suvorov/Rezun folosește doar sursele oficiale sovietice, pe care le pune cap la cap și le adună ca pe un imens mozaic din care se desprinde imaginea finală.

Și totuși, de ce nu răspund istoricii ruși desecretizând parțial arhivele, în așa fel încât să-l pună la punct pe Suvorov/Rezun? Președintele istoricilor ruși ai celui de-al doilea război mondial, Oleg Alexandrovici Rjeșevski, declara la 22 aprilie 2008: Unele documente rămân inaccesibile pe veci, dacă acestea privesc secretul de stat sau personal. Deci pe veci, pentru totdeauna. Toate țările participante și-au desecretizat documentele privitoare la al doilea război mondial, treptat, după un număr de ani, lăsându-le la îndemâna istoricilor și cercetătorilor. Singura excepție rămâne Rusia, care încă declară că le vor păstra secrete pe veci, pentru totdeauna. Dar de ce, de ce să nu le faci publice după un anumit număr de ani? E drept, cele care au mai rămas, la căderea URSS s-au distrus tone de documente.

Să dau un exemplu, la căderea zidului Berlinului, s-a încercat evacuarea documentelor poliției secrete est-germane, temuta STASI, dar cetățenii germani au împiedicat asta. Rezultatul a fost că au ajuns publice multe nume de colaboratori, spioni și informatori, unii aflați pe treptele de sus ale societății germane sau în politica vest-germană. Da, este un fapt, s-a produs un cutremur și un scandal în Germania, dar după un număr de ani desecretizarea lor nu ar fi avut impact prea mare, e vorba în acel moment doar de date istorice. Sau noi ar trebui să menținem secrete documente despre primul război mondial? Dar ce are de ascuns Rusia, căci URSS nu mai există, ce secret teribil este acela care trebuie menținut pe veci? Un singur răspuns: ADEVĂRUL.

Dar să revenim la iubitoare de pace Uniune Sovietică, la ce făcea ea și la agresiunea noastră, în lumina adevărului.

Pașnica URSS

Am vorbit mai devreme, în alt articol, despre ceea ce făcea și desfăcea Uniunea Sovietică a lui Stalin până la agresiunea noastră. De fapt, se pregătea de război, dar nu de unul defensiv, cum încearcă și astăzi să ne convingă unii, cu tot mai puțin succes, din moment ce și oficialitățile ruse încep să recunoască cu jumătate de gură, cum că Stalin pregătea o ofensivă. Am vorbit ceva pe tema asta în articolul Minciuna 22 iunie 1941.

Dar până la acel moment, al agresiunii noastre, așa zisa agresiune, să vedem ce făcea Stalin cu poporul sovietic, al cărui conducător incontestabil era. După ce Hitler anexase Austria și Cehoslovacia în anii 1938-1939, occidentalii adormiți începeau să realizeze pericolul german pentru pacea Europei, asta după ce chiar ei închiseră ochii la Munchen, permițându-i lui Hitler să înghită și restul Cehoslovaciei prin cedarea lui Chamberlain. Totuși, Hitler interpretează asta ca și o slăbiciune (cum era și de fapt) și își sporește pretențiile asupra Poloniei, în speță coridorul spre Prusia Orientală prin teritoriul polonez. În aceste negocieri atitudinea URSS devine esențială. Stalin negociază la ambele capete chiar la Moscova, pentru ca în final să dea lovitura la 23 august 1939 încheind un pact de neagresiune (așa numit) cu Germania. Păcăliți, negociatorii anglo-francezi se întorc cu coada între picioare. Acest pact Molotov-Robbentrop (de fapt Hitler-Stalin, dar rămas sub acest nume după semnatarii săi, respectiv miniștrii de externe) a fost numit de neagresiune, dar prin protocolul adițional secret era unul de împărțire a zonelor de influență în estul Europei. Pentru noi este esențial punctul 3, în care URSS își manifesta interesul pentru Basarabia, iar Germania dezinteresul pentru această regiune.

Ori, dacă asta nu e premeditarea unei agresiuni, nu știu care ar putea fi. Sau da, ultimatumul din 26 iunie 1940, precum și comportamentul armatei sovietice împotriva trupelor române care se retrăgeau pașnic și aveau ordin să nu răspundă la provocări. Am scris despre asta în articolele 28 iunie 1940. Fapte și eroi necunoscuți și Cedarea Basarbiei. Aveam alternative?

În fine, pactul s-a încheiat, pentru a feri URSS de război, spun chiar și astăzi unii. Dar ce a făcut URSS-ul lui Stalin după încheierea acestui pact? Pactul s-a încheiat la 23 august 1939, o săptămână mai târziu, Germania invada Polonia și îi zdrobea armata. Când totul se încheiase, armata poloneză nu mai exista, guvernul polonez și tezaurul ei se evacuase deja prin România. Dar Uniunea Sovietică ataca și ea estul Poloniei, fără a întâmpina prea mare rezistență, din moment ce trupele poloneze erau concentrate și distruse la vest de germani. Sovieticii au ocupat jumătate din Polonia, așa cum era stipulat în pactul susmenționat. Sunt postate pe internet suficiente imagini în care militari și generali ruși își dau mâna cu cei sovietici pe linia de demarcație de dinainte stabilită, ba chiar pun și de o defilare comună la Brest, aflat pe linia de demarcație. De curând rușii au realizat un film de război în care este scoasă în evidență combativitatea și eroismul trupelor sovietice ce apărau fortăreața Brest contra invadatorilor germani în 1941. Foarte bine, bravo lor, dar în acest film și în alte materiale nu ni se spune ce căutau sovieticii la Brest, pe atunci pe teritoriul polonez! Sau poate se înțelege din contextul istoric, doreau să-i elibereze pe muncitori și țăranii polonezi de exploatatori, astfel se poate deduce și explicația masacrului de la Katyn, pe care rușii, în fața multiplelor dovezi și insistențe, l-au recunoscut abia după căderea comunismului, prin 1992. Dar ce s-a întâmplat în Basarabia și Bucovina de nord nu au recunoscut niciodată, nu ne mai mirăm de ce arhivele lor trebuie să rămână ascunse pe veci.

Mai departe, ce face pașnica Uniune Sovietică? Ocupă Țările Baltice, pornește un război contra Finlandei cărei îi ia Karelia (vezi Finlanda și România în război. Asemănări și deosebiri(II)) și nouă ne ia Basarabia și nordul Bucovinei.

O întrebare rămâne și va rămâne fără răspuns din partea istoricilor sovietici. Una dintre cele mai multe. Dacă prin acest pact Ribbentrop-Molotov doar încercai să câștigi timp pentru a te apăra împotriva Germaniei agresive, doar asta spun ei că era rolul pactului, de ce ocupi jumătate din Polonia alături de germani ajungând să ai graniță comună cu ei? De ce Stalin nu a lăsat o fășie de teren sub forma unei Polonii independente, care să-i asigure o bucată de teren neutră în cazul unei agresiuni? E simplu, dacă Germania ar fi încercat să treacă la atac împotriva URSS, ar fi trebuit să traverseze această fâșie și surprinderea nu s-ar fi putut realiza. Mai departe, de ce Stalin nu a trecut la fortificarea noii frontiere, de ce nu a construit aici tranșee, șanțuri antitanc, cazemate inexpugnabile? Mai mult, de ce a desființat și a golit de armament vechea linie fortificată de dinainte de 1939, pe vechea frontieră, așa numita linie Stalin?

Alte întrebări fără răspuns: De ce URSS avea gata de luptă pe frontieră peste 10000 (zece mii) de tancuri din totalul de 20000, în timp ce agresorul german începuse lupta în iunie 1941 cu 3500 (trei mii cinci sute) de tancuri? URSS avea mai multe tancuri decât toate țările lumii luate la un loc. De ce URSS avea mobilizați în iunie 1941 peste 5,3 milioane soldați, spre comparație, Imperiul Țarist mobilizase în întreg prim război mondial 4,7 milioane? Desigur, pentru a se apăra, vor zice mulți. Dar atunci, de ce se găseau toți concentrați pe graniță, în loc să fie eșalonați în adâncime, pe poziții defensive?

Există niște diferențe esențiale între un dispozitiv defensiv și unul ofensiv. Când vrei să te aperi împotriva unei agresiuni, îți dispui forțele eșalonate în adâncime, în poziții defensive, fortificate cu linii de tranșee, cu cazemate și șanțuri antitanc. Le dispui astfel pe direcția de atac a inamicului, în așa fel ca șocul atacului să fie absorbit de defensiva eșalonată, forța inițială să se consume în lupte împotriva pozițiilor întărite, iar apoi tu, cu o rezervă ținută în spate, să poți lovi acolo unde apare punctul slab, unde inamicul tău în avans, consumat de luptele împotriva pozițiilor întărite, descoperă un punct slab. Acolo trebuie lovit și acolo trebuie concentrate rezerva și toate forțele disponibile, acolo e locul de ruptură și de decizie, acolo trebuie dezlănțuit contraatacul. În schimb, dacă vrei să ataci, trebuie să-ți masezi trupele pe frontieră, cât mai aproape, să fie gata să năvălească la primul semn dincolo de graniță și să copleșească din primul moment apărarea prin forța izbiturii și superioritatea numerică decisivă. Dacă vrei să te aperi, îți dispui aviația la adăpost, la câteva sute de kilmetri de graniță, în așa fel încât să poată ataca trupele inamice în avans, aeroporturile rămânând suficient de departe pentru a nu putea fi bombardate de aviația inamică. Dacă vrei să ataci, aviația ta trebuie să fie cât mai aproape de graniță, pentru a avea un drum cât mai scurt pentru a susține trupele proprii în avans și a bombarda dispozitivele inamice din adâncime.

Erau dispuse forțele sovietice într-un astfel de dispozitiv, aveau săpate tranșee și poziții defensive, erau ele eșalonate în adâncime? Nici poveste, erau toate concentrate pe frontiera sovieto-germană și sovieto-română! O masă imensă de trupe, tancuri, vehicule, gata să pornească la atac, nicidecum să se apere. Unde era concentrată aviația sovietică, la mare distanță de frontieră pentru a acționa în sigurană într-un război defensiv? Nici poveste, aerodromurile sovietice erau dispuse între 10 și 100 de kilometri de graniță și erau înțesate de avioane.

Asta a fost cauza înfrângerii suferite de URSS în 1941, toate trupele masate pe granițe gata de atac, la fel ca și cele germane. Era care pe care, cine ataca primul avea primul avantaj. Germanii au atacat primii la 22 iunie 1941, iar atacul lor i-a prins pe sovietici în dispozitiv de atac, nu de apărare. Rezultatul a fost devastator, din primele zile aviația sovietică a fost distrusă de cea germană la sol, aerodromurile sovietice ticsite de avioane se aflau la doi pași de graniță. O singură bombă bine plasată era suficient să distrugă prin incendii zeci de avioane rămase la sol.

Să fac o scurtă comparație, ca să nu ziceți că vorbesc prostii. Există multe cazuri asemănătoare în istoria militară, am să dau doar un exemplu. La începutul verii anului 1967, Egiptul, Siria și Iordania pregăteau un război contra Israelului. Dar acesta îi ia prin surprindere și atacă aeroporturile în zorii zilei de 4 iunie 1967. Atacul a fost bine gândit și executat, sincronizarea a fost perfectă. Aerodromurile egiptene, cum ar fi cel dn Alexandria a fost atacat dinspre mare la ora 7.30, oră la care ofițerii egipteni se îndreptau spre serviciul lor. În câteva ore aviația israeliană a distrus trei sferturi din cea egipteană, jumătate din cea siriană și întreaga aviație iordaniană. Trupele terestre ale celor trei țări au pornit la atac, dar lipsite de acoperirea aeriană au fost definitiv înfrânte în mai puțin de o săptămână. Este ceea ce s-a numit Războiul de șase zile.

Revnind la 22 iunie 1941, aviația germană a distrus-o pe cea sovietică la sol (doar aeroporturile erau al o aruncătură de băț) tancurile germane au rupt apărarea inexistentă sovietică și au înconjurat marile concentrări de trupe sovietice de la granițe, luând sute de mii de prizonieri. Apărarea era inexistentă și a putut fi străpunsă cu ușurință deoarece trupele sovietice erau concentrate pe granițe gata de atac. Era un joc care pe care, ambii adversari erau concentrați față în față gata de atac, dar câștigător era cel care lovea primul. Întâmplarea a făcut ca aceștia să fie germanii, iar sovieticii nu erau pe poziții defensive ci dimpotrivă, în caz contrar alta ar fi fost istoria lumii. Dar rușii nu recunosc, istoricii ruși se strădiuiesc să demonstreze ceva împotriva elementarului bun simț, sovieticii doar se apărau, ei nu aveau intenții agresive. Dar ce apărarea e aia fără tranșee și poziții defensive, ce apărare e aia în care îți înghesui toate trupele pe frontieră?

Suvorov/Rezun este foarte meticulos în demonstrația sa, el ia totul la puricat, fiecare divizie, fiecare decizie, fiecare comunicat oficial sovietic. Mai mult, ia pe rând memoriile generalilor și mareșalilor sovietici care au scris despre al doilea război mondial, memorii trecute prin cenzura sovietică! Și câte lucruri nu ni se dezvăluie tocmai din aceste memorii, deși cenzurate! Suvorov/Rezun acoperă întregul front sovieto-german în analizele sale, dar asta este o altă problemă. Eu mă voi ocupa doar de partea ce ne interesează, frontul nostru, corelând scrierile lui Suvorov cu datele din istoriografia și memorialistica noastră.

De ce România era esențială pentru Stalin?

Să nu uităm că în perioada interbelică România era un important producător european de petrol. Rezervele sale petroliere din zona Ploieștiului, precum și capacitatea de extracție și prelucrare o făcea principalul jucător european pe piața petrolului. Ori, din acest motiv, privirile tuturor erau ațintite asupra rezervelor românești de petrol în perspectiva unui război. Să nu uităm importanța petrolului românesc și în primul război mondial, atunci când în toamna lui 1916, în cursul retragerii spre Moldova, românii au incendiat rafinăriile și depozitele de petrol și au înfundat puțurile de extracție, numai ca să nu cadă în mâna germanilor. Mai târziu, în anii 1943 – 1944, când prin ocuparea Italiei Ploieștiul a ajuns în raza bombardierelor anglo-americane, aceștia au cheltuit enorme resurse și au suferit grele pierderi doar pentru a distruge petrolul românesc pentru a lipsi Germania de o resursă vitală. Astfel, nu trebuie să ne mire faptul că înainte de declanșarea celui de-al doilea război mondial, ochii tuturor viitorilor beligeranți erau ațintiți spre România și Ploiești.

Iată ce spune Suvorov/Rezun în cartea sa Spărgătorul de gheață:

Hitler si Stalin au înteles perfect expresia “petrolul este sîngele razboiului”. Generalul-colonel A. lodl martu­riseste ca, într-o discutie cu Guderian, Hitler a declarat: “Vreti sa atacati fara petrol-bine, sa vedem ce-o sa iasa din asta? Stalin s-a preocupat serios de problemele viito­rului razboi mondial înca din 1927. Pentru Stalin petrolul era o problema centrala de strategie. Iata declaratia lui din 3 decembrie 1927: ”Nu se poate purta un razboi fara petrol, iar în viitorul razboi cel ce va avea superioritate în problema petrolului, acela va avea sanse de victorie”.

Avînd în vedere aceste doua puncte de vedere, sa încercam sa gasim cine este vinovat de izbucnirea razbo­iului sovieto-german. În iunie 1940, cînd Uniunea Sovie­tica nu era amenintata de nimeni, zeci de nave de razboi sovietice au aparut în Delta Dunarii. Aceasta actiune n-avea nici un rost defensiv, dar constituia o amenintare pentru oleoductele românesti neprotejate si, prin urmare, o amenintare fatala pentru întreaga Germanie, în iulie 1940, Hitler are consultari intense cu generalii sai si ajunge la concluzia, deloc încurajatoare, ca nu e atît de simplu sa apere România: caile de aprovizionare sunt lungi si traverseaza muntii. Daca se trimit multe trupe în apararea României, vestul Poloniei si estul Germaniei cu Berlinul ramîn descoperite în fata sovieticilor. Iar daca sunt concentrate multe trupe în România si aceasta este aparata cu orice pret, tot n-ar folosi la nimic: teritoriul poate fi mentinut, dar conductele tot vor lua foc în urma bombardamentelor.

În iulie 1940, Hitler enunta pentru prima data ideea ca Uniunea Sovietica poate fi foarte periculoasa, îndeosebi daca trupele germane parasesc continentul si trec în insulele britanice si în Africa. La 12 noiembrie 1940, într-o discutie cu Molotov, Hitler îi vorbeste acestuia despre necesitatea de a mentine în România multe trupe germane, facînd aluzie evidenta la amenintarea sovietica asupra petrolului românesc. Molotov a ignorat aluzia. Iata de ce, dupa plecarea lui Molotov, judecînd lucrurile înca o data, Hitler da în decembrie directiva de desfasu­rare a planului “Barbarossa”.

În iunie 1940, cînd armata germana lupta în Franta, din ordinul lui Stalin si fara nici un fel de consultare cu aliatii germani, Jukov a rupt o bucata din România -Basarabia-si a adus navele fluviale în Delta Dunarii. Daca Hitler va face înca un pas spre apus, în Marea Britanic, cine garanteaza ca Jukov, din ordinul aceluiasi Stalin, nu va mai face înca un pas în România, un pas de o suta de kilometri, fatal pentru Germania?

Hitler a cerut sefului diplomatiei sovietice sa îndepar­teze amenintarea asupra inimii petroliere a Germaniei. Stalin si Molotov n-au facut acest lucru. Cine este vinovat de începerea razboiului? Cine pe cine a amenintat’ Cine pe cine a provocat la actiuni în replica?

Studiind în amanunt problema, marele istoric britanic L.Hart a stabilit ca planul german din iulie 1940 a fost foarte simplu: pentru a apara România de agresiunea sovietica trebuia ca atacul german sa se dea în alta parte, distragînd atentia Armatei Rosii de la cîmpurile petroliere.

În cursul analizei variantelor s-a stabilit ca atacul de diversiune va avea succes numai daca va fi puternic si surprinzator. Numarul trupelor participante la atac a sporit permanent, astfel încît, pîna la urma, s-a recunoscut ca, practic, trebuiau sa participe toate trupele terestre si o mare parte din aviatie.

Calculul lui Hitler a fost justificat: o lovitura într-un alt loc, ar fi obligat trupele sovietice sa se replieze pe tot frontul. Flotila de razboi a Dunarii ar fi ramas separata de trupe, fara posibilitatea sa se retraga. A trebuit ca mare parte dintre nave sa fie aruncate în aer si scufun­date, iar uriasa cantitate de munitii destinata deplasarii flotilei în susul Dunarii a fost pur si simplu aruncata.

Lovitura lui Hitler a fost puternica, dar nu fatala. Machiavelli arata ca o lovitura puternica, dar nu mortala, înseamna moartea celui care loveste. Desi cu greutate, Stalin si-a revenit dupa lovitura prin surprindere. A înfiin­tat noi armate si flotile în locul celor pierdute în primele zile de razboi. A taiat totusi aorta petroliera a Germaniei. Este drept, cu cîtiva ani mai tîrziu fata de cum intentio­nase.

Da, dar Suvorov a luat-o puțin înainte, iar pentru asta va trebui să revenim ceva mai devreme. Spuneam că el demonstrează faptul că URSS pregătea o ofensivă devastatoare spre vest, dar Hitler i-a luat-o înainte. Trebuie puțin detaliat acest aspect.

Considerente geopolitice

De la revoluția bolșevică din 1917, Rusia Sovietică și mai apoi URSS au dus o campanie eminamente ofensivă cu mijloace militare. Toate declarațiile și acțiunile lui Lenin  și Trotski sunt circumscrise acestui fapt. Mă refer aici la toate declarațiile acestor lideri, declarații publice care pot fi găsite oriunde în “operele” acestora. Totul merge pe ideea revoluțíei permanente, în ideea de bază conform căreia clasa muncitoare din statele capitaliste va trebui să răstoarne regimul burghez și să întroneze dictatura proletariatului, iar mai apoi să intre benevol în marea familie a republicilor sovietice socialiste. Dar Lenin mai are un citat esențial: acolo unde proletariatul este prea slab pentru a răsturna regimul burghez, Armata Roșie este datoare să acorde ajutor. Deci, în clar pentru toată lumea, armata sovietică are datoria de a elibera toate țările impunându-le comunismul. Asta au făcut în Ucraina independentă până în 1920, în Georgia în 1921 și în multe alte părți, au încercat în România în 1918 (vezi Bătălia Moldovei în războiul român antibolșevic), apoi în Basarabia ulterior, culminând cu revolta de la Tatar Bunar din 1924 (vezi Lupte antibolșevice după unire), în Finlanda în 1918 și în Polonia în 1920, apoi Germania și Ungaria în 1919. Totul pe sintagma revoluției permanente, lupta permanentă pentru a forța toate țările să intre în lagărul bolșevic. Slăbiciunea militară a Armatei Roșii și a noului stat sovietic s-a văzut prin prisma eșecurilor. După moartea lui Lenin, disputa asupra viitorului revoluției bolșevice s-a dat între două curente principale, cel reprezentat de Trotski, cu ideea revoluției permanente, și cel reprezentat de Stalin, cu ideea consolidării comunismului într-o singură țară și exportul ulterior de revoluție. Stalin a ieșit învingător, impunându-și voința și o dictatură personală greu de egalat. Trotski a fost ucis în Mexic în 1940 din ordinul lui Stalin.

Dar ce înseamnă acești termeni, revoluția permanentă și consolidarea revoluției într-o singură țară, după care această revoluție ar urma să fie exportată? Explicația este simplă, revoluția permanentă înseamnă agresiunea continuă împotriva tuturor vecinilor pentru a le impune comunismul prin forța armelor, iar partea cu consolidarea înseamnă o altă abordare, pregătirea de război a URSS până la atingerea unui potențial militar suficient de mare pentru a exporta revoluția, de fapt pentru a cuceri toate statele vecine. Iar asta a făcut URSS, prin munca sclavilor din Gulag și a cetățenilor ei mânați din spate cu pistoalele comisarilor din KGB, a creat un potențial militar imens, o forță militară de neoprit. Scopul era simplu și clar, cucerirea întregii Europe și mai apoi a întregii lumi.

Dar de ce, veți întreba pe bună dreptate. E simplu, pentru a nu exista refugiu, pentru au exista comparație. Credeți că țăranii români au dorit vreodată să intre în colhoz, pentru a-și pierde pământul și a lucra ca sclavi pe plantațiile statului? Câți partizani anticomuniști nu au murit și câte răscoale țărănești înăbușite în sânge nu au fost între 1945 și 1962, tocmai împotriva regimului comunist impus cu forța tancurior sovietice? Da, pentru unii care îl consideră și astăzi mare patriot, le spun că unele din aceste răscoale țărănești au fost înăbușite cu tunurile și mitralierele tocmai de căte generalul Nicolae Ceaușescu, viitorul conducător al statului până în 1989. Visul oricărui om de rând în paradisul comunist era să plece în lagărul exploatatorilor capitaliști, pentru asta granițele au fost ferecate, nu putea trece nimeni. Mulți au încercat să treacă, puțini au reușit. Să ne amintim perioada interbelică, cu românii de peste Nistru care înfruntau orice riscuri pentru a trece în România, înfruntau gloanțele grănicerilor sovietici, cum a fost cazul masacrului de la Fântâna Albă din 1940, în Bucovina cedată. Am scris despre asta, cu dovezi fotografice, în articolul Zdrobiți și uitați, românii transnistreni.

Stalin și corifeii comunismului știau acest lucru și l-au înțeles pe deplin. Ca statul comunist să reziste, trebuia ca nimeni să nu aibă unde să fugă, să nu existe granițe dincolo de care să se poată refugia. De aceea era nevoie ca întreaga Europă să devină comunistă. Iar asta urmărea Stalin, la fel ca și Lenin, de altfel, doar metodele difereau. Stalin își dorea concentrarea puterii militare sovietice la un astfel de nivel încât nimeni în Europa să nu-i poată sta în cale.

De aceea i-a dezlegat mâinile lui Hitler prin pactul Molotov-Ribbentrop. Hitler nu era prost, știa că nu are cum să ducă un război pe două fronturi, acest lucru a fost fatal Germaniei în primul război mondial. De aceea nu putea porni războiul contra Franței și Marii Britanii dacă era amenințat din est de către URSS. Dar prin acest pact asta a făcut, i-a dezlegat mâinile, asigurându-l că dinspre est nu i se va întâmpla nimic, deoarece ei și-au împărțit deja teritoriile. Dacă Stalin dorea pacea, nu ar fi făcut asta. Dacă Stalin dorea să se apere, războiul mondial, prezis chiar de Lenin, ar fi putut fi evitat, trebuia să nu fi avut graniță directă cu Germania și să fi evitat prin orice mijloace asta. Dar nu a fost așa, deoarece chiar Stalin asta dorea, chiar asta spunea, că va trebui să facem ca și capitaliștii să se lupte între ei, apoi să le aducem eliberarea sub forma comunismului, sprijiniți de Armata Roșie, desigur. Adică îi vom ataca prin surprindere după ce se vor consuma în luptele dintre ei. Dar cum să-i ataci dacă nu aveai graniță cu ei? Dar asta a făcut Stalin, a făcut posibilă declanșarea celui de-al doilea război mondial, asigurându-l pe Hitler de alianța sa spre est, dându-i mână liberă spre vest, ca să se răfuiască cu Franța și cu Anglia, dar apropiindu-se de Germania în așa fel încât să aibă graniță comună, prin ocuparea a jumptate din Polonia. Franța a fost îngenucheată în iunie 1940, Anglia s-a retras în insula sa impenetrabilă, cel puțin pentru germani. Ce a făcut Stalin în acest răstimp? S-a pregătit de apărare împotriva aliatului său Hitler?

Nici vorbă, a ocupat jumătate din Polonia după ce Hitler zdrobise deja armata poloneză, germanii atacaseră la 1 septembrie 1939, iar după ce polonezii erau deja bătuți, a intrat Stalin și a ocupat jumătatea estică a Poloniei practic fără luptă, ajungând să aibă graniță comună cu Germania. Ce idiot face asta dacă se teme de Hitler? Nu ar fi trebuit să mențină un teritoriu neutru, o Polonie independentă, pe care să o aprovizioneze cu armament ca să se poată apăra împotriva unei agresiuni germane ce ar fi vizat și teritoriul sovietic? Nu, nici vorbă, ba mai mult, Stalin se grăbește să comunizeze partea sa din Polonia, impunând regimul comunist.

Pe ofițerii polonezi capturați îi execută la Katyn, pentru a șterge identitatea poloneză din noile teritorii cucerite de sovietici. Chiar așa, se vor întreba mulți, ce rost a avut masacrul de la Katyn? De ce a trebuit ca Stalin să execute circa 20000 de ofițeri polonezi? Un răspuns ne este dat chiar de metodologia de epurare comunistă, cum a procedat întotdeauna. Chiar Isus ne spune în pildele sale: voi bate păstorul și turma se va risipi. Adică, dacă vei ucide liderii spirituali ai unei nații, aceasta va fi mai ușor de condus, deoarece elitele au fost întotdeauna cele care au dus o nație înainte, sunt cele care au călăuzit poporul pe drumul afirmării sale. Vorbim aici de învățători, de preoți, de cărturari, de ingineri, de avocați, tot ce înseamnă elita unei națiuni. Aceste elite au luminat poporul și l-au condus pe calea afirmării sale naționale, în cazul nostru elitele de la 1848, Școala Ardeleană, sau învățătorii, preoții, avocații din Ardeal care au menținut lumina conștiinței naționale în întunericul vremurilor grele. Dar acești ofițeri polonezi împușcați la Katyn ce erau în mare majoritate? Erau ofițeri de rezervă, mobilizați la începutul războiului contra Germaniei. În viața civilă erau învățători, profesori, avocați, intelectuali, tot ceea ce însemna elita poloneză, și au fost uciși tocmai pentru asta. Să ne amintim de prigoana comunistă abătută asupra noastră după 1945, nu au fost închiși, deportați, executați în primul rând elitele noastre naționale, liderii spirituali ai poporului, tocmai pentru a lipsi marea masă de învățăturile lor, la fel ca și în cazul polonez? Lipsit de acești conducători, marea masă putea fi mai ușor condusă și manevrată după cum doreau noii conducători comuniști. Să nu ne mirăm dacă și astăzi noi suntem unde suntem, ne-au fost uciși liderii adevărați în temnițele comuniste, și acum avem lidei politici ceea ce ni s-a servit, foștii comuniști și puii lor, cu nimic mai buni.

Revenind, Stalin s-a pregătit intens pentru eliberarea Europei, i-a dat mână liberă lui Hitler pentru a termina Franța și a alunga Anglia de pe continent, apoi și-a concentrat o formidabilă forță armată pe granița comună cu Germania, singura putere majoră rămasă în Europa. Între timp, Stalin ocupase o bucată din Finlanda, Țările Baltice și de la România Basarabia și nordul Bucovinei, astfel că avea o poziție favorabilă pentru atac.

Suvorov/Rezun descrie cu lux de amănunte pregătirile lui Stalin de război, modul în care și-a concentrat trupele, faptul că armata sovietică era în mare parte mobilizată sau în curs de mobilizare, gata de atac. Se desfășuraseră deja primul eșalon strategic pe graniță, următoarele două erau în curs de mobilizare și desfășurare, o forță enormă, cu mult mai mare decât tot ce însemna armatele lumii ale momentului reunite. Douăzeci de mii de tancuri (Germania începuse atacul cu trei mii cinci sute la 22 iunie 1941, iar SUA aveau atunci patru sute de tancuri), împărțite în 60 de divizii de tancuri (Germania avea doar patru), diviziile mecanizate sovietice, nu cele de tancuri, aveau mai multe tancuri decât cele germane de tancuri. Până și diviziile de infanterie aveau câte un batalion de tancuri, cel puțin. Cum spuneam, aerodromurile lângă graniță, gata de a-și arunca avioanele în adâncime ca și sprijin pentru forțele de tancuri, într-un blietzkrieg identic ca și cel de la Halhin Gol din august 1939 contra japonezilor, primul de acest fel, înaintea campaniilor germane din Polonia sau din Franța. Marii comandanți germani de tancuri, ca și Guderian, nici nu puteau visa la o asemenea desfășurare de blindate.

Totuși, cum a fost posibil ca sovieticii să fie înfrânți în 1941 dacă dispuneau de asemenea forțe și mijloace? E simplu, erau concentrați pentru atac, nu pentru apărare. Diviziile de tancuri erau poziționate chiar pe graniță, la fel ca și majoritatea trupelor. Nu existau poziții defensive, nu își aveau rostul, din moment ce sovieticii erau concentrați pentru atac. Tancurile germane au rupt apărarea subțire în punctele slabe, apoi au înconjurat marile armate sovietice cu mii de tancuri, luându-le din spate și silindu-le să capituleze. Avioanele sovietice au fost distruse în mare parte la sol, aerodromurile fiind foarte aproape de graniță, astfel că superioritatea aeriană, în ciuda disproporției de forțe inițială, a trecut de partea germanilor. Restul este istorie.

Dar pentru noi, românii, este important cea ce s-a pregătit și apoi s-a petrecut pe frontul nostru. Noi am avut sudul Frontului de Sud german condus de mareșalul von Runstedt, porțiunea noastră de front fiind grupată de la granița cu nordul Bucovinei, de-a lungul Prutului până la brațul Chilia și țărmul Mării Negre. La nord Armata a 3-a Română, la centru Armata a 11-a Germană (care avea în componență și divizii române) și la sud Armata a 4-a Română.

Voi analiza din perspectiva dezvăluirilor lui Suvorov/Rezun ce forțe aveam în față, care era planul lor, și cum s-au desfășurat operațiunile militare din perspectiva noastră, dar puse în lumina datelor lui Suvorov/Rezun.

Agresiunea contra României

Prima fază a acestei agresiuni s-a consumat, cum spuneam, în 28 iunie 1940, prin ocuparea Basarabiei și a nordului Bucovinei în urma ultimatumului din 26 iunie 1940. Am cedat atunci, din păcate, siliți de împrejurările geopolitice internaționale, dar și din lașitatea internă, în care includ și lipsa pregătirilor pentru o astfel de agresiune (mai multe amănunte în Cedarea Basarabiei. Aveam alternative?) vizibilă încă de la sfârșitul primului război mondial. Atunci, la 1 mai 1919, când sovietele ne-au declarat război, fiind primul stat căruia sovieticii îi declarau război, Lenin ne-a cerut nu numai Basarabia, ci și Bucovina, numai prin acest act observăm continuitatea politicii sovietice de la Lenin la Stalin. Am fost orbi și tâmpiți, ne-a bazat pe garanțiile celor care nu le puteau oferi, în loc să ne ocupăm de problema noastră, întărirea armatei și fortificarea frontierei de la Nistru. Dar ca și astăzi, când luăm 12 avioane second-hand în loc să ne dotăm cu minimul necesar de 50, politicenii sunt preocupați mai mult de disputele între ei și sifonarea banilor publici în loc să se concentreze pe apărarea țării. Trebuiau să se construiască o mie cinci sute de cazemate puternice de apărare pe linia Nistrului și pe granița bucovineană, dar au fost gata în iunie 1940, la data ultimatumului, abia 150, cam 10%. Cine e de vină pentru asta? Sau cine e de vină pentru slaba dotate a armatei de astăzi? Aceiași politicieni de doi bani, care la următorul război se vor ascunde sau vor fugi, lăsând soldatul român să plătească cu sânge ceea ce ei nu au vrut să plătească cu bani.

În fine, sovieticii au ocupat Basarabia și nordul Bucovinei, punându-i pe germani în fața faptului împlinit, din moment ce trupele lor erau în Franța care capitulase abia de patru zile. Oricum, ei fuseseră de acord cu Basarabia, dar sovieticii au cerut și Bucovina întreagă, Hitler a reacționat, așa că s-a ajuns doar la nordul Bucovinei, dar cum Molotov a trasat granița cu un creion cu vrful gros, am pierdut și Ținutul Herța. Am fi pierdut poate ceva mai mult dacă nu ar i fost ofițeri români curajoși care să stea în fața năvălitorilor care nu ascultau de nmeni și nimic. Faptul fiind consumat, granița stabilită cum am văzut, credeți că Stalin s-a potolit? Nici vorbă.

Dar va trebui să mergem ceva mai departe, spre anul 1941. România era atât de importantă pentru ambii lideri absoluți ai continentului în 1940, prin prisma petrolului și grânelor sale, încât jocul geopolitic devine mult mai strâns.

După venirea la putere a lui Ion Antonescu, în urma cedării Ardealui de nord, apoi a Cadrilaterului, Carol al II-lea este alungat și în locul său vine regele Mihai. Problema nu este rezolvată, dar Antonescu aduce misiunea militară germană, întărește armata pentru război, dar ce făceau rușii? România intrase în orbita germană, dar ce făceau și ce pregăteau sovieticii? Se pregăteau de defensivă, de apărare? Nici poveste. Ba dimpotrivă.

Stalin pregătea un atac devastator împotriva României pentru a-i interzice lui Hitler aprovizionarea cu petrolul de la Ploiești. Acest atac fără precedent urma să fie dezlănțuit începând din nordul Bucovinei, de-a lungul Prutului , prin Delta Dunării și pe țărmul Mării Negre. La 22 iunie 1941 toate trupele sovietice erau dispuse pe poziții și gata de atac. Atâta doar că germanii și armata română le-a luat-o înainte. Dar le vom lua pe rând.

– va urma –

Cristian Negrea / Ziaristi Online