I. Războiul antiromânesc al Sovietelor

Cu toată slăbiciunea politică şi militară a ţării, după ce regimul bolşevic a fost instaurat în România, cea rămasă după jafurile teritoriale, ţara a continuat, ca „aliată” în „lagărul socialist”, să fie tratată drept principal duşman al Moscovei. Tradiţia ţaristo-bolşevică a continuat să funcţioneze sub masca prieteniei, aceeaşi „prietenie” pe care o clama ţarul Alexandru al II-lea la întâlnirea de la Ungheni cu Mitropolitul Moldovei, Iosif Gheorghian, la 11/23 aprilie 1877. Demonstraţia o face o cu impresionantă documentare Larry L. Watts. Este vorba despre un fenomen pe care nici istoricii români nu l-au luat în seamă decât secvenţial. Ceea ce impresionează este voinţa nestrămutată a unui colos de a îndeplini „testamentul” lui Engels în privinţa românilor, acela de a-i spulbera din calea „revoluţiei mondiale” chiar după ce România căzuse pradă acestei revoluţii. Sau tocmai de aceea! Acum naţia aceasta, „conservatoare” şi „naţionalistă”, trebuia „reeducată” dacă nu exterminată. Or, culmea, nici înmulţirea artificială a celor o mie de comunişti de la 1944 nu va ajunge să mulţumească Moscova, chiar dacă, în prima etapă, lucrurile păreau să meargă strună în configurarea unui homo sovieticus român. Mai mult de atât, sub Nicolae Ceauşescu numărul comuniştilor atinsese aproape patru milioane, dar nici aceştia nu erau „curaţi”, comunişti doar cu numele, dovadă că în clipa căderii dictatorului, la 22 decembrie 1989, puţini au fost aceia care nu şi-au ars carnetele de partid, întreaga ţară transformându-se, brusc, în „anticomunistă”, deşi defectele umane produse de regim nu numai că nu vor putea fi eradicate, dar au fost augmentate în febra unui „capitalism” numit de analiştii vremii ca „sălbatic”, dovadă că nici resurecţia, de faţadă, a formelor creştine nu a reuşit să ne scoată din căderea în semibarbarie, cum o considera Eminescu. Fiindcă asta şi fusese, în bună măsură, comunismul: o cădere în sălbăticie, în barbaria precreştină, dar cu toate vicleşugurile create de o „civilizaţie” modernă şi postmodernă, având resuscitate vechi rădăcini de secole fanariote, turcizate şi ţarizate.

În pofida a tot ceea ce se crede, victoria Uniunii Sovietice în cel de Al Doilea Război Mondial, mai mare decât a tuturor Aliaţilor, fiind singura care s-a ales cu un imperiu extins până în inima Occidentului, a constituit o mare înfrângere. Şi asta fiindcă Stalin a simţit, apăsător, că în timpul vieţii lui, visul măreţ al lui Marx şi Engels, al lui Lenin şi Troţki, nu va putea fi realizat. Poate niciodată! Mai mult de atât, încă Troţki a ştiut că instaurarea comunismului doar în Rusia şi în câteva ţări nu înseamnă nimic, ci doar o posibilă primejdie de moarte pentru comunism, în genere. Troţki spunea, în octombrie 1917,  în cuvântarea la Congresul al II-lea al Sovietelor, că dacă „revoluţia mondială” nu se extinde rapid pe mapamond, totul poate fi pierdut, „vom fi striviţi”: „Ori revoluţia rusă va înălţa vârtejul luptei în Occident, ori capitaliştii tuturor ţărilor ne vor înăbuşi.” În ciuda aparentului entuziasm stârnit de promisiunile utopiei, Lenin a simţit pe propria-i piele că oamenii fug de comunism ca de dracul. „De Lenin – spune Victor Suvorov – a fugit toată floarea marii culturi ruse, a ştiinţei şi a societăţii: şahişti geniali şi creatorii primelor elicoptere din lume, generali şi diplomaţi, bancheri şi oameni de afaceri, maeştri de balet cunoscuţi în întreaga lume şi actriţe, scriitori, pictori, sculptori, ingineri, arhitecţi, ofiţeri, jurişti… Chiar şi cei care au ridicat în slăvi proprietatea socială şi au afurisit oraşul diavolului galben şi America vilelor, cei din stirpea lui Gorki şi Maiakovski, şi ei au fugit. Ridicau osanale puterii muncitorilor şi ţăranilor, aflându-se departe de ei.”[1] Ca şi Troţki, Lenin a admis profetic: „Existenţa îndelungată a Republicii Sovietelor alături de statele imperialiste este lipsită de sens.” Iar Stalin o ştia prea bine. De aceea a proiectat războiul mondial pentru a crea baza globalizării revoluţiei, prin extindere în toată Europa. Troţki, flecar şi superficial în materie de gândire politică, l-a acuzat pe Stalin că a trădat „revoluţia mondială”. Nici vorbă de aşa ceva: Stalin era pragmatic şi necruţător faţă de cei care dădeau semne de slăbiciune în raport cu ideea mondializării revoluţiei. Iată de ce a pregătit răbdător Germania lui Hitler[2] pentru a deveni „spărgător de gheaţă”, ajutând-o să ajungă să se înarmeze în pofida tratatelor internaţionale, pentru ca, la rândul său, spre contracarare, să primească tot ajutorul de la Statele Unite. Cert e că ambiţiile lui Hitler le concurau pe cele ale lui Stalin, încât Pactul din 1939 a fost încălcat, ceea ce a produs Tătucului uluire fără margini în momentul declanşării „războiului-fulger” contra URSS. S-a creat legenda, de către Stalin (Gabriel Gorodeţki ş.a. încă o susţin), că Moscova nu era pregătită de război, în 1941. Într-adevăr, nu era pregătită pentru un război de apărare, ci pentru unul ofensiv, după ce puterile occidentale vor fi fost istovite de Hitler. Reamintesc că, la 15 martie 1937, şeful Direcţiei politice a Armatei Roşii, Ian Homarnik, preciza: „Armata Roşie va considera misiunea bolşevică îndeplinită atunci când vom stăpâni globul pământesc.”[3] Or, victoria parţială din 1945 împotriva Germaniei şi a Europei nu putea fi considerată de către Stalin decât o catastrofală înfrângere personală, fiindcă ratase planul cuceririi întregii Europe. Aşa se explică reacţia de neînţeles a lui Stalin de a nu participa la marea paradă a Victoriei, organizată în Piaţa Roşie, la 24 iunie 1945, festivităţile fiind conduse de înlocuitorul său, mareşalul G.K. Jukov. Istoricii au ocultat semnificaţia întâmplării, fiind socotită totuşi ca o enigmă a contextului istoric. Pentru Stalin, înfrângerea lui Hitler a fost o victorie à la Pyrrhus.

În această împrejurare s-a trecut la sovietizarea României, „aliat” căruia i s-a refuzat, ca şi la 1878, cobeligeranţa. Iar motivul principal a fost că România nu putea fi iertată pentru contribuţia la zădărnicirea planului stalinist de realizare a cuceririi întregii Europe prin alianţa ei cu Hitler, în 1941. Acest greu păcat va fi cauza principală a războiului cu Bucureştiul în următorii cincizeci de ani. Ţara continua să fie percepută ca principalul ghimpe din coasta expansiunii sovietice. Adversitatea faţă de „conservatorismul naţional” românesc a fost inoculată şi ţărilor „frăţeşti”, cel mai uşor fiind, fără îndoială, cu Ungaria şi Bulgaria, virus intrat şi-n celelalte ţări din Tratatul de la Varşovia, încă de la înfiinţarea din 1955, ca replică la NATO. Atitudinea ostilă în cadrul Tratatului de la Varşovia era generată de existenţa Basarabiei şi a Bucovinei nordice, în care elementul românesc trebuia eradicat cu program. Nici o altă ţară din pact nu avea, din acest punct de vedere, situaţia României.

La început, lupta s-a dat între aripa internaţionalistă dominantă a triadei Ana Pauker – Vasile Luca – Teohari Georgescu şi aripa naţională Gheorghiu-Dej – Lucreţiu Pătrăşcanu, la care era raliat şi Petru Groza. Pătrăşcanu, fiind şi cel mai „naţionalist” (de unde şi legenda[4] declaraţiei de la Cluj că înainte de a fi comunist este român), a trebuit să fie lichidat de însuşi Gheorghiu-Dej ca alibi la înduplecarea Moscovei de a i se da întâietate în faţa minoritarilor din partid. În 1951-1952, bătălia dintre autohtoni şi periferici a fost câştigată, cu abilitate, de către Gheorghiu-Dej, singurul dintre liderii importanţi fără antecedente bolşevice şi cominterniste. În acel moment istoric, sovietizarea totală a României era primejdia nr. 1 pentru neamul românesc, primejdie resimţită, din exil, mai ales de către geniul lui Mircea Eliade, temere formulată în 1953, în celebra conferinţă-eseu Destinul culturii româneşti: „Adevărata primejdie începe, însă, pentru întreg neamul românesc, abia după ocuparea teritoriului de către Soviete. Pentru întâia oară în istoria sa, neamul românesc are de a face cu un adversar nu numai excepţional de puternic, dar şi hotărât să întrebuinţeze orice mijloc pentru a ne desfiinţa spiritualiceşte şi culturaliceşte, ca să ne poată, în cele din urmă, asimila. Primejdia este mortală, căci metodele moderne îngăduie dezrădăcinările şi deplasările de populaţii pe o scară pe care omenirea n-a mai cunoscut-o de la asirieni. Chiar fără masivele deplasări de populaţii, există primejdia unei sterilizări spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor şi ruperea legăturilor organice cu tradiţiile culturale autentic naţionale. Neamul românesc, ca şi atâtea alte neamuri subjugate de Soviete, riscă să devină, culturaliceşte, un popor de hibrizi”.[5]

Diagnostic exact, pe care Eminescu însuşi l-ar fi pus de-ar fi trăit în anii ’50, ca să nu mai vorbim de Constantin Stere. Dar arheul unei naţiuni poate fi agresat, mutilat, deformat, „hibridizat”, cum se îngrijora Eliade (ceea ce s-a şi încercat prin „experimentul Piteşti”, prin fuga elitelor peste graniţă, prin munca forţată la Canalul Dunărea – Marea Neagră, prin execuţii, prin deportări, prin teorii ca aceea a moldovenismului, în Basarabia etc.), însă arheul etnic nu poate fi distrus până când nu dispare ultimul vorbitor de limbă românească, în cazul de faţă. Iată ceea ce n-au ştiut ruşii, deşi au simţit acest adevăr, care le-a dat coşmaruri, chiar şi în Basarabia, unde au crezut că victoria este definitivă. Şi acum se cuvine a spune că nu lipsiţi de importanţă, pentru supravieţuirea ideii româneşti în România ameninţată cu bolşevizarea completă, au fost politicienii şi oamenii de cultură care au acceptat „colaboraţionismul” cu invadatorul, ca ultimă redută în calea nimicirii românităţii. Aceştia apar doar ca odioşi „trădători” în ochii contemporanilor şi ai urmaşilor. Între aceşti „colaboraţionişti” de elită care, cu îndreptăţire, au fost consideraţi în fel şi chip, ca înjosindu-se moral, spiritual, cu autonimicirea puterilor creatoare, au fost hotărâtori, la vârf, Mihail Sadoveanu, Petru Groza, Emil Bodnăraş, Mihai Ralea, G. Călinescu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu şi alţii. Doar o scurtă zăbavă asupra lui Mihail Sadoveanu, geniul cu atâtea păcate dintre cele mai condamnabile, scoase la iveală, cu asupra de măsură, după 1989. Iată însă că Jurnalul inedit publicat în anii din urmă, arată elemente surprinzătoare. Puţini ştiu că Sadoveanu a oscilat, în anii cei mai grei din istoria României moderne, între „naţionalismul” Mişcării Legionare şi internaţionalismul comunist, cei mulţi cunoscând doar ultimul membru al ecuaţiei. Mihail Sadoveanu a avut de ales, în 1944, între a fugi din apropiatul comunism şi a rămâne. O primă intenţie a fost  să plece în Elveţia, până va trece primejdia, dar fraţii masoni l-au avertizat că România este deja condamnată a intra în sorbul bolşevic. A hotărât să rămână, devenind un fervent, cel puţin în aparenţă, admirator al Rusiei Sovietice. Din 1945, începe seria călătoriilor în U.R.S.S., unde este tratat „împărăteşte”.  Pe acest fond al prostituării s-au ivit texte precum Lumina vine de la răsărit, Mitrea Cocor, Nicoară Potcoavă.  Dar, în 1953, în timpul unei vizite la Moscova, îl întâlneşte pe Emilian Bucov, pe atunci şef al scriitorimii de la Chişinău. Emilian Bucov, încântat de întâlnirea cu Sadoveanu, i s-a plâns, totodată, că la Chişinău se fac demersuri ca limba română să fie numită „limbă moldovenească” şi să se decidă că e vorba de două limbi diferite. Ziarul Moldova socialistă era port-drapelul propagandei antiromâneşti. Sadoveanu notează în jurnal, la 16 decembrie 1953: „A venit la mine Emilian Bâcov cu care am stat îndelung de vorbă despre frământările de la Chişinău în ce priveşte limba moldovenească despre care unii moldoveni ar vrea s-o diferenţieze de cea românească, pentru nu ştiu ce interese. Încercările de a da drept limbă deosebită moldoveneasca, expresii şi cuvinte rostite provincial, e lipsită de seriozitate.”[6]  Sadoveanu[7] a stat de vorbă cu lingvişti eminenţi de la Moscova în speranţa că va stopa abuzurile contra limbii române. Aceştia i-au dat dreptate asupra identităţii adevărate a limbii „moldoveneşti” şi i-au promis că vor interveni în capitala R.S.S. Moldoveneşti şi în forurile politice de la Moscova. Numai că nu academicienii oneşti hotărau politica lingvistică în URSS, cu atât mai puţin în Basarabia. Soarta limbii române la Chişinău va deveni cauza centrală a supravieţuirii românismului în această provincie, de unde s-a şi născut un fenomen unic în fostele republici sovietice: poeţii au rezistat şi scriind, într-un număr impresionant, poeme despre limba maternă. Iată ce observa, la sfârşitul anilor ’80, poetul Victor Teleucă, chiar într-un text prin care avertiza privitor la dispariţia limbii române în Basarabia, intitulat Car frumos cu patru boi: „Sunt convins că nicăieri în lume nu s-au scris atâtea poezii despre limbă ca la noi în Basarabia. E clar de ce. Starea critică a limbii. Printr-o lege odioasă era sortită pieirii pentru a fi înlocuită cu alta. Într-un fel sau altul, poeţii noştri au câte una, două, trei şi mai multe poezii la această temă.”[8]

Era perioada celei mai înverşunate sovietizări şi în România. Serviciile secrete americane consemnau că Moscova a instituit în România „cel mai brutal şi mai exploatator regim de ocupaţie”,  menit să distrugă complet identitatea statului român independent”[9]. Un raport CIA din 1949 deja preciza că „e de aşteptat ca tendinţa spre dominaţie sovietică completă în România să continue”, încât ţara se apropia „din ce în ce mai mult de încorporarea în URSS”, ceea ce era chiar scopul final al Moscovei, în perspectiva căruia alogenii deveniseră conducătorii majoritari ai statului.

Vasile Luca fusese combatant în Armata Roşie maghiară, luptând împotriva României, în 1919. În iunie 1940, era viceprimar la Cernăuţi, postură în care a organizat direct deportarea a 30 000 de cetăţeni români, fireşte, „duşmani de clasă”, plus numeroase „execuţii într-un pogrom”, „rivalizând cu ceea ce trupele lui Horthy implementaseră în nordul Transilvaniei”[10]. Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Alexandru Moghioroş, Ghizela Vass (basarabeancă măritată cu ilegalistul Ladislau Vass) formau „chinta regală” a aripilor „basarabeană”, „transilvăneană” şi „română” din vechiul regat menită să construiască o nouă „identitate” României. Gheorghiu-Dej căzuse în dizgraţia lui Stalin, în 1948, deoarece intervenise în favoarea unei concilieri cu Iosif Broz Tito. Demersul fusese pus la cale chiar de Ana şi de Luca spre a-l înlătura pe Gheorghiu-Dej. Lavrenti Beria vehicula ideea că Gheorghiu-Dej este „titoist”. Stalin îl va umili silindu-l pe Gheorghiu-Dej să conducă chiar el campania împotriva lui Tito, anunţată la o întrunire a Comninformului, la Bucureşti.

În 1949, se produce însă „rebeliunea Gheorghiu-Dej – Emil Bodnăraş”, la care se va ralia şi Ion Gheorghe Maurer: „În mijlocul acestei dominaţii sovietice copleşitoare, Dej şi susţinătorii săi au reuşit să iniţieze o epurare a elitelor dependente de sovietici şi o «românizare» parţială a conducerii”, totul făcut cu diplomaţie, asimilându-le cu epurările iniţiate de Beria împotriva veteranilor Războiului Civil din Spania, „evitându-se tonurile antisovietice, antisemite şi antimaghiare”[11]. Surpriza e că, spre deosebire de Beria, Gheorghiu-Dej atrage de partea aripii naţionale tocmai pe veteranii aceluiaşi război, între fruntaşi aflându-se Petre Borilă şi Valter Roman, dar şi aripa ucraineano-basarabeană evreiască. În context, figura enigmatică este Emil Bodnăraş, fost locotenent „dezertor” din armata regală română la 1933, fugit în Ucraina la vârsta de 27 de ani. Cercetările actuale atestă că această dezertare a fost acoperirea unei misiuni de spionaj militar. Aşa s-ar explica de ce, mai târziu, el va acorda protecţie prinţesei Ileana, sora regelui Mihai. Bodnăraş era, în 1949, şef specialist al armatei, bine pregătit, cu avantajul de a fi considerat fidel Moscovei, cu atât mai mult, cu cât în 1947 îl „denunţase” pe Gheorghiu-Dej, în realitate însă sprijinindu-l între 1947-1952 şi mai târziu. Cei doi au reuşit să atragă de partea lor şi pe Alexandr Saharovski, făcându-l să creadă că aripa Ana Pauker nu îl ajută pe Gheorghiu-Dej în activitatea de partid prosovietică. Mirosind înşelăciunea, Stalin a impus, ca măsură de siguranţă, crearea Regiunii Autonome Maghiare[12]. Cu acest preţ, triada Ana-Luca-Georgescu a fost înlăturată, fapt pe care-l va regreta succesorul lui Stalin, Nichita Hruşciov, unul dintre călăii Basarabiei, care a dirijat direct impunerea regimului bolşevic la Chişinău.

De remarcat că aproape toţi conducătorii URSS şi-au făcut, mai întâi, ucenicia în distrugerea românismului basarabean, continuând, şi din acest punct de vedere, moştenirea ţarilor, atestând încă o dovadă cât de importantă a fost Basarabia, ca avanpost, în declanşarea războiului antiromânesc al Sovietelor. Basarabia şi România au fost rampă de lansare spre vârful ierarhiilor sovietice. Alexandr Saharovski a ajuns şeful spionajului extern al KGB, de exemplu. Cu excepţia unuia singur, cinci din cei şase conducători ai URSS de dinaintea lui Mihail Gorbaciov şi-au făcut ucenicia politică legată de Basarabia şi de Bucovina nordică. Ei au fost direct implicaţi în „anexarea teritoriilor româneşti şi în deznaţionalizarea populaţiei româneşti”[13] din aceste provincii, o spune Larry L. Watts. Între cei cinci (Stalin, Hruşciov, Brejnev, Cernenko, Andropov), Leonid Brejnev a fost chiar secretar al C.C. al P.C. al Moldovei (1950-1952). El a avut ca sarcină centrală rusificarea Basarabiei, împrejurare în care a apelat la execuţii şi la deportarea a 250 000 de băştinaşi, atrăgându-şi porecla de „Măcelarul Moldovei”. Basarabia a fost atât de „importantă”, încât trei dintre membrii C.C. de la Moscova, Gheorghi Malenkov, Lavrenti Beria şi Mihail Suslov au candidat, în 1951, pentru Sovietul Suprem al RSSM, ceea ce este „un indiciu al atenţiei pe care Moscova continua s-o acorde regiunii”[14]. Să mai spun că şi al şaptelea, Gorbaciov, a fost discipol al lui Iuri Andropov, format de acesta. De fapt, şi Lenin însuşi a considerat Basarabia spaţiu strategic pentru „revoluţia mondială”.

Moartea lui Stalin a dat impuls naţionalilor din partid să continue despărţirea de Moscova. În 1954, România răscumpără Sovromurile (nereuşind, totuşi, cu extracţia petrolului şi a uraniului) şi intensifică activitatea comercială cu Statele Unite. Armata,  era controlată de URSS prin cele două divizii „educate” în prizonierat („Tudor Vladimirescu”, 1943, „Horia, Cloşca şi Crişan”, 1945). Consiliată de veterani al Războiului Civil din Spania, Petre Borilă, Valter Roman, Dumitru Popescu şi Mihai Florescu, trebuia să treacă în subordine românească. Tratatul de la Varşovia, înfiinţat în 1955, era condus masiv de membri GRU, toţi ofiţerii fiind formaţi în URSS, puşi să se căsătorească cu agente sovietice. Serviciile de informaţii erau tot moscovite. Direcţia Generală de Siguranţă şi Protecţie, DGSP, înfiinţată în 1948, avea următorii şefi: director, Pantelei Bodnarenko (faimosul Pantiuşa, alias Gheorghe Pintilie), adjuncţi – Alexandru Nicolschi, rusofon din Basarabia, şi Vladimir Mazurov, ucrainean din Bucovina. DIE, 1951, era sub supravegherea consultantului-şef Saharovski, Direcţia fiind o copie a KGB-ului, formată şi aceasta din alogeni, ceea ce o deosebea net de instituţiile similare din ţările „frăţeşti”[15]. Primul şef DIE a fost Vasili Vulko (Vasile Vâlcu), bulgar, apoi ucraineanul Mihail Gavriliuk. Până în 1958, nici un ordin din Ministerul Afacerilor Interne n-a putut fi transmis „fără a avea aprobarea unui consilier sovietic” (Cristian Troncotă).

Cu aceşti mastodonţi bolşevici trebuia să se confrunte aripa comunistă a lui Gheorghiu-Dej. După eliminarea grupării Ana Pauker (1951-1952), armata trece sub controlul lui Emil Bodnăraş, acesta debarasându-se de ofiţerii GRU, în frunte cu general-maiorii Constantin Doncea şi Villiam Suder. În 1955, se înscenează un protest al studenţilor împotriva staţionării armatei sovietice în România. Bodnăraş cere, cu diplomaţie, părerea lui Hruşciov despre o eventuală retragere, acesta reacţionând violent, cu vorbe grele ca „naţionalişti şi antisovietici” şi, incredibil, acuzându-i pe români de… stalinism. Drept consecinţă, după tratatul austriaco-sovietic, Moscova înfiinţează Tratatul de la Varşovia, înglobând URSS, ca hegemon, România, Polonia, Ungaria, RDG, Cehoslovacia, Bulgaria şi Albania. Ceea ce putea să le ofere Hruşciov românilor era doar reducerea trupelor ruseşti de la 250 000 la 210 000. Propunerea lui Bodnăraş a blocat relaţiile cu Bucureştiul, însă, în toamnă, Hruşciov îl anunţă, neaşteptat, pe Bodnăraş, că trupele vor fi retrase, dar, spre a satisface iarăşi vechea „onoare” ţaristă, operaţia avea să se facă nu pentru că ceruse România. Evenimentele din Ungaria lui 1956 îl postează de Gheorghiu-Dej ostil lui Imre Nagy din cauza pretenţiilor iredentiste ale acestuia. Drept răsplată, Hruşciov oferă un dezgheţ al relaţiilor României cu Basarabia, între 1956-1959. Atunci familiile despărţite de Prut se revăd pentru prima oară din 1944. Chişinăul declară că „RSS Moldova are cele mai apropiate relaţii cu România”. Mai mult de atât, la întâlnirea CAER din mai 1958, Hruşciov anunţă începerea retragerii trupelor. După ce minunea s-a întâmplat, Bucureştiul  continuă ofensiva desovietizării, blocând deschis integrarea economică supranaţională a Blocului (1962), ceea ce va determina KGB-ul să considere că retragerea a fost cea mai mare greşeală politică a lui Hruşciov. În septembrie 1958, după retragere, Hruşciov va recunoaşte: „În România, chiar şi printre oficialii Partidului Comunist, se dezvoltă o atitudine nesănătoasă, naţionalistă şi antisovietică, care trebuie retezată de la rădăcină. (…) Mamaliznikii (mămăligarii, cum îi insulta Hruşciov pe românii din Basarabia şi Ucraina, n.n.) nu sunt o naţiune, ci o curvă.”

Contramăsuri: se închide graniţa cu Basarabia, orice contact dintre cele două maluri ale Prutului fiind catalogat drept „deviaţionism naţionalist”; intelectualii care recunoscuseră identitatea lingvistică şi culturală cu a românilor, sunt acuzaţi de „propagandă naţionalistă” şi reprimaţi; Basarabia este „transformată într-o bază pentru operaţiunile clandestine împotriva României”[16]. Moscova trece la recrutarea de noi agenţi fideli. În ianuarie 1959, consultantul naval sovietic umbla prin ţară pentru recrutări. Când generalul Ion Ioniţă l-a avertizat să înceteze, bolşevicul i-a răspuns: „Dacă ar mai fi măcar un regiment sovietic pe pământ românesc, ai avea curajul să mă tratezi în acest mod?”[17] Din acel moment, a început izolarea României în Tratatul de la Varşovia, neexcluzându-se perspectiva unei noi invazii armate. Totuşi, Bucureştiul reuşeşte, între 1956-1963, să neutralizeze reţelele de informaţii sovietice şi maghiare, consilierii sovietici pleacă din ţară, Gheorghiu-Dej se opune ferm construirii Zidului Berlinului, contestând divizarea permanentă a Germaniei, excepţie în Tratat, apoi, se declanşează bătălia cu istoricii rollerişti, se rescrie istoria Transilvaniei, se mediază conflictul chino-sovietic şi criza rachetelor din Cuba etc. Serviciile americane observă trecerea de la „cea mai sovietică dintre toţi sateliţii” la independenţă, concluzia cea mai importantă fiind că naţionalismul devine cel mai important oponent al bolşevismului: „sporirea libertăţii interne şi independenţei faţă de controlul sovietic”, recomandându-se orientarea spre „acei indivizi sau grupuri care demonstrează tendinţe de independenţă în gândire, aspiraţii naţionaliste sau dorinţa de a-şi folosi influenţa pentru a modifica relaţiile de subordonare dintre ţara lor şi Uniunea Sovietică”. (Din strategia americană a Consiliului Naţional de Securitate, NSC, mai 1958). Cu toate acestea, propaganda dezinformării în Cominform este puternic eficientă, întrucât operaţiunile spre independenţă ale României preferă să fie tacite, încât Wladislaw Gomułka şi János Kádár reuşesc să treacă „adevăraţii independenţi” în Tratatul de la Varşovia, deşi, în realitate, se întreceau în loialitate faţă de Moscova. Aşa se explică de ce clauza naţiunii celei mai favorizate este acordată Poloniei încă din 1960, pe când România o obţine abia în 1974. Agenţii propagandei sovietice, strecuraţi în serviciile americane, au lansat „mitul calului troian”, care ar fi fost România. Steve Weber, ungur devenit şef de operaţiuni americane (denunţat ca agent sovietic abia în 1994), şi analistul CIA, tot un maghiar, au creat legenda că, sub aparenţa independenţei, România era mâna dreaptă a politicii Uniunii Sovietice. Propaganda funcţiona la fel de bine la postul de radio „Europa Liberă”, unde la secţia maghiară fuseseră infiltraţi oameni ai lui Horthy, iredentişti înverşunaţi. Lobby-ul maghiar în Statele Unite, foarte puternic, se străduia să convingă de necesitatea retrocedării Transilvaniei către Ungaria, întrucât maghiarii de acolo erau supuşi genocidului. România a răspuns cu deteriorarea relaţiilor serviciilor de informaţii cu membrii Tratatului, în pofida demersurilor generalului Aleksei Epişev şi ale lui Nikolai Podgornâi de a-i pune la punct pe români cu ameninţări şi „tratative”. Misiunea celor doi a dat chix, încât Moscova s-a văzut nevoită să-şi retragă şi ultimii doi consilieri. În august 1963, liderii români au trecut la măsuri directe de închidere a reţelelor KGB şi GRU din ţară, cu epurarea a 149 de persoane stabilite a fi „agenţi sovietici înfiltraţi în România”[18]. La sfârşitul anului 1963, după ce Gheorghiu-Dej a semnat un acord cu Tito pentru construirea hidrocentralei pe Dunăre, Hruşciov difuzează prin presă posibilitatea schimbării paşnice a graniţelor, cu aluzie la Transilvania, ceea ce nu era cazul cu Basarabia (la care românii dădeau semne că nu renunţaseră), fiindcă aceasta trebuia considerată o despăgubire de război, punct de vedere avansat de „academicienii” sovietici din Moscova, Kiev şi Tbilisi, chit că, observă Larry L. Watts, se inversa din nou „cauza cu efectul”[19]. „Nu trebuie să ne enervăm, – decide Gheorghiu-Dej – trebuie să rămânem calmi pentru că dreptatea este de partea noastră.” Şi răspunsul imediat a fost grăbirea publicării Însemnărilor despre români ale lui Karl Marx, descoperite de un cercetător polonez în Olanda, acesta semnalându-le istoricilor români, prin 1959[20]. Marx confirma apartenenţa Basarabiei la România. Mai mult, observa că Rusia ţaristă şi Ungaria complotau împreună la ruperea Basarabiei şi Transilvaniei de la matca românismului. În pofida nemulţumirii lui Engels faţă de lipsa vocaţiei revoluţionare la români, şi acesta produsese însemnări despre abuzurile ţariste împotriva românilor: „Basarabia este românească. Şi Polonia poloneză. Nu se poate vorbi în aceste cazuri de reunirea unor grupuri etnice care au fost împrăştiate, dar pot fi numite ruseşti şi sunt înrudite; aici avem de-a face cu o cucerire flagrantă, cu forţa, a unor teritorii străine; avem de-a face, pur şi simplu, cu un furt.”[21] Calificativul „cucerire” fusese contestat, cu argumente, cum am văzut, de către Eminescu, în articolele de la Timpul, apoi de Constantin Stere, ultimul termen fiind cel mai potrivit, acela de furt, de fraudă mizerabilă la 1812. Lovitura morală dată Moscovei prin publicarea textelor lui Marx şi Engels, a avut un important ecou, determinând China „să se alăture cauzei României”[22] şi să nege pretenţiile Uniunii Sovietice în a fi centru de comandă al expansiunii comunismului. Prompt, liderul „maldavan” Ivan I. Bodiul, alt călău al propriului popor, a declanşat o contraofensivă la adresa României.

A urmat marea defecţiune a Declaraţiei de Independenţă din aprilie 1964 (an în care Hruşciov este silit să se retragă în favoarea lui Brejnev), urmată de rapida dispariţie a lui Gheorghiu-Dej de la 19 martie 1965, moarte considerată suspectă, de rezonanţă sentimentală printre români tocmai din pricina curajului rupturii faţă de invadator, dar şi prin poziţia faţă de Basarabia şi Bucovina nordică. Gheorghiu-Dej condamnase din nou, în mod direct, relaţia dintre „stăpân şi sclav” instituită între PCUS şi Partidul Muncitoresc Român, el având acum şi sprijinul Chinei. „Aspectul cu adevărat unic al Primăverii de la Bucureşti – observă Larry L. Watts – a fost că România şi-a redactat «declaraţia de independenţă», din 26 aprilie 1964, în aşa fel încât să aibă priză la cât mai mulţi membri ai comunităţii socialiste, în încercarea de a contrabalansa presiunile de la Moscova. Declaraţia, care a afirmat «relaţiile de tip nou» dintre statele socialiste, bazate pe principiile «neamestecului în treburile interne, independenţei şi suveranităţii naţionale, al drepturilor şi avantajului reciproc», «menţinerea integrităţii teritoriale», respingea în mod explicit autoritatea supranaţională în relaţiile internaţionale şi propunea o comunitate socialistă în care să fie incluse şi China, Iugoslavia şi Albania. Concentrându-se asupra unor principii generale, autorităţile de la Bucureşti nu urmăreau doar să îşi sporească gradul de independenţă. Ele atacau dominaţia sovietică asupra Europei de Est în cadrul comunităţii socialiste extinse.”[23]

Altfel spus, România contraataca (precum sperase un Mircea Eliade, în 1953) intenţiile sardanapalice ale colosului sovietic de a strivi nu numai identitatea românească, dar şi a ţărilor vecine. Nu fusese îndeajuns că Stalin suferise grozava înfrângere din Al Doilea Război Mondial de a nu fi cucerit întreaga Europă, dar acum Uniunea Sovietică se vedea sabotată şi dinlăuntrul ţărilor pe care şi le înjghebase, iar faptul se petrecea datorită aceluiaşi ghimpe din coastă, naţionalismul „reacţionar” românesc. Cu toate că Moscova a minimalizat, propagandistic, Declaraţia, importanţa ei a fost sesizată de serviciile americane, chiar dacă America a fost frapată îndeobşte de respingerea planului economic al lui Emil Borisovici Valev. Politica României dădea roade, atrăgând atenţia şi Franţei, prin discuţiile dintre prim-ministrul Ion Gheorghe Maurer şi preşedintele Charles de Gaulle, în iulie 1964. Cum Franţa era şi ea pătrunsă de agenţi sovietici, ştirea a ajuns imediat la Kremlin. Preşedintele francez intenţiona să ajute România să iasă din sistemul sovietic, din Tratatul de la Varşovia şi din CAER, spre a intra în Comunitatea Economică Europeană, oferindu-i, totodată arme şi ajutor militar „în cazul în care ar fi fost invadată de trupele statelor membre ale Tratatului de la Varşovia” ( Jan Sejna). Furios, ministrul Apărării, Rodion Malinovski (fostul comandant al trupelor de ocupaţie din România), a reacţionat birjăreşte, ameninţător, ca şi Hruşciov, asigurând că trupele sovietice vor ajunge înaintea celor franceze la Bucureşti[24].

Momentul Charles de Gaulle mi se pare de o importanţă capitală în istoria postbelică a României şi a şefiei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, promotor ar independenţei ţării, fiindcă prefigurează „noaptea de la Blair House”, din 1978, trăită de Nicolae Ceauşescu, cu prilejul discuţiilor cu preşedintele american Jimmy Carter. Era vorba, în ambele cazuri, ca România să meargă până la capăt cu ieşirea de sub cizma sovietică şi a sistemului bolşevic. Asta, de fapt, îi propunea Charles de Gaulle lui Ion Gheorghe Maurer. Nu ştiu dacă Gheorghiu-Dej a înţeles importanţa clipei, dacă nu cumva doctrina comunistă a fost mai puternică decât doctrina naţională. Aproape că nici nu se putea altfel. În orice caz, destinul, provocat sau nu, nu i-a mai îngăduit să-şi limpezească drumul, dar e mai mult decât tulburător că momentul francez va avea asupra lui acelaşi efect final ca în cazul lui Nicolae Ceauşescu, după noaptea de la Blair House, la care voi reveni. Ceauşescu a supravieţuit anului 1978 încă un deceniu, pe când Gheorghiu-Dej mai puţin de opt luni. Unele indicii pledează în favoarea inteligenţei politice a lui Gheorghiu-Dej, de vreme ce negocierile lui Maurer cu preşedintele Franţei fuseseră precedate de vizita, la nivel înalt, a delegaţiei României la Washington, în timpul mandatului lui John Kennedy, Gheorghiu-Dej rugându-l anterior, printr-o scrisoare, să se păstreze „discreţie” în relaţiile cu Bucureştiul. Când intenţiile părăsirii Tratatului de la Varşovia de către România deveniseră cunoscute şi celorlalţi parteneri, Anton Novotný, ca „pedeapsă”, a propus să i se permită ieşirea, idee care l-a scos din sărite pe Hruşciov, categorisind-o „complet greşită şi dezastruoasă”: „Este exact ceea ce îşi doresc liderii români”, va obiecta, ceea ce ar fi dus nu numai la coalizarea directă cu China, Iugoslavia şi cu Albania, dar şi la înglobarea militară în Occident, cu atât mai mult, cu cât noua istoriografie militară postrolleristă contesta  calitatea de putere „eliberatoare” a României şi a celorlalte ţări de sub „jugul fascist”, teză care ar fi grăbit năruirea dominaţiei sovietice.

Gheorghiu-Dej a murit la 19 martie 1965. Pe 22 martie secretar general al partidului va fi ales Nicolae Ceauşescu, susţinut şi de Ion Gheorghe Maurer. Dacă Moscova a sperat că lucrurile se vor schimba în politica externă a României, va vedea repede că se înşelase. „Oaia neagră” a imperiului refuza să intre în front.