„Dosarul nr. 1448/1990, care cuprinde cel de-al doilea lot al evenimentelor din 13-15 iunie 1990, a fost cel care a intrat ultimul pe rolul Secţiei I penală a Tribunalului Municipiului Bucureşti. Cu toate acestea, este primul care ajunge la final. Aceasta se datorează felului în care au fost conduse dezbaterile de către completul de judecată – prezidat de dl. Corneliu Turianu şi judecător dna. Magdalena Dumitru – cu discernământ şi operativitate, aceasta din urmă dovedită şi prin disjungerea cauzei pentru un număr de 14 inculpaţi, trimişi greşit în faţa Tribunalului, deoarece infracţiunile ce li se puneau în sarcină erau de competenţa judecătoriei de sector” (Şerban Popa, Ne păstrăm în continuare speranţa, în „Dreptatea” din 9 noiembrie 1990).

„În acest timp, unii începeau să strâmbe din nas, constatând că “gluma” lui Turianu se îngroşase şi moftul cu scoaterea cătuşelor începe să miroasă a Justiţie, de fapt a judecător independent.

În faţa fermităţii completului de judecată, procurorii încep să dea încet, încet înapoi. Numai televiziunea se ţine băţoasă pe poziţie, jurista acestei instituţii naţionale cerând cu insistenţă ca inculpaţii, chiar dacă nu li s-a dovedit vinovăţia, “barem să plătească geamurile sparte” (Simion Buia jr., Inculpaţii din 13…, în “România liberă” din 24 ianuarie 1991).

„Acest dosar este judecat de completul prezidat de către preşedintele Secţiei I penală, domnul Corneliu Turianu care, chiar la primul termen de judecată în şedinţa publică din 29.10.1990, dispune punerea în libertate a tuturor inculpaţilor, iar ca dovadă că totuşi mai sunt printre oameni şi oameni, roagă pe cei ce-i escortează să le descătuşeze mâinile arestaţilor. Apreciind că până la 7.01.1991, dată la care a fost fixată penultima şedinţă de judecată, cercetarea judecătorească a decurs normal graţie completului de judecată condus de preşedintele secţiei mai sus amintit, nu am considerat necesar a prezenta unele aspecte deficitare de ordin procedural inerente fiind oricărui început de anchetă judecătorească” (Şerban Popa, Ne păstrăm în continuare speranţa, în „Dreptatea” din 9 noiembrie 1990).

Şi, în sfârşit, a venit şi clipa mult aşteptată: sentinţa pronunţată la 28 ianuarie 1991 de Secţia 1 penală a Tribunalului Municipiului Bucureşti. Iată pe scurt cuprinsul ei:

„Cei trei inculpaţi, pentru care Procuratura a cerut achitarea integrală, Almăşan Ion Dan, Broască Constantin şi Toma Florian, au fost achitaţi pentru toate infracţiunile ce li se puseseră în sarcină, în baza art.11 pct.2 lit., raportat la art.10 lit.c) din Codul de procedură penală. Pe acelaşi temei, au mai fost integral achitaţi Lungu Gheorghe şi Mistreanu Mihai, acesta din urmă fiind unul din cei pentru care a fost nevoie de mai multe adrese ale Tribunalului pentru ca locul de deţinere (Secţia 11 Poliţie) să binevoiască a-i da drumul, atunci când instanţa dispusese punerea sa în libertate. În aceeaşi situaţie s-a găsit, dar cu un alt loc de detenţie – Penitenciarul Jilava – şi inculpata Mustaţă Ujică Tamara, care însă a fost găsită vinovată de infracţiunea de pătrundere fără drept în sediul unei instituţii publice, fiind condamnată la 6 luni închisoare. Aceeaşi pedeapsă a fost pronunţată şi pentru Rădulescu Stelica şi pentru aceeaşi infracţiune, ambele fiind achitate pentru celelalte învinuiri: distrugere în paguba avutului obştesc, ultraj şi ultraj contra bunurilor moravuri şi tulburarea liniştii publice. Inculpaţii Marin Gheorghe şi Nicu Costel au fost găsiţi vinovaţi, în afară de aceeaşi infracţiune, pentru care au primit tot câte 6 luni de închisoare, şi de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, pentru care li s-a aplicat câte 2 luni de închisoare (primul dintre ei a mai primit 6 luni şi pentru infracţiunea de ultraj) urmând să execute pedeapsa cea mai grea, adică 6 luni închisoare. În acelaşi timp însă, în temeiul art.81 Cod penal, instanţa a dispus suspendarea executării pedepsei, condiţionat, pentru toţi cei condamnaţi (…). În privinţa minorilor Lambru Dumitru şi Dobre Marian, Tribunalul i-a achitat de învinuirea de distrugere în dauna avutului obştesc, iar pentru infracţiunea de ultraj, pătrundere fără drept şi ultraj, contra bunelor moravuri şi tulburare a liniştii publice, le-a înaintat dosarul Procuraturii în scopul de a-i încadra într-o muncă sau formă de învăţământ, cu încredinţarea lor colectivelor respective. Rezultă, în concluzie, că nici unul dintre inculpaţi nu va mai avea de executat vreo pedeapsă. Şi aşa au stat destul într-o detenţie nemeritată, pentru care cei achitaţi sunt în drept şi datori chiar să ceară reparaţiile necesare de la cei răspunzători, conform prevederilor legale. Nu este sub nici un motiv cazul să renunţe la acest drept din slăbiciune, din îngăduinţă sau comoditate. Ei nu au avut parte de nici una din ele şi nici măcar de a fi trataţi în respectul legii.

Un cuvânt în plus pentru înaltul profesionalism şi lecţia de practică judiciară pe care a oferit-o completul de judecată compus din domnul preşedinte Corneliu Turianu şi doamna judecător Magdalena Dumitru. O dorim urmată de toate forurile de judecată şi în toate cazurile” (Ioan Frâncu, Punctul final în al treilea proces al „Golanilor”, în „Dreptatea” din 6 februarie 1991).

 „Imediat după evenimente şi până în zilele de acum, ex-preşedintele Iliescu a considerat normal ce s-a întâmplat în 14-15 iunie (vorbind, cel mult, de unele „excese” pe care a încercat totuşi să le justifice). Fostul şef al statului persista în a da vina pe evenimentele din 13 iunie, refuzând însă să recunoască faptul că ele au fost provocate tot de către puterea politică, prin violenţa cu care „s-a curăţat” Piaţa Universităţii. Şi apoi prin violenţa gratuită a forţelor de ordine contra manifestanţilor, luaţi la bătaie din senin, provocaţi să riposteze, Piaţa Universităţii era blocată cu maşini, ceea ce înşişi unii generali consideraseră o greşeală. Fusese o provocare clară. Se ştie apoi de înregistrarea convorbirii dintre generalii Chiţac şi Diamandescu, despre incendierea maşinilor, „aşa cum a fost înţelegerea cu domnul preşedinte”. Responsabili în egală măsură cu preşedintele Iliescu sunt conducătorii de atunci ai TVR, Emanoil Valeriu şi Răzvan Theodorescu, care, pe lângă lansarea unor apeluri aberante la „apărarea” Televiziunii, au oprit în mod nejustificat emisia (cum nu se întâmplase în decembrie 1989, deşi se trăgea chiar de pe culoarele instituţiei), ceea ce, conform declaraţiei tuturor liderilor minerilor implicaţi, a fost determinant pentru venirea lor la Bucureşti. Semnificativ este faptul că printre cei vânaţi s-au numărat şi foştii deţinuţi politici.

Mulţi dintre cei care au suferit – persoane şi instituţii – au făcut plângeri la Procuratură, unii dintre ei cu date concrete şi nume de agresori, dar ele au rămas fără urmări. Mult timp au fost şicanate ori chiar judecate tot victimele. Şi, pentru că le-a scos din cauză, pe atunci judecătorul Corneliu Turianu a fost demis de către PDSR din funcţia de preşedinte al TMB” (Roxana Iordache, 13-15 iunie 1990, o pată în istoria României, în „România Liberă”, iunie 1999).

Având în vedere tocmai aceste împrejurări sus-menţionate, Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia I penală, a pronunţat la 29 ianuarie 1991 sentinţa. Cinci inculpaţi au fost achitaţi în totalitate. Nu s-a putut proba în cazul lor nici distrugerea în paguba avutului obştesc, nici pătrunderea fără drept, nici ultrajul şi nici ultrajul contra bunelor moravuri. Mai mult: nici unul din cei cinci nu a putut fi dovedit ca fiind prezent pe 13 iunie la Televiziune! Ceilalţi şase inculpaţi au fost, de asemenea, achitaţi pentru infracţiunea de distrugere în paguba avutului obştesc, dar, reţinându-se că au pătruns fără drept în sediul unei instituţii publice ori că au tulburat ordinea şi liniştea publică, au fost condamnaţi la pedepse variind între 2 şi 6 luni închisoare, dispunându-se totodată suspendarea condiţionată a executării acestora, iar pentru faptele comise de minori instanţa a restituit cauza procurorului spre a lua măsuri de încadrare a acestora într-o muncă sau într-o formă de învăţământ.

Acum, vălul uitării pare să se fi aşternut peste primele trei mineriade. Să fie de vină amnezia?

Haideţi să ne reamintim:

Acţiunile revendicative ale minerilor din Valea Jiului, care ulterior au devenit violente şi au căpătat evidente conotaţii politice, din punct de vedere al legislaţiei penale în vigoare, îmbracă calificarea juridică a infracţiunii de subminare a puterii de stat, prevăzută şi pedepsită de art. 162 din Codul penal:

„Acţiunea armată de natură să slăbească puterea de stat se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Orice alte acţiuni violente săvârşite de mai multe persoane împreună, de natură să atragă aceleaşi urmări, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi”.

După cum se poate observa, legea nu conţine vreo precizare cu privire la expresia de „acţiune armată”, această expresie implicând însă ideea de grup (ceată) şi ideea de înarmat (având arme), indiferent de felul acţiunii. Astfel, elementul material al infracţiunii poate consta într-un atac armat împotriva unui organ al puterii de stat, într-o împotrivire armată faţă de anumite măsuri luate de un astfel de organ, în dezarmarea organelor de menţinere a ordinii sau a unor unităţi sau subunităţi militare, dar şi în orice alte acte armate săvârşite împotriva organelor locale sau centrale ale puterii de stat, indiferent dacă s-a făcut uz de arme sau nu, important fiind ca acţiunea să se fi comis de persoane care aveau asupra lor arme. Pentru înţelesul noţiunii de arme, dispoziţiile cuprinse în art. 151 din Codul penal sunt cât se poate de clare, termenul de „arme” având un dublu înţeles: acela de arme propriu-zise, cele declarate astfel prin dispoziţii legale, dar şi acela de arme „prin asimilare”, la care se referă alineatul 2. Adică exact arsenalul folosit de mineri în atacarea forţelor de ordine: arme albe, şi orice fel de obiecte folosite pentru agresare, cum ar fi bâte, sape, topoare, lanţuri. Aceasta, fără a mai pune la socoteală tehnica militară şi armamentul însuşit şi folosit de mineri, cum ar fi scuturile, grenadele lacrimogene, pistoale, tunuri de apă, maşini blindate.

Infracţiunile săvârşite de Miron Cozma şi mineri se încadrează însă perfect în prevederile alin. 2 ale aceluiaşi articol. Prin „acţiuni violente” înţelegem orice acte sau manifestări săvârşite cu violenţă şi care pot consta în atacuri violente împotriva unor persoane, în distrugeri sau devastări de localuri ale unor organe de stat, în provocarea unei dezordini, în supunerea la tratamente rele sau la batjocura unor funcţionari. Elementul caracterizant al acestor acţiuni este săvârşirea lor cu violenţă, indiferent dacă violenţa este îndreptată asupra persoanelor sau a bunurilor. De asemenea, nu este obligatoriu ca aceste acţiuni violente să fie săvârşite cu ajutorul armelor.

Să ne aducem aminte de nesupunerea lui Miron Cozma şi a minerilor în faţa încercărilor paşnice ale forţelor de ordine de a pune în aplicare hotărârea justiţiei privind ilegalitatea grevei. De plecarea într-un marş neautorizat către Bucureşti. De trecerea a cinci baraje instalate de forţele de ordine în defileu. De atacarea violentă, cu diferite arme albe, a forţelor de ordine de la Bumbeşti-Jiu. De agresarea a 17 ziarişti. De agresarea tuturor autoturismelor cu număr de Bucureşti aflate întâmplător în zonă. De avarierea a trei ambulanţe. De înarmarea minerilor. De atacarea violentă a forţelor de ordine de la Costeşti după modelul grupărilor paramilitare. De rănirea gravă, cu bestialitate, a 123 de poliţişti şi jandarmi aflaţi în misiune şi care au necesitat îngrijiri medicale. De luarea drept prizonieri, prin forţă, a 1120 de poliţişti şi jandarmi aflaţi în misiune. De umilirea, batjocorirea acestora şi a hainelor şi însemnelor militare. De însuşirea tehnicii şi armamentului trupelor M.I. şi chiar folosirea acestora împotriva forţelor de ordine aflate în misiune. De luarea drept prizonier, umilirea şi agresarea fizică şi verbală a reprezentanţilor Guvernului României în teritoriu, prefectul de Vâlcea, Nicolae Curcăneanu. De comiterea a numeroase acte de vandalism în jurul localităţii Râmnicu Vâlcea. Faţă de toate aceste fapte săvârşite în doar câteva ore şi cu o violenţă ieşită din comun, articolul menţionat din Codul penal pare încă prea sărac.

Toate aceste acţiuni au fost, indiscutabil, de natură să slăbească puterea de stat, astfel că ele nu pot fi considerate ca infracţiune de ofensă adusă autorităţii sau infracţiune de ultraj, faptele minerilor fiind absorbite în elementul material al infracţiunii celei mai grave, aceea de subminare a puterii de stat.

Infracţiunea de subminare a puterii de stat este o infracţiune de pericol, urmarea imediată a acesteia netrebuind să se concretizeze neapărat într-un rezultat material, exprimat într-o gravă vătămare adusă puterii de stat în sensul lichidării sau paralizării ei parţiale ori în mod temporar. Este suficientă şi crearea unei simple stări de pericol pentru această putere, de natură să o expună unei eventuale slăbiri. Ceea ce în speţă s-a şi întâmplat.

În primul rând, este normală autosesizarea imediată a Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi demararea de urgenţă a cercetărilor privind săvârşirea de către Miron Cozma a infracţiunii de subminare a autorităţii statului, prevăzută de art. 162 din Codul penal. În mod obligatoriu, trebuie să se ţină cont de caracterul agravant al acestei infracţiuni, neputându-se trece cu vederea faptul că este vorba despre o recidivă. Paralel cu deschiderea noului dosar penal trebuie reluat şi soluţionat primul dosar penal al lui Miron Cozma, trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă exact sub aceeaşi calificare.

Altfel spus, se impunea extinderea anchetei şi la mineriada din iunie 1990. Şi să nu spună cineva că prima zi a respectivei mineriade, cea din 13 iunie 1990, a şi fost anchetată şi adusă în faţa justiţiei, căci acest lucru s-a produs, dar numai în ceea ce priveşte victimele…  În schimb, călăii au primit o mângâiere pe lămpaş şi o „mică atenţie”, o subvenţie de câteva sute de miliarde de lei. Este cazul să reamintesc că eu însumi am fost implicat în judecarea aşa-zisei „rebeliuni legionare”, iniţiată de „bande înarmate” ce fluturau „steaguri verzi”. Instanţa i-a achitat pe toţi cum am relevat mai sus.

Sursa: Corneliu Turianu Blog via Ziaristi Online

Foto: Dinu Lazar – Fotografu