Vedem cu toții modul în care ni se induce pe toate canalele ideea că noi, românii, suntem un popor fără trecut, fără istorie, apăruți nu se știe de unde pe acest teritoriu printr-un accident nefericit al istoriei, și drept consecință, nu avem ce căuta în Europa, suntem doar niște tolerați care nu merită aceleași drepturi de care se bucură restul cetățenilor europeni. Culmea, tocmai noi, care am fost aici, pe când toți vecinii noștri, printre cei mai vehemenți susținători ai acestor teze, au apărut din stepele asiatice în vremea în care românii se îndârjeau să supraviețuiască valurilor migratoare. Dar ce te poți aștepta din partea celor veniți tocmai pe aceste valuri migratoare? Din păcate, este cu atât mai ușor ca o parte din români să fie înclinați să dea crezare unor astfel de teorii, cu cât nici chiar românii nu prea cunosc adevărul în această privință. Iar conducerea statului, prin ministerul învățământului, nu face absolut nimic în această privință, ba dimpotrivă, ciuntește și siluiește manualele de istorie făcându-le cât mai de neînțeles pentru mințile tinere, contribuind la creșterea ignoranței pe această temă. Cum s-ar putea numi această acțiune, incompetență sau neglijență criminală? Dar nu eu sunt în măsură să mă pronunț pe această temă, eu doar încerc să arăt adevărul pe baza dovezilor istorice. Dar nu am cum să le aduc pe toate în discuție, de aceea mă aplec asupra unei teme aproape deloc studiate în manuale, partea de istorie militară.
Acest articol vine în continuarea celui intitulat Arta militară românească (II) Ungurii, care la rândul său este continuarea celui numit Arta militară românească (I) Evul mediu timpuriu. Am încheiat acest articol arătând adevărul ce se desprinde din studiul atent al Gesta Hungarorum a lui Anonymus, ce descrie inclusiv primele conflicte militate dintre noi și unguri la venirea lor în Câmpia Panonică. Pe bună dreptate se vor întreba unii, cum am fost noi capabili să obținem unele succese notabile împotriva acestui tăvălug maghiar care a trecut decenii întregi aproape întreaga Europă prin foc și sabie? Într-adevăr, pare paradoxal, armatele occidentale învinse fără drept de apel, francii, germanii, trecuți pe sub copitele cailor ungurilor, iar la est, românii îl ucid pe Almoș în Maramureș, Menumorut îl bate pe Tuhutum pe Criș iar apoi le administrează o înfrângere lui Tosu și Zobolsu care îi face să fugă disperați peste Tisa și chiar Arpad își trimite întreaga armată ca să-i salveze, dar Zobolsu e ucis. Cum e posibil?
Răspunsul nu este așa dificil precum pare la prima vedere, am dezvoltat puțin ideea în Arta militară românească (I) Evul mediu timpuriu când am explicat succesele hunilor contra armatelor Imperiului Roman. La fel, se poate pune aceeași întrebare, cum se explică succesele importante ale românilor contra turcilor în evul mediu, în timp ce toate armatele occidentale erau bătute fără drept de apel în majoritatea bătăliilor care îi opuneau semilunii, ca de exemplu la Nicopole în 1396?
Răspunsul este modul de luptă. Dacă vrei să prinzi șoareci, te faci pisică. Greșeala fatală a romanilor împotriva hunilor și a altor năvălitori a fost faptul că ei au încercat să le impună acestora modul lor de luptă, bazat pe o infanterie solidă care stă ca un zid în calea atacurilor năvalnice, dar disperate, ale atacatorilor. Le-a mers contra triburilor germanice sau de altă natură până la un punct, dar ulterior acestă tactică nu a mai funcționat, era prea statică. Cezar i-a supus pe galii lui Vercingetorix printr-un asediu și o bătălie statică, săparea și înălțarea de fortificații. În fața atacurilor luptătorilor tribali, romanii făceau zid din scuturile lor mari, îi așteptau să se apropie suficient, apoi primul rând azvârlea sulițele numite pilum care îi dădea peste cap, apoi avansau în șiruri strânse, pe mai multe linii și desăvârșeau victoria. Pilumul avea vârful din oțel subțire care se îndoia după ce lovea un obstacol, astfel nu mai putea fi aruncat înapoi. Dar hunii nu luptau în modul romanilor. Năvăleau asupra lor, îi împroșcau cu săgeți care invariabil făceau victime și le subțiau rândurile, apoi se retrăgeau și reveneau din nou. Infanteria romană nu îi putea urmării pe acești călăreți, hunii reveneau și atacau din flanc, în caz că nu reușeau, se regrupau și atacau din nou până găseau un punct slab. Invariabil, bătălia era pierdută, un punct slab era găsit până la urmă.
Totuși, romanii au pierdut și împotriva triburilor germanice, de exemplu, ca și în pădurea Teutoburgică în anul 9 d. Ch. De ce? Au fost prinși în ambuscadă într-o pădure prin care înaintau într-un șir lung, fără să-și poată asigura flancurile. Mai mult, germanii erau organizați în triburi, nu aveau o capitală, un oraș care să poată fi cucerit. În Dacia, societatea era ceva mai avansată, era un stat, avea capitală și un sistem defensiv de cetăți. Odată acestea cucerite, centrul puterii centralizate în această capitală era cucerit. Decebal a greșit din acest punct de vedere, dacă nu și-ar fi concentrat toate forțele în apărarea complexului de la Sarmisegetusa și ar fi lăsat-o în mâna dușmanului, în timp ce cu toate forțele ar fi atacat și hărțuit trupele romane, Traian nu ar fi putut cuceri Dacia niciodată. Dar societatea dacică era într-un stadiu de dezvoltare care implica în mintea locuitorilor ei ideea de stat confundată cu Sarmisegetusa, dacă cădea capitala, și statul cădea. Cu toate acestea, a fost nevoie de două războaie sângeroase, iar romanii au adus de zece ori mai multe trupe ca și Varus în pădurea Teutoburgică pentru a-i învinge pe daci.
Românii au învățat în opt sute de ani cum trebuie să lupți cu migratorii, când trebuie să lupți și când nu, când să te ferești din calea lor și când să-i ataci în așa fel încât să-și maximizeze șansele de victorie decisivă. Dar ei nu aveau cavaleria puternică și abilităților de manevră ale luptătorilor de stepă în câmp deschis, de aceea ei au suplinit acest neajuns cu un alt element primordial în adjudecarea unei victorii: terenul. Maghiarii și ceilalți năvălitori ca și tătarii erau mai buni călăreți, mai numeroși și mai disciplinați în lupta în câmp deschis. De aceea românii au primit lupta doar atunci când terenul le era favorabil, de fapt ei alegeau terenul pe care să lupte, și o făceau foarte bine, ca dovadă numeroasele lor victorii gen Posada.
Vedem cum Menumorut apără Crișul și îl învinge pe Tuhutum pe o poziție favorabilă, de trecere a râului, în schimb pierde cetatea Sătmarului în fața lui Tosu și Zobolsu, un asediu. Ulterior, îi învinge pe aceștia tot la Criș, tot pe o poziție favorabilă, apoi îi urmărește până la Tisa, și poate îi distrugea de tot dacă nu venea în întâmpinarea lor armata lui Arpad. Glad îi ține pe loc și îi macină pe unguri la trecerea Timișului până ce aceștia își trec o parte din oaste prin aval și-l atacă pe flanc. Din nou Menumorut îi reține pe unguri la Iozășel timp de trei zile până aceștia reușesc să se apropie de Biharea și să înceapă asediul, dar în acest timp îi atacă continuu dinspre pădurea Igfon. Ce să mai zicem de Almoș și ai săi, total zdrobiți de maramureșeni în zona Cuhea, când tatăl lui Arpad și-a găsit sfârșitul?
Iată unele din secretele victoriilor contra migratorilor câștigate de români în acea perioadă întunecată a evului mediu timpuriu. Ei luptau doar atunci când aveau șanse, când reușeau să-i prindă pe năvălitori pe teren propice, apoi loveau decisiv. Când nu aveau șanse, se retrăgeau din calea lor, se ascundeau, apoi negociau plata unui tribut ca să fie lăsați în pace, deoarece ei știau că acești migratori vor pleca așa cum au venit, așa s-a întâmplat cu majoritatea. De multe ori năvălitorii se băteau între ei chiar pe teritoriul nostru, iar românii îi lăsau să se bată, fără a interveni de partea unora sau altora. Era normal, spre exemplu, în timpul năvălirilor vikingilor asupra Angliei, emisarii englezi încercau să-i trimită pe danezi contra norvegienilor sau invers, doar ca să poată răsufla ei ușurați. Ce ar fi trebuit să facă românii? Era în beneficiul lor.
Cu toate acestea, am menționat în primul articol unele mărturii despre români chiar în timpul hunilor, secolul V. Cântecul Nibelungilor ne pomenește de Ramunk (Radu sau Roman) al Valahiei, iar răspunsul lui Menumorut adresat solilor unguri care îi cereau pământul este suficient de explicit asupra continuității românilor încă din acea perioadă. Mai aducem și documentele bizantine care descriu ambasada lui Priscus la curtea lui Attila, unde acesta îi întâlnește pe ausoni, de fapt strămoșii oșenilor din nordul țării, din Țara Oașului.
Voi merge în continuarea celor două articole susmenționate, vorbind despre evenimentele militare care i-au implicat pe români în perioada imediat următoare, la fel de necunoscută publicului larg, respectiv secolele XI și XII.
Pecenegi, uzi, cumani
Năvălirea pecenegilor pe teritoriile noastre s-a produs în secolul X și a avut inițial un caracter deosebit de distructiv, cum s-a putut dovedi prin descoperirile arheologice a unor așezări distruse prin incendiere. O dovadă că românii le-au opus rezistență înainte de a se retrage în munți sau locuri greu accesibile, la fel cum au făcut-o și cu alte ocazii. Ulterior s-a ajuns la conviețuire deoarece pecenegii, la fel ca și alții, erau interesați mai mult de teritoriile bogate ale bizantinilor de la sud de Dunăre, unde aveau ce să jefuiască, de la populația românească mulțumindu-se să accepte un tribut în produse necesare traiului.
Astfel, primul mare raid peceneg la sud de Dunăre a avut loc la 1027, apoi acestea au urmat altele la fel de distrugătoare. Între 1032 și 1036 expedițiile lor de jaf s-au ținut lanț, în 1036 Dobrogea fiind pustiită de trei ori, în urma acestor devastări au fost părăsite definitiv Capidava și Dervent. Ulterior, potențialul lor militar va scădea considerabil în urma luptelor, ulterior și a conflictelor cu uzii și apoi cumanii, astfel pecenegii și uzii dispărând din istorie. Din timpul pecenegilor ne-a rămas o mărturie a cronicarului Ioan Mauropus cu prilejul unei expediții a oastei bizantine la nord de Dunăre contra acestora, el spunea că pecenegii au venit în Dacia peste cei ce sălășluiseră acolo, față de care stăpânitorii noștri din vechime (împărații romani și bizantini) nu și-au precupețit grija, o altă dovadă a continuității. Cumanii au dispărut în secolul XIII, după invazia tătară din 1242. Dar până atunci s-au intersectat deseori cu românii, inclusiv militar, după cum vom vedea mai departe.
Astfel, în cea mai veche cronică turcă numită Oguzame sau Analele hanului Oguz, frescă a istoriei popoarelor turce din Asia Centrală în secolele VI – XI, respectiva cronică scrisă într-un stil metaforic, amintește astfel evenimentele din secolul XI: Când Qipcaq (personificarea poporului cuman) a crescut mare și a devenit voinic, țările Urus (rușilor) Ulak (românilor) Magar (maghiarilor) și Basqurd (bascurzilor) au devenit dușmane și nu au dorit să se supună. Atunci i-a oferit lui Qipcaq mult popor și mulți ostași și i-a poruncit să meargă în părțile Ten (Don?) și Itil (Volga) și să le aducă sub ascultare.
Dintr-o zonă depărtată geografic, din Scandinavia, ne vin alte dovezi atât despre existența românilor, cât și despre capacitatea lor combativă. Cronicile scandinave vorbesc de Țara Vlahilor (Blokumannaland). Saga lui Eymund, a sfântului rege Olaf, Cercul lumii, saga lui Egil și Esmund, toate din literatura medievală timpurie islandeză vorbesc de această țară a românilor și complicatele relații cu tyrkir (turci, de fapt pecenegi), Gardarike (cnezatele rusești) și Hunaland (Ungaria). Trebuie amintit faptul că pe lângă noi trecea vestitul drum de la varegi la greci, care unea Scandinavia cu Bizanțul. Corăbiile vikingilor urcau pe râurile ce se vărsau în Marea Baltică, apoi erau transbordate pe Volga, Don, chiar și pe Nistru până la Marea Neagră. Astfel au ajuns vikingii până la Constantinopole, era o vreme când garda împăratului era constituită din vikingi. Despre capacitatea militară a românilor ne vine o mărturie tocmai din insula Gotland, un mormânt de la Sjonhem, al unei căpetenii pe nume Rodof, în tăblițele runice de acolo fiind menționat faptul că a fost ucis de către Blakumen (vlahi).
În articolul Bătălii uitate din istoria românilor. Râul Kalka (1223) i-am menționat pe vlahii brodnici și bolohoveni și luptele la care au participat, inclusiv cea din titlu. De aceea nu mia revin asupra lor, ci voi merge direct la primele lupte din secolul XI cu ungurii.
Ștefan cel Sfânt și Transilvania
Am expus în articolul precedent (Arta militară românească (II) Ungurii) motivele care mă îndreptățesc să cred că voivodatul transilvan a fost condus până în epoca lui Ștefan cel Sfânt de o dinastie voivodală românească, cea a Giuleștilor, iar mama acestui Ștefan cel Sfânt (997-1038), Sarolta, era de origine română, fiica lui Gelu cel Bătrân, iar aceasta a avut un rol important în decizia de creștinare a fiului său regele, în preajma anului 1001. Desigur, procesul de sedentarizare al ungurilor a fost ceva mai îndelungat, ei amestecându-se cu populațiile locale sau înrobite, așa cum menționează toți cronicarii maghiari. Din acea perioadă statul maghiar se transformă dintr-o adunătură de triburi sălbatice într-un veritabil stat feudal, bazat pe relații de vasalitate de tip feudal.
Dar în articolul precedent m-am ocupat mai mult de cronica lui Anonymus, de aceea cred că ar fi relevant să amintesc în treacăt ceea ce spuneau alte cronici despre existența românlor la venirea ungurilor.
Simon de Gheza (sec XIII): Populația orașelor din Panonia, Pamfilia, Dalmația și Frigia, orașe care fuseseră pustiite în urma jafurilor și asediilor hunilor, părăsindu-și pământul natal, trecură cu învoila lui Attila în Apulia, pe Marea Adriatică, Blahii (Vlahii) care fuseseră păstorii și colonii lor, rămâmând de bună voie în Panonia. Același Simion de Gheza: După ce însă fii lui Attila au pierit aproape toți împreună cu poporul scitic în război… Panonia a stat zece ani fără rege, rămânând în ea numai străinii: Sclavinii, Grecii, Teutonii, Messianii și Vlachii care în timpul vieții lui Ethel (Attila) i-au servit acestuia ca robi. Aici termenul de străin trebuie înțeles ca și străin de neamul unguresc, despre care în concepția medievală s-ar fi tras din cel hunic. Simion de Gheza mai face referirile la Secui despre care am spus în articolul precedent.
Geograful anonim în Descrierea Europei Orientale (1308): Despre românii din Panonia: Notăm că regatul Ungariei odinioară nu s-a numit Ungaria, ci Mesia și Panonia, iar Panonii ce locuiau atunci în Panonia toți erau păstori romani și aveau în fruntea lor zece regi puternici în întreaga Mesie și Panonie. Destrămându-se însă imperiul roman, ungurii ieșiseră din țara Sciților și din regatul cel mare ce se află dincolo de bălțile Meotide (Marea de Azov) și s-au luptat în câmpia întinsă dintre Sicambria și Alba regală cu numiții zece regi și îi stăpâniră… Despre românii din peninsula Balcanică: Notăm că între Macedonia, Achaia și Salonic trăește un popor foarte mare și răspândit numit Blazi (Vlahi) care și altă dată au fost păstori Romani și din pricina pământului roditor și plin de pășuni, trăiau odinioară în Ungaria, unde se aflau pășunile romanilor. Dar apoi, fiind izgoniți de către unguri, au fugit în acele părți, ei au din belșug brânză multă foarte bună, lapte și carne, mai presus de alte națiuni. Țara acestor Blachi, care e mare și bogată, a ocupat-o aproape toată armata prințului Carol, care e stabilită în părțile Greciei…
În sfârșit, ca să nu o lungim prea mult, Cronica lui Nestor (cea mai veche cronică rusească, secolul X):Lângă această mare (marea varegă) locuiesc și varegii până spre Est către ținutul lui Sem și tot lângă această mare locuiesc spre Apus, până în țara Anglilor și Volohilor (…) apoi când Volohii (Vlahii) atacară pe Slavii de la Dunăre și se stabiliră între ei și îi asupriră, acești Slavi plecară și se stabiliră pe Vistula și se numiră Leși. De aici deducem că Românii i-au alungat pe slavii stabiliți la Dunărea de Jos către Vistula, unde s-a format poporul polonez. Până la urmă, istoria luptelor noastre cu leșii are o origine ceva mai îndepărtată în timp. Mai departe, despre români și unguri: Anii 6396, 6397, 6398, 6400, 6401, 6402, 6403, 6404, 6405, 6406 (anii 888 – 897). Ungurii trecură pe lângă Kiev, pe lângă muntele ce se numește și azi Ugors Koie și au ajuns la Nistru și-și întinseră corturile, căci erau fără căpătâi cum sunt Polovcii (neam migrator turcic, înrudit cu cumanii). Venind de la Est ei mergeau grăbiți prin munții cei înalți, care s-au numit ungurești, și începură să se lupte cu Volohii (Vlahii) și cu Slavii ce trăiau acolo. Căci acolo erau mai înainte stabiliți Slavii, iar Volohii supuseseră țara Slavilor. După aceea Ungurii alungară pe Volohi și luară în stăpânire această țară și se așezară cu Slavii împreună pe și-i supuseră și de atunci țara se numește Ungaria.
Răspândirea românilor nord-dunăreni
conform Cronicii lui Nestor
Cred că e suficient. Revenind la epoca lui Ștefan cel Sfânt al Ungariei, după creștinarea sa Ungaria devenind regat apostolic, tendințele lor expansioniste îmbrăcară justificarea luptei împotriva păgânilor și schismaticilor (deși biserica creștină s-a separat abia la 1054, diferențele existau mai ales sub aspect politic). Astfel, pe la 1003-1004, Ștefan cel Sfânt porni la război contra voivodatului lui Ahtum, din neamul lui Glad. Observăm că deși Glad, voievodul Banatului, a fost învins fiind nevoit să accepte pacea impusă de generalii lui Arpad, el nu a fost îndepărtat de la conducerea voivodatului său, Ahtum fiind un urmaș al său, probabil fiu sau nepot (apare în alte cronici sub numele de valahul Ohtum). Pretextul atacului l-a constituit faptul că Ahtum vămuia transporturile de sare de pe Mureș, fapt care dovedește extinderea autorității lui Ahtum spre nord, mai mult decât stăpânea Glad, poate și în urma faptului că după moartea lui Menumorut, voivodatul acestuia a ajuns vasal într-un grad mai înalt regalității arpadiene. Amintesc faptul că Menumorut a murit fără urmași pe linie bărbătească, deci voivodatul său i-a revenit ficei sale căsătorită cu fiul lui Arpad, Zulta (Zoltan). Se poate presupune că Ahtum își mutase granița până la Crișul Alb, altfel nu ar fi putut controla transporturile de sare de pe Mureș, astfel s-ar putea explica inclusiv mutarea reședinței la Cenad (Morisena), pe malul stâng al Mureșului. Această campanie a oștirii lui Ștefan cel Sfânt face parte dintr-un context mai larg, cel al luptelor ungurilor aliați cu bizantinii contra bulgarilor, al căror prim imperiu căzuse după moartea țarului Simeon (927), dar fusese temporar și parțial refăcut sub țarul Samuel (976-1014). În mod sigur Glad fusese vasal bulgarilor, dar în urma înfrângerii de către oștile lui Arpad devenise vasalul ungurilor. Această vasalitate a putut fi scuturată printr-o alianță cu bulgarii în urma campaniei țarului Samuel în Dalmația (997) când acesta s-a întors prin Serbia, iar câțiva ani mai târziu Ștefan cel Sfânt să încerce să scoată Banatul lui Ahtum de sub suzeranitatea bulgară, tocmai prin această campanie.
Relatarea luptei o găsim în Legenda Sfântului Gerard, text din secolul XI. Conducătorul oastei lui Ahtum, Chanadin, acuzat că dorea să-și ucidă stăpânul, fuge la unguri, de unde se întoarce în fruntea oștirii maghiare contra lui Ahtum. De aici constatăm fie că o parte din elita militară bănățeană nu agrea noua orientare politică a voievodului, fie că în cazul lui Chanadin (sau Csanad ori Sunad) vorbim de un spion al ungurilor. Ne amintim că și în cazul lui Gelu în voivodatul Transilvaniei, Tuhutum a trimis un spion să iscodească țara lui Gelu. Trupele conduse de Chanadin au trecut Tisa, dar au fost surprinse de atacul lui Ahtum, fiind nevoite să se retragă spre Soreg și Kukuner (localitate dispărută la 10 km de Morisena), după Legenda Sfântului Gerard suferind o înfrângere. Ne dăm seama de faptul că atacul lui Chanadin a vizat centrul de putere al lui Ahtum, cetatea de la Moriseana (nume românesc provenit de la Mureșana). Lupta a fost deosebit de dură, durând întreaga zi.La căderea serii, cele două armate își așează tabăra, ungurii pe dealul Oroszlanos, iar românii pe Câmpul Negru. Ungurii declanșează un puternic atac de noapte, probabil și favorizați de terenul în pantă, atac care surprinde total armata lui Ahtum care este învinsă, iar acesta ucis, se pare chiar de Chanadin. Acesta a ocupat cetatea Morisena (care primește numele său Cenad) fiind instalat comite în locul lui Ahtum și vasal al regelui Ștefan cel Sfânt al Ungariei.
Câțiva ani mai târziu, Ștefan cel Sfânt pornește împotriva voivodatului Transilvaniei condus de Gyula ce Mic (din familia Giuleștilor). În articolul Arta militară românească (II) Ungurii, am vorbit despre voivodatul transilvănean după uciderea lui Gelu de către Tuhutum și cred că am adus suficiente argumente ca să demonstrez faptul că acesta era condus de o dinastie românească. Mai mult, mama regelui Ștefan cel Sfânt, Sarolta, era fiica lui Geula, iar Geula cel Mic fiul fratelui său, deci prin alianță unchiul regelui Ștefan, numit înainte de creștinare Vajk (poate fi de la Voicu). Nu avem date despre mersul bătăliei, știm doar că Geula cel Mic a fost capturat împreună cu cei doi fii ai săi și închis pentru restul vieții în Ungaria. Acest eveniment este consemnat și de Anonymus și de Simion de Gheza, primul numindu-l Gyula, al doilea Jula. În mod sigur, și de această dată este impus un voievod fidel și vasal lui Ștefan cel Sfânt. Întrebarea rămâne, putea fi el ungur? Într-un voivodat românesc? Să nu uităm, cu puțin timp în urmă, în locul lui Ahtum rămâne Chanadin sau Sunad, dar ce știm despre el? Era ungur? Puțin probabil, fusese conducătorul armatei lui Ahtum, deci din nobilimea locală, iar cu circa o sută de ani înainte, pe timpul lui Glad, armata acestuia era formată din valahi, slavi și pecenegi. Atunci Arpad nu-l schimbase pe Glad, deci nu putem crede că s-a petrecut o schimbare majoră până la Ahtum. Atunci, putea Ștefan cel Sfânt să pună un ungur la conducerea unui voivodat românesc? Aceleași argumente rămân valabile ca și în cazul lui Tuhutum și Gelu, un voievod ungur nu ar fi avut cum să reziste la acea vreme. Mai târziu, dar mult mai târziu, voivodatul transilvan va fi condus și de unguri, dar o parte din nobilimea care sprijinea voievodul se va fi maghiarizat între timp pentru avantaje și privilegii. Am dat exemplele cu familiile nobiliare Dragfy, Teleki, Pal și altele.
Un aspect mai puțin cunoscut, fiul lui Geula, Wazul (Vasile?), era să devină primul rege român al Ungariei la moartea lui Ștefan cel Sfânt, după acesta care era român după mamă. Ce se întâmplase? Prințul moștenitor Emeric, fiul lui Ștefan cel Sfânt, moare de o moarte năpraznică tocmai când regele dorea să-i treacă treburile domniei, iar Ștefan cel Sfânt a trimis după Wazul în închisoare pentru a-l face pe el rege. Dar regina Gizela, sora regelui Henric al II-lea al Bavariei și soția lui Ștefan cel Sfânt, prinde de veste și-l trimite la închisoarea de la Nitra înainte de vestitorul regelui pe comitele Sebus care îi scoate ochii și îi toarnă plumb topit în urechi lui Wazul, făcându-l astfel incapabil să domnească. Comitele Sebus fuge apoi în Boemia, iar la moartea regelui Ștefan este ales rege fiul surorii Gizelei, Petru (1038), dar care este detronat în 1041. L-am numit pe rege Ștefan cel Sfânt pentru a nu exista confuzii, deși acesta a fost sanctificat mai târziu, abia în 1083.
Ni se mai spune că după ce l-a învins pe Geula, Ștefan cel Sfânt l-a învins și pe Kean, ducele Slavilor și Bulgarilor, dar nu putem ști dacă acesta era român sau nu. Cert este că și în cronica lui Anonymus ne este amintit un duce Kean, dar se prea poate să nu fie vorba de un nume, ci Kean să fie o derivată de la termenul de conducător, cneaz. Ideea care rămâne esențială este faptul că voivodatul transilvan reprezenta o entitate politică și militară importantă, la sfârșitul secolului X conducătorul era înscris în actele vremii cu titlul de rege. Mai mult, la 947 apare episcopia de Alba Iulia, dependentă de bizantini, deci orientarea voivodatului era evidentă, din punct de vedere religios schisma s-a petrecut mai bine de o sută de ani mai târziu (1054).
Despre cucerirea Transilvaniei, putem nota de la bun început că a fost un proces de durată, de mai bine de trei sute de ani, deoarece ungurii la acea vreme nu aveau potențialul să ocupe teritorii atât de vaste. Cele șapte triburi, împreună cu șapte triburi cumane și unul kazar nu aveau o astfel de putință, deși ambițiile erau mari. Astfel, ei au asimilat oarecum forțat, prin robiri sau privilegii date conducătorilor, după cum se constată atât la Anonymus, cât și la Simion de Gheza, populațiile supuse pe teritoriul cărora s-au așezat, lucru care a mers până la Tisa, dar dincolo de ea a mers mai complicat. În ciuda victoriilor contra lui Menumorut, Ahtum sau Geula, ultimele în timpul lui Ștefan cel Sfânt, constatăm că la în prima parte a secolului XI ungurii nu au putut organiza la est de Tisa decât un singur comitat, al Solnocului, iar la sfârșitul secolului erau abia încă șase, Alba, Dobâca, Cluj, Turda, Târnava, Hunedoara. În fruntea fiecăruia așezau câte un comite ca șef administrativ având și jurisdicție militară, în calitate de comandant al cetății care servea drept centru al comitatului. Dar cele șapte comitate ungurești nu au putut fi închegate pe deplin decât în secolul XIV, chiar și istoricii unguri recunosc asta. La atât, la șapte comitate, s-a redus opera de organizare administrativă maghiară în Transilvania, asta până în a doua jumătate a secolului XIX, până la dualismul austro-ungar.
Iar faptul că instituția voivodatului s-a păstrat neatinsă atâta vreme ne dă o idee de importanța factorului român, inclusiv pe plan militar. Practic, Transilvania și Ungaria au avut un parcurs total separat în decursul istoriei, ba chiar antagonic, în sensul că Transilvania a sprijinit orice inițiativă împotriva tendințelor de centralizare ale Ungariei, lucru care se vede și după cum au evoluat istoric cele două entități. Sugestiv este faptul că după transformarea Ungariei în pașalâc în urma înfrângerii de la Mohacs (1526) de armatele lui Soliman Magnificul, Transilvania rămâne un principat autonom care participă inclusiv la războiul de treizeci de ani (1618-1648) având propria politică externă până la cucerirea lui de către austrieci (1699).
În cadrul acestei evoluții distincte intră și perioada de până la secolul XIII, când ungurii ajung să controleze întreaga Transilvanie, dar nu să o stăpînească pe deplin. Au avut nevoie de colonizările sașilor și secuilor (secolul XII) și la 1210 de concursul cavalerilor teutoni ca să-și extindă controlul asupra estului Transilvaniei, țara Bârsei de la sud-est. Totuși, găsim momente de revoltă și luptă deschisă contra Ungariei înainte de episodul Bogdan din Cuhea (1359).
Dacă luptele ungurilor împotriva lui Ahtum pot fi datate aproximativ la începutul secolului XI, iar cele împotriva lui Geula în jurul anului 1028, mai avem referiri la răscoale cu caracter social-economic și religios, lupte în 1046 și 1060-1063, în urma cărora Transilvania își recâștigă independența pierdută sub Ștefan cel Sfânt. Voievod al Transilvaniei este atunci Gyula al IV-lea (din familia Giuleștenilor, în mod sigur), care profită de luptele pentru tronul Ungariei între regii Petru și Samuel Aba. Mai mult, în 1068 are loc o mare invazie pecenegă în Transilvania. După unele surse pecenegii ar fi fost bătuți de Ștefan cel Sfânt când au intrat prin Transilvania către Ungaria ceva mai devreme, iar cei ce au năvălit în 1068 ar fi fost Uzii, popor care a avut doar o apariție meteorică pe teritoriile noastre, dispărând curând în urma năvălirii cumanilor. Cert este faptul că, după unele surse care vor mai trebui confirmate, valahii să le fi dat o mână de ajutor năvălitorilor din 1068, să le zicem pecenegi. O mână de ajutor împotriva ungurilor, însoțindu-i pe pecenegi până dincolo de Tisa, dintre valahii lui Geula al IV-lea evidențiindu-se un conducător numit Osul. La întoarcerea pecenegilor, regele ungur Solomon, însoțit de prințul Ladislau, viitor rege, le-a ieșit în cale la Chiraleș, nu departe de Bistrița, și i-a bătut luându-le prada înapoi. Nu știm dacă valahii pomeniți au participat la această bătălie sau au plecat înainte de desfășurarea ei.
Nu este singura menționare a românilor luptând alături de năvălitorii asiatici, am vorbit despre asta și în articolul Bătălii uitate din istoria românilor. Râul Kalka (1223). Ulterior sunt menționați uneori alături de cumani și chiar alături de tătari, dar despre asta într-un articol viitor.
Un alt exemplu, se menționează că cetatea Medieș a fost smulsă românilor schismatici, deci luată prin forța armelor, ori în timpul regelui Geza I (1074-1077) sau a regelui Ladislau cel Sfânt (1077-1095). Ipoteza descrisă de mine în articolul precedent, când spuneam că Tosu și Zobolsu au cucerit cetatea Medieș dar nu au păstrat-o, fiind vorba doar de o expediție de jaf, este corectă.
Încă două menționări ale secuilor cu prilejul unor bătălii, când din nou au fost nevoiți să meargă înaintea ungurilor. Pe la 1124, pe timpul luptelor între regele Ștefan al II-lea și cehi, atunci când cehii au atacat arcașii regelui ungur, pecenegii și secuii au luat-o la fugă fără să fi fost răniți. La 1141, într-o luptă dintre regele Geza al II-lea și germani, pecenegii cei răi și secuii cei slabi care, potrivit obiceiului, mergeau în fruntea cetelor ungurești, fugiră cu toții deodată ca și oile în fața lupilor. Ulterior, în a doua jumătate a secolului XII, secuii sunt colonizați în estul Transilvaniei, ca protecție contra cumanilor.
Ungurii nu au putut suprima forma de organizare voivodală a Transilvaniei, românii opunându-se sub diferite forme, nu rareori rezistența îmbrăcând forma militară. Ne-au rămas nume de voievozi locali care nu au cum să fie maghiari, dar chiar prin faptul că sunt pomeniți, acest lucru denotă o autoritate regională, inclusiv sub aspect politic și militar. Astfel, la 1176 este pomenit un voievod al Transilvaniei Eustațiu (Leustachius waywoda Transilaviae), iar mai devreme, la 1103, reconfirmat și din alte două documente din 1111 și 1113, pe Mercurius Princeps Ultransilvanus (termenul de Transilvania îl va înlocui pe cel de Ultransilvania la mijlocul secolului XII). Astfel, denumirea de principe dispare din actele regale pentru voivodatul Transilvaniei și apare cea de voievod, asta însemnând faptul că această organizație nu a putut fi introdusă în Transilvania de regalitatea maghiară, dar și faptul că aceasta nu și-a putut impune oamenii cum ar fi vrut (până prin secolul XIII în Transilvania și secolul XIV în Maramureș). Printre comiții și voievozii cu nume românesc amintim pe Nicolae, Petru, Toma, Paul, Dionisie. Pentru Maramureș îl amintesc pe Nicolae Voivodae de Marmarusia și Ugocea (1198).
Vlahiile sud-dunărene
Românii de la sud de Dunăre au fost organizați politicește și militar cu multă vreme înainte de epoca descrisă în acest articol, vezi Arta militară românească (I) Evul mediu timpuriu. Din păcate, invazia bulgară a rupt în două trupul românismului, astfel că românii sud-dunăreni au fost separați și în mare parte asimilați de invadatori, totuși, până în ziua de azi mai există români pe teritoriile Bulgariei, Serbiei, Greciei, chiar și Croației, supraviețuirea lor după mai mult de o mie de ani de împilări care continuă și în ziua de astăzi, este un adevărat miracol istoric. Vorbim aici de macedo-români, istro-români sau aromâni, existența și permanența lor neputând fi contestată nici după mai bine de un mileniu. Din păcate, chiar și în clipa în care citiți aceste rânduri, ei sunt supuși unui proces de asimilare forțată, și din nefericire statul român i-a uitat total, deși ar avea pârghiile necesare pentru a-i ajuta să-și păstreze identitatea culturală, așa cum a început cu românii din Serbia, atunci când a pus condiții acestei țări pentru accederea în Uniunea Europeană. Nu trebuie să-i uităm și să-i lăsăm, sunt românii noștri, ei trebuie să știe și să simtă sprijinul statului român, ar trebui să luăm în această privință exemplul ungurilor. Ca să dau un singur exemplu despre personalitățile aromâne e suficient să-l amintesc pe Dimitrie Bolintineanu. Câți alții s-ar putea pierde dacă statul român le va întoarce spatele? De aceea niciun efort nu este în zadar pentru păstrarea identității culturale a fraților noștri români de acolo, culmea, ei se simt mai români decât mulți alții care trăiesc bine mersi între granițele statului nostru.
În teritoriul Dobrogei de azi, avem mărturii bizantine despre niște jupani Dimitrie și Gheorghe care a încercat să smulgă teritoriul de sub tutela Bizanțului prin forța armelor în anul 943, dar a eșuat. Astfel de încercări vor continua, unele fiind încununate de succes, în funcție și de cât de puternic era imperiul la un moment sau altul. În a doua jumătate a secolului X zona e cuprinsă de conflictul între bizantini și bulgari, bizantinii îi implică și pe kieveni ca aliați, care vin și se stabilesc între Dunăre și munții Balcani, dar după înfrângerea bulgarilor se întorc împotriva aliaților bizantini cu scopul declarat de a cuceri Constantinopolele. Războiul dintre rușii kieveni și bizantini este de durată, sunt menționați indirect și locuitorii,până la urmă kievenii sunt nevoiți să plece. Nu putem să nu menționăm un comandant al flotei bizantine de pe Dunăre pe nume Toma, probabil român. Pe timpul în care bizantinii lui Ioan Tzimiskes își impuneau stăpânirea în zona Macedoniei, unul dintre lideri (David) a fost ucis de vlahii călători în 976 între Prespa și Castoria, deci în urma unei lupte cu vlahii în acea zonă. Este una din numeroasele referiri la vlahi în documentele bizantine ale vremii. Mai departe, în anii 1000-1001, thema (regiunea militară) organizată la gurile Dunării era condusă de Damian Dobromir, patrykios și anthypatos, despre care se presupune că ar fi român sau aromân. Consemnările românilor sud-dunăreni în documentele bizantine devin tot mai dese, inclusiv despre organizarea lor politică, militară și bisericească. Astfel, la 976, sunt pomeniți ca fiind implicați într-o acțiune contra comitopolilor, dușmanii bizantinilor. Apar ca și păzitori ai drumurilor ce străbăteau munții Balcani, în jurul anului 980 ei dispuneau în thema Eladei de o organizare distinctă, având propriul lor comandant militar, românul Niculiță. De aici a pornit autonomia Marii Vlahii thessaliote, consemnată veacuri de-a rândul în izvoare. La 1020 li s-a creat o episcopie proprie, recunoscându-li-se etnicitatea distinctă și regimul privilegiat. Acești români formau în preajma anului 1000 o pânză demografică aproape continuă, din zona Pindului și a Thessaliei, cu ramificații spre Epir sau Peninsula Calcidică și cu prelungiri peste munții Balcani (Haemus) până la Dunăre, Sava și Drava. Ei s-au implicat în frământările interne din imperiu, participând la răscoale declanșate ca urmare a oprimării fiscale și încălcare a privilegiilor. Și peste o mie de ani, mai sunt supraviețuitori ai acestor români, depinde de noi să mai fie în continuare.
Harta Vlahia Mare, regele Carol pătrunde dinspre Grecia
Francois Pouqueville, medic, istoric și călător francez în Grecia la cumpăna secolelor XVIII-XIX, spunea: de la începutul secolului XI, 24 generații de români au ocupat munții Iliriei, ai Traciei, o parte din Macedonia, Epirul și Peloponezul. Păstorii ieșiți din Ausonia au asistat la căderea imperiului grec (bizantin); ei au văzut defilând în fața munților lor Latini, Normanzi, Catalani, Francezi; împărați, Cezari.
Datorăm unele știri despre organizarea militară a românilor din acele vremuri nu numai documentelor bizantine, dar și scrierilor unor personaje importante, cum ar fi Ana Comnena, care descrie perioada în care tatăl ei a fost împărat al Bizanțului (Alexis I Comnenul) în lucrarea intitulata Alexiada. Astfel, în mai multe surse, referitor la anul 1059 la nord de Dunăre se face referire în vecinătatea pecenegilor la existența unui neam al geților. Mai departe, vorbind de populația locală de la sud de Dunăre, care putea aduna o oaste nu mică, dezamăgiți de faptul că erau lăsați de bizantini să fie jefuiți de pecenegi, mai mult, li s-au suspendat plățile pentru apărarea frontierei, în disperare s-au aliat cu pecenegii contra bizantinilor. Împăratul a trimis la fața locului pe vestarhul Nestor ca să-i liniștească, acesta fiind om de vază din neamul ilir. Nestor, pe la anul 1072-1074, constată că localnicii nu erau deloc dispuși să se supună împăratului, ba chiar l-au ales pe unul de-al lor pe nume Tatos (Tatu, român din Silistra). Fie de teamă, fie fie din cauza originii comune cu răsculații, Nestor trece de partea acestora, pornind împreună spre Constantinopol. Ei cereau să le fie predat ministrul Nicephor (zis și Nikiphoritzes din cauza staturii sale scunde), cel care a suspendat plățile și a impus monopolul imperial asupra grâului. Împăratul le refuză cererea, răsculații lui Tatos și Nestor se retrag spre Dunăre de teama unei curse din partea armatei bizantine, devastează împreună cu pecenegii Macedonia și Tracia. Ana Comnena amintește faptul că la 1086 mai existau încă două căpetenii rebele în zona dobrogeană, Sethslav și Satzas (Sacea), din care ultimul este foarte probabil român. Au urmat lupte cu victorii și înfrângeri de ambele părți, până ce pecenegii au fost definitiv învinși la Lebunion în 1091 și au încetat să mai aibă vreun rol în istorie.
La 1094 năvălesc cumanii în imperiul bizantin, alăturându-se unui pretins fiu al împăratului Roman al IV-lea Diogene, pretendent la tronul Bizanțului, evadat din închisoarea de la Chersones (vezi Luptele interne sau calea spre dezastru (Mazinkert)). Ana Comnena spune că Pudilă, fruntaș al vlahilor, l-ar fi anunțat pe împăratul Alexis I Comnen despre înaintarea cumanilor. Unii presupun că acest Pudilă ar fi fost un comandant al trupelor de frontieră bizantine de la Dunăre, dar este mai probabil să fi fost un voievod al românilor de la nord de Dunăre care ar fi fost mai în măsură să urmărească avansul cumanilor spre sud, către Dunăre. Ultima versiune este mult mai probabilă, ținând cont de posibilitatea românilor de monitoriza teritoriile pe care trăiau. Acest Pudilă și-a retras oamenii în zone greu accesibile, în munți și păduri, apoi cu cercetași călări a urmărit avansul cumanilor, anunțându-i pe bizantini de apropierea năvălitorilor. Pudilă este poate printre primii voievozi români de la nord de Dunăre pomeniți în cronici. Ana Comnena îi pomenește pe românii din Balcani care îi conduceau pe cumani prin trecătorile munților Haemus spre Adrianopol, dar expediția se termină cu înfrângerea cumanilor și orbirea pretendentului la tronul bizantin, la fel cum s-a petrecut și cu presupusul său tată, Romanus Diogene.
La 1148 cumanii devastează din nou sudul Dunării, înfruntându-se cu armata bizantină condusă de împăratul Manuel I Comnenul. Cronicarii bizantini menționează că alături de cumani luptau și sciți (aceștia nu puteau fi altceva decât români, la anul 1148 nu putea fi vorba nici de pecenegi, nici de unguri, nici de ruși). Cumanii le-au cerut acestora să se angajeze primii în luptă, semn că erau vasali. Unul dintre șefii acestor sciți a fost capturat, iar numele lui era Lazăr, fără îndoială român. La fel, tot român era și Sota, om bogat de origine ilustră, eliberat de bizantini din mâinile cumanilor.
Un alt eveniment remarcabil pentru istoria noastră militară îl reprezintă campania lui Manuel I Comnenul împotriva ungurilor din anul 1166. În timp ce o armată imperială înainta spre vest pe malul drept al Dunării, o alta sub conducerea strategului Leon numit și Vatatzes, care cuprindea o mare mulțime de vlahi, a înaintat prin trecătorile din Carpați aducând victoria decisivă. Românii au fost aici factorul determinant în obținerea victoriei bizantine în 1166, o bătălie și o victorie românească total necunoscută în istoria noastră. Până la urmă, românii au trecut Carpații înainte de ungurii lui Carol Robert de Anjou la 1330 când au fost zdrobiți de armata lui Basarab la Posada în 1330. Dar de această dată, românii au fost victorioși, spre deosebire de unguri un secol și jumătate mai târziu. Mai sunt multe de spus, dar spațiul destinat unui articol este destul de redus. Și mai avem alți români despre care să vorbim în acea perioadă.
Românii de la est de Carpați
Acest capitol este practic o continuare a celor scrise într-un alt articol numit Bătălii uitate din istoria românilor. Râul Kalka (1223). Acolo vorbeam de românii bolohoveni, berleadnici sau brodnici și statele lor constituite la est de Carpați până la Don în secolele XI-XIII. Aici doar voi mai adăuga unele menționări documentare pe care le-am omis în articolul mai sus menționat care este destul de cuprinzător în aspectele organizării militare a românilor de la estul Carpaților. Am vorbit acolo și despre luptele românilor împotriva tendințelor noilor statele rusești ale Kievului, Haliciului sau altele, de cotropire, cât și de rezistență sau alianță cu migratorii din est, o formă extremă de rezistență și adaptare fiind alianța cu mongolii și participarea alături de ei la lupta de la râul Kalka.
Am menționat mai devreme cronicile nordice despre români și țara lor, inclusiv despre vikingul Rodof ucis de Blakumen în acest teritoriu. Adaug aici și un citat din cronica polonezului Jan Dlugosz care spune despre românii din estul Carpaților valahii de aici au purtat lupte prin 1070 alături de ruteni și pecenegi, sprijinind pe Vuiaceslav de Poloțk împotriva regelui polon Boreslav. Deci, la acea vreme, românii de la estul Carpaților aveau o organizare militară distinctă de cea a pecenegilor care se presupune că erau suzerani. De fapt, după descoperirile arheologice, pecenegii nu s-au stabilit niciodată la vest de Siret, chiar stăpânirea lor dintre Nistru și Siret fiind temporară, cu excepția Bugeacului. La fel și în cazul cumanilor, popor mult mai războinic ca și predecesorii lor pecenegi sau uzi. După cum spuneam într-un articol precedent, acești năvălitori, după primul val devastator, preferau să încaseze un tribut în produse de la localnicii români, ei tinzând să meargă mai departe și să jefuiască teritoriile bogate ale imperiului bizantin. De multe ori, de bună voie sau de nevoie, românii îi însoțeau pe acești migratori în expedițiile lor războinice de jaf. Această simbioză se înscria în strategia de supraviețuire a elementului românesc și a avut, paradoxal, consecințe benefice asupra dezvoltării artei militare românești ulterioare.
Faptul că românii au luptat mult împotriva și alături de acești migratori i-a făcut să cunoască și să-și însușească strategia și tactica acestora, total diferită de cea a armatelor medievale ale occidentalilor. O simplă statistică cred că este relevantă. În evul mediu, în majoritatea cazurilor în care armatele orientale se ciocneau cu cele occidentale, victoria era de partea primelor. Balanța s-a întors spre sfârșitul evului mediu, când tehnologia a ajutat occidentul să cucerească supremația în domeniul economic și tehnologic, care s-a răsfrânt inevitabil și în domeniul militar. Dar cine a dat Occidentului răgazul necesar pentru dezvoltarea acestor tehnologii? Fără îndoială, popoarele din est, de la granița cu Orientul. Și cum au putut face asta aceste popoare? Luptând timp de veacuri împotriva expansiunii. Cum au putut să reziste timp de veacuri? Cunoscându-le tactica de luptă și aplicând-o. Așa au putut românii să fie biruitori de nenumărate ori împotriva tătarilor sau turcilor, învățând de la ei. Se pare că în zorii întunecați ai evului mediu, am învățat luptând împotriva migratorilor sau luptând alături de ei. Indiferent, ne-a prins bine, dovadă este faptul că încă mai existăm.
Existența statelor românilor la est de Carpați, numiți fie bolohoveni, brodnici sau berladnici, este un fapt mai presus de orice îndoială. Altfel nu s-ar fi putut realiza într-un timp atât de scurt, de câțiva zeci de ani, de la 1359 de la Bogdan până la sfârșitul secolului, a unui puternic stat medieval, Moldova, ce se întindea până la Nistru și mare. Fără existența unor organizări precedente de natură politică și militară acest lucru ar fi fost imposibil.
Dovezi există, dar mai trebuiesc cercetate. Eu vă dau aici una despre care nu prea s-a pomenit. Într-o biserică de lângă Lvov, acum în Ucraina dar în evul mediu în Polonia, există (sau exista) o icoană dăruită de Ioan ducele Vlahilor la 1150, inscripția de la 1689, copiată după cea veche de la 1150, sună așa: În anul de la Domnul Isus Christos 1150, în cea mai apropiată Sâmbătă de la Sf. Ioan Botezătorul, se odihnește nobilul domn Ioan de Onads ducele Valahiei. Se presupune că acest duce Ioan de Onads s-ar fi refugiat în Polonia în urma năvălirii barbarilor.
Ioan de Onads, ducele Valahiei
Aruncând o privire comparativă asupra vecinilor noștri, vedem că nu suntem cu nimic mai înapoiați cu privire la constituirea statelor. Primul cneaz al Moraviei Mari apare în al doilea sfert al secolului IX, sârbii își încheagă primul organism statal în prima jumătate a secolului IX sub cneazul Vlastimir, polonezii în a doua jumătate a secolului IX, bulgarii evoluează de la hanat la țarat tot pe la mijlocul secolului IX, rușii kieveni la începutul secolului IX, ungurii la începutul secolului XI. Noi, românii, ne înscriem în evoluția normală a estului european, primele state românești fiind amintite la sfârșitul secolului IX, deci existau cu câțiva zeci de ani mai devreme, cel puțin de la jumătatea secolului IX. Deci, nu avem niciun motiv să ne jenăm de istoria noastră, se înscrie perfect în evoluția generală din estul Europei.
Nu am amintit în acest articol evenimentele începând cu 1185 de la sud de Dunăre, deoarece acestea merită un capitol aparte, destinat special imperiului româno-bulgar al Asăneștilor. Acest articol va urma în curând.
Bibliografie:
Anonymus Notarius, Gesta Hungarorum – Faptele ungurilor, editura Mentor, 2000
Ștefan Pascu, Voivodatul Transilvaniei, vol I, editura Dacia, 1972
***, Istoria militară a poporului român, vol I, editura Militară, 1984
Ioan Lupaș, Realități istorice în voivodatul Transilvaniei din sec XII-XVI, București, 1938
Victor Motogna, Istoria veche a românilor de la origini până în veacul XIII, editura Librăriei Universitară I. Cărăbaș, f.a.
Ștefan Pascu, Contribuțiuni documentare la istoria românilor în sec XIII și XIV
G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol IV, Cronica ungurilor de Simon de Keza, Tip. Bucovina, București, 1935
G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol II, Descrierea Europei Orientale, de Geograful Anonim, București, 1934
G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol XI, Cronica pictată vieneză, București, 1937
A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol II, București, 1914
Petre Otu și alții, 100 de mari bătălii din istoria României, edituraOrizonturi, 2009
