“În vreme ce blocul vest-european caută să întreţină şi să dezvolte relaţiile economice cu China, în condiţiile în care Turcia, Bulgaria şi Ungaria (doar trei exemple) atrag tot mai mari investiţii chineze în zona de Est, România nu reuşeşte de ani de zile să depăşească etapa declaraţiilor de intenţie, a negocierilor pe proiecte şi contracte, care nu de puţine ori au dus la iritare partea chineză.”

O analiza de Dan Tomozei

Partidele parlamentare din România au fost reprezentante, în premieră, în integralitate şi simultan, la cel de-al 4-lea Forum la nivel înalt al Partidelor Politice din China şi Europa, unde Partidul Comunist Chinez îşi prezintă intenţiile şi caută să se facă înţeles la nivelul acţiunilor interne şi internaţionale. Dacă în anii anteriori doar PSD era invitat la Forum, în acest an, printre participanţii invitaţi s-au numărat şi PNL, UDMR şi UNPR, semn că România are o problemă de comunicare pe relaţia cu marele stat asiatic, iar acesta caută să înţeleagă. de ce?

Concret, la Forumul organizat la Suzhou, oraş din provincia Jiangsu din sudul Chinei, au fost prezenţi în calitate de lider de grup, secretarul general-adjunct al PSD, Andrei Dolineaschi, vicepreşedintele PNL, Ovidiu Silaghi, secretarul general al UNPR, Neculai Onţanu, şi vicepreşedintele UDMR, Laszlo Borbely, în condiţiile în care partidele au avut câte doi reprezentanţi. A fost pentru prima dată când China a transmis invitaţii tuturor partidelor parlamentare din România, iar asta nu doar pentru că Beijingul urmăreşte dezvoltarea cât mai pragmatică şi stabilă a relaţiilor în Europa de Est, în cadrul partaneriatului strategic global. Politicienii români s-au numărat printre reprezentanţii a 43 de partide politice din 26 de ţări europene, un partid politic european regional, un grup politic din Parlamentul European şi o serie de think-tank-uri europene. Prin urmare, interesul, şi de o parte şi de alta, este ridicat, în condiţiile în care China pare să nu fie tulburată de nimic în parcursul ei economic, în ciuda crizei prelungite din restul lumii.
O concluzie finală a Forumului care a avut, în acest an, tema “Promovarea cooperării win-win în relaţiile China – Europa”, este prematură, însă nu este de neglijat bagajul cu care România s-a prezentat din nou în China.
În vreme ce blocul vest-european caută să întreţină şi să dezvolte relaţiile economice cu China, în condiţiile în care Turcia, Bulgaria şi Ungaria (doar trei exemple) atrag tot mai mari investiţii chineze în zona de Est, România nu reuşeşte de ani de zile să depăşească etapa declaraţiilor de intenţie, a negocierilor pe proiecte şi contracte, care nu de puţine ori au dus la iritare partea chineză. O citire simplă a evenimentelor arată că România, chiar dacă uneori “greşeşte” cu intenţie, în fond nu face decât să prezinte un comportament deja tradiţional, un tip de incapacitate la nivel politic de a înţelege şi exploata oportunităţi în beneficiul naţional. Intrate într-o fază de obositoare redundanţă, declaraţiile politicienilor români, fie că vorbim chiar şi numai de cei trei premieri ai ultimilor doi ani, au fost tot atâtea demonstraţii de neseriozitate în cadrul unui parteneriat.
În condiţiile în care China parcurge şi are de parcurs încă multe etape până la stadiul de înţelegere al modelului economic european, aceasta nu poate fi o scuză, câtă vreme România se clasează pe locul 17 între cele 27 de ţări UE, cu un nivel al schimburilor economice care abia depăşeşte patru miliarde USD (75% fiind partea chineză). În ciuda declaraţiilor, explicaţiilor şi intenţiilor repetate până la saturaţie, România nu reuşeşte să treacă de etapa blocajului de comunicare, rezultatele economice dând măsura capacităţii de înţelegere a fenomenului economic chinez.

În marele stat asiatic, una dintre primele lecţii pe care le înveţi vizează atenţia pentru o anumită “filozofie” în derularea afacerilor, parteneriatelor, eventual prieteniilor. Altfel spus, în China faci aşa cum fac chinezii. Câtă vreme prezenţa românească în China este una limitată, sporadică şi de cele mai multe ori ridicolă, tradiţionala prietenie, construită în zeci de ani până la momentul 1990, nu poate să reprezinte nimic mai mult decât o parte de istorie. Şi în acest caz, chinezii văd lucrurile diferit de români, în condiţiile în care ei trăiesc prezentul raportat la istorie, într-o simbioză aparte, explicabilă doar prin aceea că nimic nu se face pe grabă, în viteză, de azi pe mâine, fără o profundă şi îndelungă analiză. Abia după aceea, eventual, se trece la acţiune.
Pe relaţia europeană, China va organiza în acest an aniversarea celor 10 ani de la semnarea Parteneriatului strategic cuprinzător China-Europa, iar în planul relaţiilor cu România, anul viitor va marca 65 de ani de la deschiderea relaţiilor diplomatice. Două evenimente extrem de importante în calendarul Beijingului, care pune o deosebită greutate pe momentele aniversare, de bilanţ. În condiţiile în care interdependenţa economică a ţărilor a devenit o chestiune banală, Bucureştiul va trebui să reînveţe lecţia demnităţii şi onoarei în interiorul parteneriatelor, apoi să trateze cu mult mai multă eficienţă ofertele cu care se confruntă. Atât oficialii de la Bucureşti, cât şi oamenii de afaceri români trebuie să plece obligatoriu de la premisa că sunt doar unii dintre miile de vizitatori de acelaşi nivel care ajung zilnic în China, care caută să lege relaţii, parteneriate şi punţi de comunicare. Apoi, în condiţiile în care sunt cu adevărat în poziţia să treacă dincolo de ideile cu care au plecat de acasă, trebuie să înţeleagă că oricine vine pentru o singură dată în China, chiar dacă (presupunem) face o achiziţie de un million de dolari, nu primeşte nimic mai mult decât statutul de simplu cumpărător. O prietenie, o relaţie de afaceri în China se construieşte în timp, după cel puţin cinci relaţionări de curtoazie, timp în care sunt consolidate încrederea şi adevăratele intenţii, în cadrul unui “ritual tradiţional” greu de cunoscut şi înţeles dacă nu abordezi un facilitator local. De la miniştri, la oamenii de afaceri, românii ajung în China cu atitudini superioare, disproporţionate în relaţie cu potenţa financiară, cu valoarea şi calitatea umană. Aceeaşi realitate domină şi asociaţiile şi fundaţiile declarate prietene cu China, în care, dincolo de o curioasă implicare a resurselor publice şi private, totul se rezumă, exclusiv, la o problemă de orgoliu personal, false proiecte, lipsă de bun simţ, realism şi modestie. Unul dintre principiile de bază ale comportamentului chinezilor urmăreşte modestia, care se observă în toate laturile de imagine, cu precădere la cei care sunt potenţi financiar sau care ocupă înalte poziţii publice, într-un exerciţiu oarecum invers proporţional cu dimensiunea conturilor sau titlurilor. Fireşte, în această situaţie, prejudecăţile sunt parte din erorile generale. Să nu judeci omul după haină se aplică perfect, pentru că niciodată, aici, nu ştii cu cine ajungi faţă în faţă, mai ales într-un context evident programat. Erorile de comportament, de atitudine, de neintegrare în evenimentele de socializare (potrivit specificului local), de comunicare în momentele esenţiale (evenimente, aniversări, schimbări de elite) etc. sunt consemnate, însă tratate în tăcere, gesturile de răspuns fiind de multe ori multe prea sensibile pentru stilul european brutal şi intervenţionist. După o perioadă, însă, gesturile de “răspuns” devin cât se poate de evidente, iar România a primit în ultimii ani o serie de astfel de mesaje pe diferite niveluri.

Pentru continuarea analizei urmariti

Blogul lui Dan Tomozei, corespondent in China

Foto: Dan Tomozei

Sursa: Ziaristi Online