A aparut revista Familia Ortodoxa, Nr. 51, o revista de suflet, care are nevoie de ajutorul nostru. Într-o lume în care se scriu atâtea tabloide, atâtea ziare de scandal iată că o revistă ortodoxă, gândită în mod special pentru a mângaia familia creştină se află în impas. Depinde şi de noi ca minunatul cuvânt, insotit de fiecare data de cate un CD gratuit cu sfaturi ale marilor duhovnici ai Ortodoxiei romane, filme, conferinte sau cantari bizantine bisericesti, să poată ajunge în continuare în casele noastre. Rugămintea-apel adresată nouă de către echipa redacţională este să facem un abonament pe un an – cost 65 de lei şi/sau să dăruim un astfel de abonament altor persoane.

Cultura morţii şi cultura vieţii (II) 

‑ Domnule profesor Bădescu, vorbeaţi despre contribuţia pe care trebuie să o aibă biologul, fizicianul, intelectualul în general, la ceea ce înseamnă „cultura vieţii”. Mai este, oare, posibil acest lucru, atâta timp cât cel puţin în mentalitatea ştiinţei de popularizare care domină mass‑media astăzi se manifestă un adevărat conflict între ştiinţă şi credinţă?

‑ Sunt convins. Dumnezeu aşteaptă asta de la noi. Şi, în felul acesta, fapta noastră devine rugăciunea noastră cea mai importantă – căci există şi o „rugăciune a faptei”, când întoarcem către Dumnezeu, ca ofrandă, darul pe care l‑am primit de la El. Şi atunci, dacă în fapta noastră, ca intelectuali, facem asta, avem intr‑adevăr mari bucurii pe linia căutării şi întâlnirii cu Dumnezeu. Dacă nu, înseamnă că am pierdut această bătălie, şi eşecul acesta e răspunderea noastră. Deci misiunea intelectualului din Biserică este de importanţă, după părerea mea, universală. Chiar dacă aparţine unei ţări mici, unei culturi cât ar fi ea de provincială, funcţia lui rămâne una universală – în măsura în care îşi asumă această misiune.

Toată chestiunea se reduce la rezolvarea acestui prag critic, raportul dintre ştiinţă şi credinţă. Ele au fost separate după „Secolul Luminilor”, şi de atunci s‑a constituit conglomeratul pozitivismului modern, care este gândit, conceput ca act de cunoaştere în afara cunoaşterii revelate, în afara lui Dumnezeu. Or cunoaşterea în afara cunoaşterii lui Dumnezeu, deci în afara fundamentelor biblice, este oarecum imposibilă. Aceasta este una dintre marile probleme ale culturii europene moderne – şi nici o cultură, nici chiar cultura europeană, n‑ar putea soluţiona un asemenea conflict prin ignorarea religiei, a credinţei.

Căci, în momentul în care omul declară că totul în lume este materie, că totul în structura existenţei se reduce la materie (adică atunci când se sprijină pe postulatul materialismului), în momentul acela omul nu mai poate sesiza latura spirituală decât ca epifenomen – ca fenomen secundar, născut din funcţionarea creierului. Este vorba despre acele paradigme care încearcă să explice funcţia spirituală pornind de la o neurobiologie de tip imanentist, materialist etc.

Această direcţie a fost răsturnată de o reconstrucţie teribilă datorată unuia dintre premiaţii Nobel, australianul Sir John Carew Eccles, care a demonstrat că nu putem explica în nici un caz mintea prin dinamismul creierului. Şi atunci a lansat teoria dubletului creier‑minte, arătând că, de fapt, mintea are propriile sale legi. Creierul, cu structura lui cerebrală, din punct de vedere fiziologic moare în momentul în care a murit persoana, individul. Mintea, nu. Asta este o demonstraţie extraordinară pe care o face acest mare medic australian! Şi cred că, din punctul acesta de vedere, tot ce s‑a întâmplat în ultima perioadă duce intr‑o singură direcţie: intr‑o redescoperire a unei noi unităţi aflate la baza ştiinţelor, a cunoaşterii.

O ştiinţă atee justifică orice comportament criminal

‑ De asemenea, mai sunt cercetări noi care arată că însăşi inima are o anumită inteligenţă. Inima, ca organ, are un sistem neuronal, produce foarte mulţi neurotransmiţători. Aceşti neurotransmiţători dau anumite stări legate de stările de conştiinţă. Şi chiar cercetătorii americani arată că neurotransmiţătorii aceştia apar în tot corpul – deci nu numai în creier, nu numai în inimă – şi generează anumite stări de conştiinţă. Până la urmă, problema asta este: oare ştiinţa, în momentul acesta, a ajuns intr‑un fel de impas epistemologic, în care inevitabil trebuie să apeleze la credinţă?

‑ Eu sunt absolut convins… Ştiinţa, cunoaşterea se găsesc astăzi intr‑un fel de bifurcaţie. Adică ori este regândită, epistemologic vorbind, prin ochiul credinţei, ori rămâne în fundamentele ei tradiţionale – şi atunci eşuează în ideologie, adică îmbrăţişează teze precum cele vizând imanentismul sau istoricismul, criticat, de pildă, de Karl Popper. Interesant este că, referindu‑se la mizeria istoricismului, acest mare filosof arată că istoricismul este răspunzător pentru deznodăminte criminale, cum este cel al efectelor marxismului. În contextul acestor teorii atee, Marx a lansat un fals model de rezolvare a problemelor istorice ale omenirii, inventând un fel de inamic universal, care în concepţia marxistă trebuie lichidat pentru a elibera omenirea; iar de aici şi până la teza lui Lenin, a statului care trebuie să lichideze o clasă, nu‑i decât un pas – care s‑a şi făcut.

Prin urmare, teza revoluţiei care triumfă dacă proletariatul lichidează clasa burgheză este teza îmbrăţişată. Ea a devenit element de doctrină în organizarea regimurilor politice din perioada comunistă.

„Omul nu dialoghează decât cu sine însuşi”

‑ Aşadar, eşuarea epistemologiei ştiinţifice în ateism a contribuit decisiv la apariţia totalitarismelor secolului al XX‑lea?

 ‑ Desigur. Dacă, de pildă, nu admitem în istorie ideea că lumea are un alt tip de ordine decât cea derivată din imanenţa istoriei – şi mă refer la ordinea sa religioasă, creştină – atunci se ajunge la concluzia că omul este atotputernic. Iar dacă nu mai există o altă ordine morală sau spirituală mai înaltă la care să se raporteze, omul se simte îndreptăţit să procedeze cum îl taie capul, iar prin aceasta se justifică istoric orice dictatură, orice comportament criminal.

Acum se iveşte şi o altă problemă: că dintr‑o asemenea viziune, de pildă, rezultă şi o concepţie foarte stranie asupra statutului de subiect al omului. Căci, dacă admitem viziunea aceasta, înseamnă că subiectul cunoscător este singur în faţa obiectelor – cu alte cuvinte, toţi ceilalţi sunt obiecte, iar nu subiecte (cum foarte frumos spune Traian Brăileanu). Deci, dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că subiectul este singur în faţa celorlalte obiecte, a subiectivităţilor reduse la statut de obiecte. Dacă este singur în faţa lor înseamnă că el nu dialoghează decât cu sine însuşi, şi în felul acesta se ajunge intr‑un impas total al cunoaşterii, deci totul este mişcare în cerc. Nu există cunoaştere efectivă. Cunoaşterea este dialogală. Deci dincolo de tine, de subiect, cine este?…

Or asta duce, cum spune Habermas, la paranoia raţiunii, adică la ceea ce au fost, de fapt, programele totalitariste moderne, şi la ceea ce sunt, în ultimă instanţă, şi idolatriile de tip postmodern – idolatria ideologiilor. Totul este explicabil intr‑o ideologie. Totul este reductibil intr‑o ideologie. Sau la idolatriile consumeriste, adică cele care împing individul spre această evaziune în cultura morţii…

Cunoaşterea ştiinţifică şi cunoaşterea revelată

‑ Şi avortul, eutanasia pot fi considerate tot consecinţele acestui fenomen cultural?

 ‑ Toate de aici decurg. Aţi văzut, de pildă, că acum marea dezbatere a unor mari personalităţi din lumea şi din domeniul ştiinţelor, dar şi din domeniul afacerilor din S.U.A., este tocmai asta, că spun: „Domnule, lumea a ajuns în impas, fiindcă omenirea atinge pragul acela de creştere, de explozie demografică care face imposibilă conservarea – să spunem energetică – a unui mediu de supravieţuire comună pe planetă”. „Şi atunci”, spun ei, „consecinţa care decurge de aici este să lichidăm circa şase miliarde şapte sute de milioane, ca omenirea să ajungă la cele trei sute de milioane cât ar fi pragul sau punctul de echilibru pe planetă”. Numai că ei nu sesizează un lucru foarte interesant, şi anume că din cele şapte miliarde, numai 5% sunt cei care controlează resursele, în ultimă instanţă tot ceea ce este bogăţia lumii. Deci responsabilitatea, potenţialul acesta distructiv al omenirii acolo se găseşte, la cei 5%, nu la cei 95%! Prin urmare, dacă ai lichidat 95% şi rămân cei 5%, în momentul respectiv practic ai ocolit problema‑cheie. De ce un sistem care permite unora să acumuleze bogăţii în proporţie de 95% conduce la aşa ceva? Că nu e posibil un asemenea sistem decât prin dezvoltarea fantastică a consumului. Dacă nu ai consum, nu ai nici încasări. Şi nu constitui nici baza investiţională în zona afacerilor.

Marile corporaţii se sprijină obligatoriu pe aceste mari mase de consumatori. Acestea sunt legate una de alta. Sunt în logica sistemului. Prin urmare, eroarea este că sistemele inventate în epoca modernă convertesc ordinea firească creaţională a lumii intr‑o subordine nefirească, în cultura morţii. Se ajunge, de pildă, ca în sistemul bancar‑monetar din lume, doar 3%, să zicem, din moneda aflată în circulaţie să aibă acoperire în valoare – restul e credit monetizat. Adică restul e monedă speculativă, care ce generează? O societate îndatorată, cum remarcă specialiştii occidentali şi români. Deci un asemenea sistem se bazează pe sclavia imensei majorităţi a populaţiei şi a generaţiilor care vor veni, fiindcă ele preiau povara îndatorării predecesorilor…

– Căci, dacă n‑ar exista industria de consum, nu s‑ar consuma atât; dacă nu s‑ar consuma atât, nu s‑ar îndatora oamenii; dacă nu s‑ar îndatora oamenii, n‑ar pierde puterea lor. Până la urmă, ceea ce consumă ei este însăşi puterea lor, viaţa lor…

 ‑ Sigur. De asta spun, revenind oarecum, că marile sisteme de cunoaştere s‑au afirmat intr‑o compatibilitate cu fundamentele biblice. Actul de cunoaştere, acolo unde e vorba despre marile sisteme ale cunoaşterii, are intr‑o formă sau alta un fel de comunicare secretă, o sinergie cu fundamentarea biblică a cunoaşterii revelate. Şi de aceea spun că tot ce s‑a întâmplat după ei a fost cădere, şi asta s‑a datorat unei devieri care aparţine modernităţii şi postmodernităţii. Marile sisteme aşa au apărut, intr‑o tentativă fantastică de a pune intr‑o unitate religia şi ştiinţa. Ea a fost pierdută – şi aceasta duce, în ultimă instanţă, la impasul actual al ştiinţei.

Aşadar, ştiinţa trebuie să se întoarcă la unitatea dintâi, dintre cunoaşterea imanenţei lucrurilor şi cunoaşterea revelată. Adică la cunoaşterea unui tip de ordine mai adâncă, mai profundă. Prin această cunoaştere, omul se poate elibera din închisoarea aceasta a simţurilor, a culturii consumului, a culturii morţii…

De la moarte la Viaţă

‑ Dar dacă nu se întoarce, ce se va întâmpla?

 ‑ Dacă ştiinţa nu se va întoarce (ăsta este un scenariu, sigur, absurd după părerea mea), asta ar însemna o blocare totală a civilizaţiei întemeiată pe un asemenea impas.

‑ Adică ştiinţa va ajunge să fie o armă îndreptată împotriva oamenilor?

‑ Exact. Asta este şi previziunea unor mari savanţi. Este foarte clar că în clipa de faţă ne găsim intr‑o fază de sfârşit de ciclu civilizaţional, este o civilizaţie care a intrat în momentul ei critic. De aici încolo, pe fundamentele ei nu se mai poate înainta. Este o civilizaţie care nu mai are perspectivă.

Deci în momentul acesta, practic, suntem în faţa unei mari experienţe la scară universală, pe care omenirea o traversează – sau, dacă nu o traversează, se autolichidează, se autonimiceşte. Asta este problema. Civilizaţiile de tip modern, postmodern, civilizaţia aceasta nu are în clipa de faţă răspuns la această problemă, deşi ea a creat sisteme care cuprind răspunsuri în toate domeniile cunoaşterii.

‑ Oare depresiile, bolile mentale, problemele sociale nu sunt, toate, simptomele acestei boli care a avansat şi în care, dacă nu‑şi găseşte soluţia, omul simte că se alienează?

‑ Ba da, este incontestabil că aşa‑numitele boli ale civilizaţiei sunt legate de criza spirituală în care se găseşte omul modern. Noi ştim din Sfânta Scriptură un lucru foarte interesant, pe care ni‑l dezvăluie „Cartea lui Iov”. În „Cartea lui Iov”, Dumnezeu pregăteşte sfat cu îngerii, şi vine şi diavolul la sfat, şi când este întrebat de Dumnezeu: ,,Ce‑ai mai făcut?”, răspunde: ,,Am bătut marginile pământului, şi am văzut, Doamne, şi pe Dreptul Iov, dar nu e chiar aşa de nu‑ştiu‑ce”. Şi pune acea variantă că, adică, ,,credinţa lui n‑ar mai fi aşa de statornică dacă el n‑ar fi primit atâtea daruri de la Tine!”. Şi atunci Dumnezeu îi spune: ,,Bine, te las să faci ce vrei cu averea lui, dar de viaţa lui să nu te atingi!”. Ce înţelegem de aici este că puterea distructivă în lume are şanse numai în cultura morţii! Adică în cele materiale, în avere – nu în cele care ţin de viaţă.

Deci pentru ca omul să nu fie înfrânt, el trebuie să opteze, să treacă de la moarte la viaţă. Însă în clipa în care a trecut la plăcere, la obiecte, la avere şi aşa mai departe, în momentul respectiv a optat pentru cultura morţii. El a trecut în cultura morţii, şi acolo este stăpânit numai de forţele distrugerii – pentru că acolo este stăpânirea (cum spune fizica) principiului al doilea al termodinamicii, a legii entropiei. Totul este distrugere acolo, este perisabilitate, totul se nimiceşte. Cum spune Mântuitorul: „Unde este comoara ta, acolo este şi inima ta” Matei 6:21. Dacă ţi‑ai făcut casă şi ai adunat averi, molia şi rugina le vor mânca cf. Matei 6:19. Unde nu are putere forţa distrugerii? Acolo unde este viaţa. Acolo unde este viaţa nepieritoare, unde este sufletul, acolo nu are putere. Asta ne spune Dumnezeu în „Cartea lui Iov”.

Ceea ce‑i interesant este că şi Adam, în momentul în care cade în greşeală, de fapt a făcut aceeaşi opţiune: de la cultura vieţii la cultura morţii. Dumnezeu l‑a prevenit pe Adam ca să‑l protejeze – nu prin interdicţie, ci din grijă pentru făptura Sa. Şi i‑a spus: ,,Ai grijă să nu mănânci, că atunci când vei mânca din pomul acela, vei muri” cf. Facerea 2:17. Adică vei deveni muritor. Dar el a făcut gestul, a trecut din cultura vieţii la cultura morţii, şi a avut de suportat toate consecinţele, adică moartea.

Deci asta este o problemă universală – toate civilizaţiile istorice se regăsesc la un moment dat în faţa unei asemenea opţiuni. Adică optează ca şi Adam: trec de la cultura vieţii la cultura morţii. Civilizaţia europeană, la începuturile ei, a mers spre cultura vieţii. În momentul în care a optat pentru strategiile consumeriste, în momentul respectiv a făcut opţiunea pentru cultura morţii, şi din acel moment a început ciclul declinului. Adică a apărut căderea, cum spune Spengler, „declinul Occidentului”, declinul civilizaţiei care optează pentru cultura morţii, pentru moarte, cu tot ce decurge de aici. Cum a făcut şi Adam opţiunea lui, a făcut şi Europa acea opţiune – a optat pentru moarte.

Însă Hristos, Fiul lui Dumnezeu, tocmai pentru aceasta a venit în lume: pentru a ne salva din această moarte la care ne atrage lumea, lumescul, cultura obiectelor şi a nimicului, iar aceasta prin însăşi jertfa Sa pe Cruce. Aşadar, nu numai intelectualul, ci tot omul care trăieşte în lume este chemat să se integreze în această cultură a vieţii, care nu este altceva decât pregustarea Împărăţiei Cerurilor încă de aici de pe pământ. Acest lucru nu îl pot înţelege cu adevărat cei care se folosesc doar de raţionamente şi silogisme, hrănindu‑se, cu suficienţă, din acelaşi pom al cunoaşterii binelui şi a răului, ci cei care îşi hrănesc mintea din înţelesurile credinţei, hrănindu‑se din pomul vieţii – Care este Însuşi Hristos, începutul, cauza întregii umanităţi şi, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, scopul existenţei omului în lume.

Interviu realizat de Virgiliu Gheorghe pentru Familia Ortodoxa

Sursa: Ziaristi Online  / Foto: Cristina Nichitus Roncea

Partea I aici: Profesorul Ilie Badescu despre singura cale de iesire din dictatura “statului magic”. Interviu despre lupta si credinta, de Virgiliu Gheorghe, pentru Familia Ortodoxa

Cititi si: Virgiliu Gheorghe in Familia Ortodoxa: “Suntem cufundaţi într-un nor de vorbe. Le zicem informaţii, dar cele mai multe sunt cel mult nimicuri”

Conferinta Virgiliu Gheorghe si Familia Ortodoxa: Efectele televiziunii si internetului asupra sanatatii mentale. CARTE PDF / VIDEO

Cultura Vietii: Virgiliu Gheorghe la „Garantat 100%”, despre creșterea copiilor, televizor și internet. VIDEO

Cititi aici Sumarul Numarului 51 al Revistei Familia Ortodoxa

scrisoare de început | pag. 1
Stareţul Varsanufie de la Optina:
„Înainte de toate, smeriţi‑vă…”

editorial | pag. 3
Nu aparţinem lumii, ci Împărăţiei lui Dumnezeu!,
de Gheorghe Fecioru

prăznuiri | pag. 6
„Nu am mai întâlnit un astfel de om!”
Părintele Crăciun Opre, păstorul cel bun

școala părinților | pag. 12
„Jurnalul unui puşti” ,
de Psiholog Irina Constantinescu

pag. 17
Copiii şi telefoanele mobile (IV),
de Lect. dr. Andrei Drăgulinescu

pag. 21
Stareţul Tadei de la Vitovniţa:
„Prin gândurile voastre, aţi făcut din rai, iad!”

mărturii | pag. 23
Cum am ajuns la credinţă

cauzele bolilor | pag. 27
Seleniul în tratamentul cancerului,
de Dr. Luana Dumitru

războiul nevăzut | pag. 31
„Vrei să fii partenera mea?”
sau de ce optează tinerii pentru concubinaj,
de Alina Mirică

cu noi este Dumnezeu | pag. 35
„Dac-ar da Dumnezeu să mai vie, aş îmbrăţişa-o!”
O poveste despre iertarea cea după Dumnezeu

pag. 40 | al optulea veac
Încrederea în Biserică sau cum să distrugi un popor

pag. 45 | convertiri
„Voi turna din Duhul Meu peste tot trupul” (II)
Jonathan Jackson despre plinătatea vieţii în Hristos

pag. 51 | minuni
„Sunt Gheorghe. Îţi aminteşti de mine?”
Minuni din viaţa Părintelui Dimitrios Gagastáthis

pag. 54 | cuvântul duhovnicului
Părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului:
„Aşa petrece Iisus Hristos întru tine, şi tu întru El!”

pag. 60 | interviu
„Cultura morţii şi cultura vieţii” (II)
De vorbă cu Prof. dr. Ilie Bădescu

pag. 66 | teologica
Sfinţii „Colivazi” – sau cum să trăim viaţa primilor creştini în zilele noastre,
de Radu Hagiu

pag. 68
Sfântul Nicodim Aghioritul:
„Despre împărtăşirea cu Preacuratele Taine”

pag. 71 | cuvânt către tineri
Părintele Gheorghe Calciu:
„Vei cunoaşte fericirea de a fi iertat şi de a ierta…”

pag. 75 | în apărarea inocenței
„Avem nevoie de un imbold pentru a ne mobiliza ca să facem ceva!”

pag. 77 | actualități

pag. 79 | concursuri