Evoluţia spionajului românesc
după defecţiunea generalului Ion Mihai Pacepa
(1978-1989)
Liviu Ţăranu
Cea mai puternică lovitură primită de serviciile de informaţii româneşti în întreaga lor istorie s-a petrecut la jumătatea anului 1978, când însuşi şeful adjunct al spionajului românesc1, generalul Ion Mihai Pacepa a trecut în tabăra adversă. Aflat în misiune în RFG, la finele lunii iulie 1978, Ion Mihai Pacepa ia legătura cu reprezentanţii CIA de la ambasada americană de la Bonn şi solicită azil politic în Statele Unite, unde, ulterior, a fost cooptat în diverse operaţiuni îndreptate împotriva fostului bloc sovietic, în cadrul comunităţii de informaţii americane2. Bilanţul „defectării” generalului Ion Mihai Pacepa a fost, după cum se vehicula în mediile neoficiale ale vremii, mai păgubos decât cutremurul de pământ din anul precedent. Evenimentul a stârnit un adevărat cutremur în structurile centrale ale statului, Departamentul de Informaţii Externe (DIE), Ministerul de Interne (MI), Ministerul de Externe şi Ministerul Comerţului Exterior fiind cele mai afectate şi totodată cele care au cunoscut serioase restructurări de personal. Acest act a avut o anumită contribuţie la erodarea regimului Nicolae Ceauşescu care a sporit, în consecinţă, atribuţiile şi personalul aparatului intern al Securităţii, instalând activişti de partid fideli în principalele funcţii de conducere din stat, pentru a preveni un nou act de acest gen.
Fiind înştiinţat de trădarea consilierului său, Nicolae Ceauşescu a făcut o criză de nervi, după cum susţin unele surse memorialistice, cerând ca „trădătorul să fie adus imediat acasă”. Calea ordonată de liderul PCR era aceea a cererii de extrădare a lui Ion Mihai Pacepa adresată autorităţilor americane, care la rândul lor nu s-au grăbit deloc să dea un răspuns autorităţilor de la Bucureşti. Atunci când acesta a venit, departe de a-i da satisfacţie, s-a cerut părţii române să refacă cererea în spiritul unui tratat de extrădare româno-american semnat în 1924. Realizând că un nou demers de acest gen nu ar fi avut în nici un fel vreo contribuţie la soluţionarea problemei, N. Ceauşescu a cerut să fie oprite demersurile în acest sens, solicitând însă autorităţilor americane printr-un emisar din CPEx, trimis în SUA, ca diplomaţii români să nu fie prigoniţi şi denigraţi de către serviciile speciale americane. S-a pus astfel, în plan extern, surdină cazului Ion Mihai Pacepa.
În ţară însă, Nicolae Ceauşescu a ordonat o aspră anchetă care avea să conducă, între altele la decapitarea principalului serviciu de spionaj al României. Între măsurile preconizate şi realizate parţial s-au numărat: refacerea din temelii a DIE sub o nouă titulatură, trecerea în rezervă, scoaterea la pensie sau plasarea în alte unităţi ale MI a ofiţerilor care fuseseră subordonaţi şi colegi ai generalului Ion Mihai Pacepa, rechemarea în ţară a majorităţii ofiţerilor care lucrau sub acoperire diplomatică în Occident bănuiţi că erau cunoscuţi de către defector. Deşi numărul lor nu era atât de mare pe cât s-a acreditat, unii dintre ofiţerii ilegali plantaţi în exterior sub identităţi de împrumut şi care nu beneficiau de acoperire diplomatică au revenit în ţară, părăsind propriile familii şi renunţând la poziţiile obţinute în cadrul unor obiective de interes pentru spionajul românesc. Au fost aduşi în ţară chiar şi o parte din informatorii despre care se presupunea că sunt cunoscuţi de consilierul prezidenţial ajuns în SUA. Se duceau de râpă astfel eforturile unei direcţii, de-a lungul a două decenii, de a-şi forma oameni, a crea legende şi o agentură capabilă să ofere informaţii de valoare. Fuga lui Ion Mihai Pacepa era, fără îndoială, nu numai o lovitură dată cuplului prezidenţial, dar şi personalului care lucrase în DIE, cu influenţă asupra carierei dar şi a existenţei particulare a acestora. Toţi generalii din conducerea DIE au fost internaţi în „apartamentele” de la Rahova şi timp de cca două luni au încărcat sute de file cu propriile declaraţii. Din analiza acestora comisia de anchetă încerca să ofere un răspuns care era pe buzele tuturor, inclusiv ale familiei Ceauşescu: „Cum a fost posibil ca Pacepa să trădeze?”3.
Pentru a cerceta condiţiile în care s-a produs actul „trădării” fostului secretar de stat la Interne, la mijlocul lunii august 1978 a fost creată o comisie formată din generalii Iulian Vlad şi Emil Macri şi doi colonei – Vasile Gheorghe şi Ion Moţ. Această comisie şi-a desfăşurat activitatea până în primăvara anului 1980 audiind peste 500 de ofiţeri de securitate care prin activitatea lor au avut tangenţă sau au activat în spionajul extern românesc între 1956-1978. În cele peste 2.500 de rapoarte, numărând mai bine de 10.000 de pagini, sunt prezentate, în amănunt, o serie de operaţiuni ale Securităţii, executate cu sau fără aprobarea organelor de partid. De asemenea, din declaraţiile celor audiaţi de comisie reiese faptul că I.M. Pacepa alături de Nicolae Doicaru, au fost cei care, timp de mai bine de un deceniu, au deturnat Securitatea de la obiectivele ei în plan extern – ceea ce nu este regretabil până la un punct – proliferând corupţia în rândul aparatului de securitate, al unor înalte oficialităţi de partid şi de stat, compromiţând o parte a diplomaţiei româneşti şi contribuind astfel la degradarea imaginii externe a României.4
Astăzi când avem acces la aceste documente, aflate în arhiva CNSAS, credem totuşi că nu trebuie să acceptăm în totalitate „adevărul” lor, multe din rapoartele şi declaraţiile date de ofiţerii anchetaţi fiind date sub imperiul fricii, al suspiciunii şi neîncrederii. Atmosfera în care au fost redactate cele mai multe din aceste documente, a fost una de teroare. Comisia de anchetă formată din ofiţeri cu experienţă avea menirea de a identifica, între altele, eventuale reţele de spionaj sau agenţi de legătură pe care generalul Ion Mihai Pacepa i-ar fi avut. Se credea în acel moment că e vorba de o conspiraţie generală, la care luaseră parte numeroşi ofiţeri superiori din fruntea spionajului românesc. De aceea declaraţiile şi rapoartele au fost făcute sub semnul neîncrederii, prin ameninţări şi prin diverse presiuni.
Trebuie luat în considerare că din toate rapoartele semnate de ofiţerii Securităţii au fost reţinute de comisie doar acelea care cuprindeau aspecte negative ale activităţii DIE, concretizate în abateri şi ilegalităţi. Declaraţiile care nu au făcut referire la acest gen de aspecte, au fost considerate ca fiind subiective şi au fost distruse5. O parte din cei anchetaţi neavând cunoştinţă despre aspecte negative din activitatea conducerii DIE, au căutat să satisfacă cererile comisiei de anchetă relatând fapte şi evenimente „auzite sau culese din bârfa colegilor”, unele fiind chiar imaginare6. Toate acestea erau menite să explice întreg climatul abuziv şi corupt care a făcut posibilă defecţiunea generalului Ion Mihai Pacepa. Cauza fiind stabilită şi relevându-se că „trădătorul” nu a lăsat în urmă agentură sau nuclee informative, întreg dosarul a fost clasat, fără ca o bună parte din informaţiile cuprinse aici să mai fie verificate.
Au fost căutaţi vinovaţii, identificate cauzele care au condus la gestul lui Ion Mihai Pacepa şi se căutau soluţii pentru protejarea reţelei informative în exterior. În această idee, au fost cercetate sute de dosare de cadre şi de agenţi pentru a se vedea în ce măsură sunt vulnerabili sau loiali Securităţii. Tudor Postelnicu, cu acordul şi la indicaţia lui Nicolae Ceauşescu, a trecut la schimbarea cadrelor cu funcţii de răspundere din sistemul de spionaj şi contraspionaj care au avut legături sau au fost cunoscute de Ion Mihai Pacepa. În consecinţă, au fost retraşi cei mai mulţi dintre ofiţerii acoperiţi din ambasada României de la Washington, consulatele din New York, din Londra şi Paris, din Roma şi pe cei din RFG, din Japonia şi America Latină. Însuşi, ministrul de Interne, Teodor Coman7, a fost destituit şi numit prim secretar la Vâlcea. Destituit şi din funcţia de ministru al Turismului, fostul şef al DIE, Nicolae Doicaru8, a fost trimis director la un IAS în apropierea. Însă alţi doi generali, Gheorghe Manea şi Gheorghe Marcu, primul şef peste „ilegali”, al doilea responsabil de comerţul cu saşi şi evrei, au rămas în structurile de comandă ale spionajului românesc. Bucureştiului, iar generalul Grigore Răduică9, ministru adjunct de Interne, a trecut într-o funcţie administrativă. La conducerea spionajului românesc, cu grad de ministru adjunct, a fost numit fostul secretar cu probleme de propagandă al Capitalei, Romus Dima. Generalul Eugen Luchian, un apropiat al lui Ion Mihai Pacepa, este arestat, judecat şi condamnat la 8 ani de închisoare pentru deţinere documente secrete10. Generalul Gheorghe Toader, prieten şi colaborator al lui Ion Mihai Pacepa, este retrogradat şi trimis director adjunct la Arhivele Statului, la serviciul de restaurare a documentelor1112
Alte numeroase cadre, ofiţeri superiori, au fost trecute în rezervă cu suspiciunea de fi cunoscuţi şi demascaţi de Pacepa. Cei mai mulţi au trăit cu neîncrederea foştilor colegi, la care s-a adăugat urmărirea informativă. Partea cea mai dramatică a fost însă teama, teroarea ce s-a instalat în aparatul Securităţii, fenomen ce s-a extins şi în aparatul de partid. Primilor secretari li s-a luat dreptul de control asupra Securităţii, informările urmând să se facă doar pe verticală la DSS şi şefilor de direcţii. Orice acţiune deviantă de la ordine şi instrucţiuni era considerată „contrară liniei politice a partidului”. Astfel domnea o atmosferă de tensiune şi neîncredere în tot aparatul DSS şi al Ministerului de Interne, în cadrele armatei şi ale demnitarilor13.
Atât în lucrarea de referinţă pe acest subiect (cea a cărui autor este Mihai Pelin) cât şi o suită întreagă de lucrări memorialistice exagerează, în opinia noastră, impactul pe care l-a avut „trădarea” generalului Ion Mihai Pacepa, nu numai asupra regimului politic ci mai ales asupra spionajului românesc. Fără îndoială, pagubele au fost masive, mai ales prin divulgarea unor nume de ofiţeri şi a unei importante părţi a reţelei informative a acestora. Divulgarea metodelor de lucru folosite de către DIE (sistemele de legătură, de acoperire a ofiţerilor şi agenturii, metode de recrutare, remunerare etc.) a constituit un impediment major în activitatea ulterioară a CIE. Au existat cazuri în care informatori bine cotaţi au refuzat să mai colaboreze, iar acţiuni economice, comerciale sau diplomatice aflate în desfăşurare în momentul defecţiunii au fost întrerupte sau anulate prin dispariţia unuia dintre parteneri.
Dar toate acestea nu au însemnat decesul spionajului românesc14, care a fost comparat în urma acestei defecţiuni cu o navă avariată aflată în derivă, căreia, după încheierea cercetărilor, i-a fost stabilit un alt nucleu de conducere cu sarcini care erau în multe locuri similare celor din timpul duetului Nicolae Doicaru-Ion Mihai Pacepa. Cel care a preluat conducerea CIE, la finalizarea cercetărilor, în 1980, Nicolae Pleşiţă declară că daunele provocate spionajului românesc de N. Ceauşescu şi comisia de anchetă condusă de Tudor Postelnicu, erau mai mari decât defecţiunea lui Ion Mihai Pacepa. După cum spune acelaşi Nicolae Pleşiţă, el nu a făcut decât să oprească demolarea a ceea ce mai rămăsese din DIE, cerând ca ofiţerii care mai lucrau în spionaj să fie lăsaţi să-şi continue activitatea. „Nu mai aveam timp de aşteptat şi de verificat” îşi aminteşte Nicolae Pleşiţă, explicabil din moment ce, după 1979, România va intra într-un amplu declin atât pe plan intern cât şi extern, cauzat în bună măsură de acţiunile şi declaraţiile „conducătorului suprem”15.
Aparatul CIE a fost redimensionat, au fost revizuite planurile de acţiune şi de căutare a informaţiilor în aşa fel încât s-a putut verifica cât a deconspirat Ion Mihai Pacepa16. Cel care a pus din nou pe linia de plutire spionajul românesc, Nicolae Pleşiţă, insistă, în pledoariile sale publice, că toate costurile acestui proces au fost „mult mai mici” decât au apreciat cei din comisia de anchetă sau decât susţin Mihai Pelin şi alţi autori care au scris despre evenimentul din vara anului 1978.
După cum reiese din parcursul instituţional al CIE în anii ’80, impactul defecţiunii adjunctului DIE în iulie 1978, a fost treptat amortizat, misiunile şi obiectivele acestui organism rămânând însă aceleaşi până în 1989, cu schimbările de cadre care s-au dovedit necesare17. CIE ca şi DIE au fost angrenate în rezolvarea unor probleme de competenţa altor ministere (încheieri de contracte economice, participarea la tranzacţii comerciale, procurarea de aparatură tehnică, alte bunuri sau valori); s-a ajuns, ca şi în anii ’70, la a se face o adevărată concurenţă ministerelor de resort.
În schimb, pentru regimul politic, îndeosebi pentru Nicolae Ceauşescu, acest eveniment nu a făcut decât să-i mărească neîncrederea în MI, în general, şi în Securitate, în particular. De altfel, o suită de alte evenimente, precum evaziunile din ţară petrecute pe calea aerului, au contribuit la trecerea unor sarcini de la MI la Ministerul Apărării Naţionale, liderul PCR manifestând o tot mai mare preferinţă pentru serviciile Armatei. Tensiunea şi suspiciunea între „conducerea superioară” şi cea mai mare parte a conducerii MI au crescut în intensitate după momentul iulie 1978, Nicolae Ceauşescu punând în fruntea acestui minister activişti cu state vechi, care se dovediseră loiali de-a lungul timpului, dar care nu aveau deloc experienţa muncii de informaţii sau a celei represive. De aici şi o anumită deprofesionalizare a cadrelor din toate structurile MI, ceea ce a însemnat, în parte, o revenire la unele metode brutale de represiune, precum cele din anii ’50.
Impactul defecţiunii generalului Ion Mihai Pacepa s-a reflectat în schimbarea forţată a cadrelor din conducerea DIE şi refacerea statelor de funcţiuni. Structura organizatorică a spionajului românesc, după reorganizarea din toamna anului 1978 şi până în decembrie 1989, a rămas însă, în linii mari, aceeaşi, cu menţiunea că în anii ’80 au fost înfiinţate mai multe unităţi cu destinaţie economică.
În cadrul CIE a fost menţinută în mare parte schema organizatorică din vechea DIE, cu împărţirea pe divizii, direcţii şi compartimente. Având în vedere ca misiunile au rămas aceleaşi, atribuţiile acestor structuri erau similare celor din perioada de dinaintea defectării generalului Ion Mihai Pacepa. Astfel, întregul ansamblu al spionajului românesc era format din cinci unităţi, având următoarea configuraţie: UM 0544 – CIE, UM 0195 (Contrainformaţii CIE, avea în obiectiv controlul ambasadelor române din străinătate şi monitorizarea emigranţilor români), UM 0110 (Contrainformaţii CIE în ţările socialiste), UM 0525 (Cifru), UM 0107 (ICE Dunărea)18.
Epoca „Pleşită”
La conducerea DIE/CIE s-au perindat după destituirea lui Nicolae Doicaru şi defecţiunea generalului Ion Mihai Pacepa, două personaje care nu aveau nimic în comun cu activitatea acestei unităţi: gen. lt. Alexandru Dănescu (martie 1978 – octombrie 1978) şi Romus Dima – secretar de stat la Ministerul de Interne şi şef al Centrului de Informaţii Externe – CIE, din cadrul DSS (15.10.1978 – 01.09.1980). Primul se ocupase până atunci în cadrul MI doar de sectorul administrativ şi unităţile de producţie, iar cel de-al doilea fusese activist, responsabil cu propaganda pe Capitală. Aşa că în momentul în care la cârma CIE a fost numit Nicolae Pleşiţă, ofiţer de carieră al Securităţii, e drept pe probleme interne, cadrele din spionajul românesc au răsuflat uşurate şi au sperat într-o conducere competentă şi responsabilă. Aşteptările au fost infirmate de realitate, contextul intern şi extern în care CIE era nevoit să-şi desfăşoare activitatea fiind tot mai potrivnic.
Directoratul lui Nicolae Pleşiţă – prim-adjunct al ministrului de interne şi şef al CIE, din cadrul DSS (01.09.1980 – 01.12.1984), corespunde unei perioade pline de „căderi” şi dezertări, nefaste pentru spionajul românesc. Acest lucru fost pus pe seama incompetenţei lui Nicolae Pleşiţă în materie de spionaj, ca şi pe stilul de conducere al acestuia bazat pe „cultivarea şefului”, adică a lui Nicolae Ceauşescu. Este foarte adevărat însă că nu era Nicolae Pleşiţă cel care iniţiase şi încurajase cultul personalităţii în cadrul MI, fosta conducere a DIE având contribuţii notabile în acest sens. Faptul că spionajul românesc era subordonat direct lui Nicolae Ceauşescu explică într-o anumită măsură cele amintite. Şi totuşi, cel care era echivalent ca poziţie şi atribuţii, cam în aceeaşi perioadă dar pe alte meleaguri, Alexandre de Marenches, şeful spionajului francez, nu scăpa prilejul pentru a-i aminti preşedintelui său că nu putea „să servească şi să placă în acelaşi timp”19.
Meritul principal al lui Nicolae Pleşiţă, aşa cum am arătat mai sus, a rămas cel al repunerii pe linia de plutire a spionajului românesc atât din punct de vedere instituţional cât şi din perspectiva asigurării cu personal calificat a CIE.
Minusurile activităţii sale nu sunt însă puţine. Necunoscător al vreunei limbi străine (handicap major în domeniu) şi adeptul unor metode violente de lucru ce aminteau în unele locuri pe cele folosite de capii Securităţii prin anii ’50, Nicolae Pleşiţă a deteriorat în bună măsură imaginea externă nu numai instituţiei pe care o conducea ci şi pe cea a regimului de la Bucureşti.
Eşecurile CIE în „epoca Plesiţă” sunt numeroase. În noiembrie 1980, un cifror de la Ambasada României la Viena, Florian Rotaru, fuge cu o cantitate apreciabilă de documente secrete ale Ambasadei şi se refugiază în Germania Federală. Ulterior, acesta a fost predat CIA, cu documente cu tot. În martie 1981, un şef de poliţie austriac este arestat la Viena, pentru spionaj în favoarea CIE. În ianuarie 1983, un tribunal francez îl condamnă pe Traian Munteanu – tehnician expert în calculatoare – la doi ani de închisoare pentru spionaj. Şase luni mai târziu, Mihai Manole, de 37 de ani, cu cetăţenie franceză, este arestat de DST-ul francez şi acuzat de spionaj industrial la o firma de construcţii din Dieppe. În august 1983, trei diplomaţi români şi un funcţionar de la Ambasada Română de la Bruxelles sunt expulzaţi din Belgia, sub acuzaţia de spionaj contra NATO.
În martie 1984, cifrorul-şef de la Ambasada României la Bonn se predă autorităţilor vest-germane. Este vorba despre ofiţerul CIE Constantin Constantinescu care dezvăluie identitatea a cinci diplomaţi români care îl ajutaseră pe „Carlos Şacalul” în câteva atentate organizate de acesta. Constantin Constantinescu a dezvăluit autorităţilor germane că Dan Mihoc (de 39 de ani, secretar 2 al Ambasadei României la Bonn) a organizat împreună cu „Carlos” atentate cu colete explozive, trimise lui Paul Goma, Şerban Orescu şi Nicolae Penescu. Despre Constantin Ciobanu (40 de ani, angajat al Ambasadei României la Bonn), acelaşi C. Constantinescu declara că pusese la cale mai multe atentate, printre altele şi cel contra lui Emil Georgescu, directorul secţiei române de la postul de radio „Europa Liberă”.
Ion Constantin, de 38 de ani, secretar 3 al Ambasadei României la Bonn era menţionat că ar fi participat la plasarea unei bombe la „Europa Liberă” fiind cel care a livrat lui „Carlos” respectivul exploziv20. Ioan Lupu (44 de ani, secretar 1 al Ambasadei României la Bonn, traducător oficial al lui N. Ceauşescu), era acuzat de participarea la răpirea şi apoi asasinarea unui emigrant român. Aceste dezvăluiri ale lui Constantin Constantinescu, precum şi alte informaţii ale BND-ului german, au determinat expulzarea celor cinci „diplomaţi” români din Germania Federală, având în vedere „imunitatea” conferită prin statutul lor diplomatic.
În luările sale de poziţie, după 1990, Nicolae Pleşiţă a tratat drept „idioţenii” acuzaţiile potrivit cărora, în februarie 1981, autorităţile de la Bucureşti ar fi ordonat şi finanţat atentatul cu bombă de la sediul din München al postului de radio „Europa Liberă”: „Este o idioţenie să crezi aşa ceva, în condiţiile în care eu aveam un buget anual de 1,5 milioane de dolari, în timp ce Europa Liberă primea de la americani 80 de milioane”.
Un alt caz care a făcut valuri în Occident pe marginea acţiunilor spionajului românesc a fost cel al ofiţerului ilegal Matei Pavel Haiducu. Acesta pare să fi fost fiul unui demnitar din MAI, prin anii ’50, fiind recrutat încă de pe vremea duetului Nicolae Doicaru-Ion Mihai Pacepa şi pregătit să se infiltreze în unele obiective de interes din Franţa. Potrivit unor surse din presa românească (Andrei Bădin, „Jurnalul naţional”) M.P. Haiducu, cu sprijinul discret al CIE, trebuia să obţină cetăţenia franceză, urmând ca apoi să se stabilească în Africa de Sud, ca om de afaceri francez şi să treacă la acţiune, potrivit instrucţiunilor primite de la CIE.
La 13 ianuarie 1982, MP Haiducu primeşte ordin să-i lichideze la Paris pe Paul Goma şi Virgil Tănase. Pentru aceasta, MP Haiducu primeşte, din ţară, de la CIE, o „otravă”, care turnată în băutură ar fi provocat infarctul creând impresia unei morţi prin cauze naturale. Amintim că stabilit în Franţa, la Paris, pe 20 noiembrie 1977, Paul Goma continua să scrie şi să susţină interviuri la „Europa Liberă”, „BBC” şi „Ici Paris” contra regimului Ceauşescu. Un al doilea scriitor exilat, care îl deranja cu comentariile sale pe N. Ceauşescu, era Virgil Tănase.
MP Haiducu se hotărăşte să defecteze, iar în 1984, după evenimente, scrie o carte intitulată J’ai refuse de tuer (Am refuzat sa ucid), apărută la editura Plon din Paris. În cartea sa, MP Haiducu dezvăluie că ordinul de asasinare a celor doi români exilaţi a venit de la Nicolae Pleşiţă şi nu de la N. Ceauşescu. În Franţa, se dezvăluie public faptul că MP Haiducu se predase DGSE-ului francez de la bun început şi că Goma şi Tănase fuseseră ascunşi de DGST şi DST pentru a li se salva viaţa. La scurt timp, MP Haiducu apare la televiziunea franceză şi declară că ambasadorul României la Paris, Dumitru Aninoiu şi ataşatul de presă, Ion Badea, sunt agenţi CIE.
Imaginea lui N. Ceauşescu este puternic şifonată, acesta apare deja în ochii opiniei publice internaţionale drept un „asasin de disidenţi”, de tipul Todor Jivkov (afacerea Markov şi „umbrela bulgărească”). François Mitterand îşi anulează, în mod „justificat”, vizita oficială planificată în România21.
Afacerea „Haiducu” a fost „bomboana de pe coliva” profesională a generalului Nicolae Pleşiţă. La 29 noiembrie 1984, acesta este demis şi trimis la Şcoala de Securitate de la Grădiştea, unde rămâne până în decembrie 1989.
Aristotel Stamatoiu şi sfârşitul CIE
Născut la 6 octombrie 1929, în comuna Scoarţa, judeţul Gorj, Aristotel Stamatoiu îşi finalizează studiile liceale la Tg. Jiu (1949) după care urmează cursurile Facultăţii de Comerţ şi Cooperaţie din cadrul Institutului de Studii Economice şi Planificare din Bucureşti (1949-1952).
După absolvirea facultăţii este pentru foarte scurt timp planificator la Centrocoop, pentru ca apoi să fie încadrat ca ofiţer de securitate în cadrul Direcţiei de contrainformaţii economice (1953-1962); în anul 1959 devine membru de partid şi începe să urce în cariera militară: locţiitor şef serviciu (1962) şi şef serviciu (1963-1967) la Direcţia de Contraspionaj; din 1967 preia funcţia de adjunct al şefului Direcţiei a III-a (1967-1973) pentru ca apoi să devină şef al acestei structuri din cadrul Direcţiei Generale de Contraspionaj a MI (1973-1974). Devine locţiitor al şefului acestei mari direcţii (1974-1979) şi după ce este avansat la gradul de general-maior (21 august 1979) este numit director plin al Direcţiei a III-a Contraspionaj (1979-1982); la 23 august 1984 este avansat la gradul de general-locotenent fiind deja secretar de stat la MI şi adjunct al şefului CIE (1982-1984). La finele anului 1984 este numit şef al CIE şi adjunct al ministrului de Interne (30 nov. 1984-6 ian. 1990)22.
Din punct de vedere organizatoric, al personalului şi al atribuţiilor spionajul românesc sub conducerea generalului-locotenent Aristotel Stamatoiu era structurat pe următoarele unităţi:
UM 0544 – CIE
Comandant: general-locotenent Aristotel Stamatoiu
Adjunct: general-maior Ştefan Alexie
În CIE erau încadraţi 715 ofiţeri, 36 ofiţeri specialişti în comunicaţii şi tehnică operativă, 197 de subofiţeri şi 111 angajaţi civili.
Pe plan intern, CIE prin intermediul GOT-urilor (grupuri operative teritoriale) supraveghea legăturile românilor cu diaspora şi participa la acţiuni specifice (precum operaţiunea „Eterul”, nume de cod sub care Securitatea acţiona împotriva postului de radio „Europa Liberă şi a ascultătorilor săi). Pe plan extern, CIE acţiona în aceleaşi direcţii ca şi fosta DIE prin cele trei divizii ale sale structurate astfel: Europa şi URSS, SUA şi Canada, America de sud, Africa şi Asia. Şeful ultimei divizii (Asia, Africa şi America de Sud), Gheorghe Dragomir, susţine că prin intermediul agenţilor acestei structuri a CIE, Nicolae Ceauşescu a aflat că i se pregătea debarcarea imediat după întâlnirea de la Malta din decembrie 1989. De asemenea, din aceeaşi sursă aflăm că CIE era bine ancorat din punct de vedere al surselor pe spaţiul Orientului Apropiat şi Mijlociu, îndeosebi prin intermediul celor care fuseseră la studii în România23.
UM 0195
Unitatea de contrainformaţii a CIE
Comandant: general-maior Ioan Moţ
Şeful acestei unităţi este ridicat la gradul de general la 21 august 1979 după ce a făcut parte din comisia care a anchetat fuga generalului Ion Mihai Pacepa în SUA, apoi a fost numit la comanda unităţii de contraspionaj (supravegherea ambasadelor RSR din străinătate, prevenirea defectărilor din spionajul românesc).
În această unitate erau încadraţi 386 de ofiţeri, 5 ofiţeri specialişti în comunicaţii şi tehnică operativă, 42 de subofiţeri şi 18 angajaţi civili.
UM 0110 CIE
Comandant: general-maior Victor Neculicioiu
Adjunct: colonel Vasile Lupu
Unitatea 0110 înfiinţată în 1969 (fosta UM 0920/A) după invadarea Cehoslovaciei de către sovietici, se ocupa cu acţiuni de spionaj şi contraspionaj în ţările socialiste şi chiar pe spaţiul sovietic. Activitatea ei avea în vizor acţiunea serviciilor secrete sovietice pe teritoriul României prin ale căror agenturi Kremlinul supraveghea regimul politic de la Bucureşti. Conform declaraţiilor ultimului comandant al UM 0110, Victor Neculicioiu, după 1990, poziţia operaţională a KGB faţă de România era „destul de clară” fiind socotită la fel de ostilă „ca orice alt stat occidental”. Unitatea a fost organizată în patru direcţii, două dintre ele se ocupau exclusiv de operaţiunile KGB şi GRU în România, alta (cu acelaşi efectiv şi resurse ca primele două) era destinată combaterii operaţiunilor spionajului maghiar şi iugoslav şi ultima se ocupa de celelalte servicii de informaţii din ţările socialiste sau ale regimurilor pro-sovietice din Asia, Africa şi America Latină24.
UM 0110 număra 264 de ofiţeri, 8 ofiţeri specialişti în comunicaţii şi tehnică operativă, 15 subofiţeri şi 17 angajaţi civili.
UM 0525 Cifru
Comandant: general-maior Gheorghe Radu, fusese numit la conducerea acestei unităţi din 1984. Unitatea deţinea rolul principal în cifrarea şi descifrarea comunicaţiilor instituţiilor româneşti cu activitate în exterior.
În unitate erau încadraţi 412 ofiţeri, 15 ofiţeri-ingineri, 32 subofiţeri, 16 angajaţi civili25.
Activitatea spionajului românesc în a doua parte a anilor ‘80 este tot mai mult influenţată de conceptul potrivit căruia ofiţerul de securitate este un „activist într-un domeniu special“ (în accepţiunea conducătorului suprem), iar în pregătirea ofiţerului de informaţii, componentele politico-ideologice şi militare dobândesc o pondere tot mai mare. De aici şi starea de spirit tot mai necorespunzătoare a cadrelor, existând nemulţumiri majore legate de lipsa totală a avansărilor în grad (aşa cum se obişnuia în fiecare an la 23 august). Imixtiunea instructorilor politici atât în actul de comandă cât şi în activitatea profesională dar şi încercările de influenţare a comandanţilor în privinţa recompensării cadrelor au inflamat nemulţumirile din rândul angajaţilor CIE26.
Operaţiunile CIE nu s-au rezumat doar la funcţiile de informare, analiză şi prospectivă, ci au cuprins şi o serie de acţiuni de poliţie politică îndreptate spre comunităţile române din Occident. Un accent semnificativ a fost pus pe propaganda (cultul personalităţii, publicarea lucrărilor cuplului prezidenţial) în Occident. În contextul degradării situaţiei interne a ţării, CIE a fost implicat, ca şi în epoca Pleşiţă, într-o serie de acţiuni cu caracter represiv împotriva unor grupări şi persoane din exil, ceea ce a compromis şi mai mult regimul comunist accentuând izolarea ţării în plan extern.
Directoratul lui Aristotel Stamatoiu coincide cu o intensificare a operaţiunilor unităţii AVS, „aport valutar special“ condusă de colonelul Stelian Octavian Andronic, în legătură cu obţinerea unor sume în valută din diferite intermedieri, bani care alimentau conturi secrete, deschise în ţară la Banca Română de Comerţ Exterior. Aceste conturi alimentate de AVS erau, după unele păreri, destinate finanţării unor acţiuni externe, economice sau de altă natură ale Securităţii, precum plantarea unor „dizidenţi“ ai regimului sau a aşa-ziselor „fantome“, agenţi cu o identitate fabricată. În realitate, acestea erau menite să alimenteze atât investiţiile megalomane ale regimului dar şi să acopere cât mai mult din datoria externă a ţării.
Datorită comandamentelor acelor vremuri, cresc în importanţă cele două unităţi aflate sub umbrela CIE, care desfăşurau activităţi cu caracter exclusiv economic: Întreprinderea de Comerţ Exterior „Dunărea“, sub comanda colonelului Constantin Gavril şi Serviciul Independent pentru Comerţ Exterior, codificat UM 0650, aflat sub comanda colonelului Ştefan Alexandru. Aşa cum precizam mai sus, în anul 1989, la ICE Dunărea lucrau 115 ofiţeri, 10 subofiţeri şi 12 civili. În cadrul Serviciului Independent pentru Comerţ Exterior lucrau 41 de ofiţeri, 2 subofiţeri şi 2 civili. Sarcinile acestor unităţi erau de a controla întreprinderile de comerţ exterior ale României şi chiar de a fi parte în negocierea contractelor acestora cu terţii. Cadrele CIE sau UM 0544 participau ocazional la asemenea operaţiuni. Cea mai mare parte a ofiţerilor angrenaţi în „acţiuni valutare speciale“ au lucrat sub acoperiri comerciale în Occident, gestionând unele dintre afacerile externe ale regimului comunist27.
Componenta economică (şi îndeosebi comercială) nu numai a CIE dar şi a întregii Securităţi este tot mai mult întărită, instituţia implicându-se activ în acţiuni comerciale şi de producţie prin copierea şi adaptarea de tehnologii sau prin producţia de „tehnică specială“ specifică serviciilor secrete. Pe aceasta din urmă, Securitatea o utiliza pentru nevoile proprii dar o şi comercializa cu succes în cadrul blocului socialist sau ţărilor din Asia şi Africa.
Apoi, era controlată cea mai mare parte din comerţul exterior al României – de la vânzarea peste hotare a textilelor până la exportul de cherestea, oţel sau ciment. Solicitările de „răscumpărări“ pentru saşii şi evreii, care doreau să emigreze, au rămas subiectul unei alte afaceri (al cărei debut se află în anii 50) pentru care se puseseră la punct formulare tipizate, prin care se stabilea valoarea fiecărui doritor de viză de emigrare în funcţie de studii, vârstă şi stare de sănătate.
Despre amploarea acestor activităţi, în primăvara anului 1990, Iulian Vlad, fostul şef al DSS, mărturisea cu amărăciune: „Multe prejudicii s-au adus muncii de securitate, prestigiului instituţiei şi chiar bunului renume al ţării de către aşa-zisa activitate de aport valutar, pe care o realizau cu prioritate unităţile externe UM 0544 şi UM 0195, precum şi UM 0650 din Securitatea internă. În afară de faptul că sumele respective, de cele mai multe ori, reprezentau o câtime din preţul de vânzare a mărfurilor şi statul oricum le-ar fi încasat în condiţiile unor negocieri corecte, ofiţerii de securitate trebuiau să intre în tot felul de combinaţii cu străinii, nu de puţine ori compromiţătoare, iar controlul activităţii lor şi al valutei nu era sigur. Tot atât de rău era şi faptul că unităţile respective fuseseră într-o bună măsură deturnate de la misiunile pentru care au fost create şi care erau utile ţării. Cu toate încercările pe care le-am făcut de a scoate din preocupările Securităţii această sarcină, sau măcar de o reduce substanţial, nu am reuşit. Dimpotrivă, [Tudor] Postelnicu a ridicat-o la rangul de atribuţie prioritară, pentru îndeplinirea căreia trebuia să-şi aducă contribuţia întregul aparat“28.
În urma evenimentelor de la finele anului 1989, la 30 decembrie 1989, printr-o Hotărâre a Consiliului Frontului Salvării Naţionale (CFSN), noul organ al puterii de stat, Securitatea şi implicit CIE au fost dizolvate, iar structurile spionajului românesc au trecut temporar în subordinea Ministerului Apărării Naţionale.
Prin Decretul CFSN nr. 111 din 8 februarie 1990 (dată la care se aniversează ziua Serviciului de Informaţii Externe), SIE a fost organizat ca structură administrativă autonomă abilitată să-şi desfăşoare activitatea în domeniul informaţiilor externe.
Publicat în „Anuarul Muzeului Marinei Române”, tom XI, 2008, pp. 282-294.
Sursa: CNSAS via Ziaristi Online
“LARRY L. WATTS DESPRE PACEPA-KGB (I)“, “PACEPA-KGB II. Dezinformarile lui Pacepa, demascate de istoricul Larry Watts si serviciile de informatii ale SUA” , “UM 0110 Anti-KGB de la Pacepa la Magureanu. Doicaru si Pacepa au ars dosarele unor agenti KGB si GRU. Larry Watts despre Pacepa-KGB III“, Cazul Pacepa-KGB vazut de Larry Watts (IV). Sfarsitul inceputului
Note:
1 Denumirile structurii care a gestionat spionajul românesc au fost diferite de la o perioadă la alta: în 1951 Serviciul Special de Informaţii s-a transformat în Direcţia A – Informaţii Externe, între 1954-1963 a purtat numele de Direcţia I-a, ca apoi în urma reorganizărilor din vara anului 1963 să fie înfiinţată Direcţia Generală de Informaţii Externe (DGIE), din 1972 şi până în 1978 direcţia devine Departamentul de Informaţii Externe (DIE), pentru ca după defecţiunea generalului Ion Mihai Pacepa şi până în 1990 să poarte numele de Centrul de Informaţii Externe.
2 Liviu Ţăranu, I.M. Pacepa, ultimele zile în DGIE, în „Magazin Istoric”, anul XLI, nr. 3(480), martie 2007, p. 15-20. 2
CPEx, trimis în SUA, ca diplomaţii români să nu fie prigoniţi şi denigraţi de către serviciile speciale americane. S-a pus astfel, în plan extern, surdină cazului Ion Mihai Pacepa.
3 Neagu Cosma, Cum a fost posibil? Cârtiţa Pacepa, Editura Paco, Bucureşti, f.a., p. 135-139.
4 Liviu Ţăranu, Un ministru de Externe controversat: Ştefan Andrei, în „Cetatea Bihariei”, seria a II-a, nr. 2/2007, p. 79-87.
5 Ionel Gal, Raţiune şi represiune în Ministerul de Interne. 1965-1989, Iaşi, Editura Do-minoR, 2001-2002, vol. I, p. 201.
6 Ibidem.
7 Teodor Coman, prim-adjunct al ministrului de Interne (1974-1975), ministru de Interne (1975-1978).
8 Nicolae Doicaru, secretar general (1963-1967) şi vicepreşedinte (1967-1972) al Consiliului Securităţii Statului; general locotenent (în 1971), şef al Direcţiei de Informaţii Externe şi prim-adjunct al ministrului de
Interne (1972-1978), ministru al Turismului (7 martie-15 august 1978), trecut în rezervă la 20 octombrie 1978.
9 Grigore Răduică, prim-adjunct al ministrului de Interne (1968-1974), adjunct al şefului Secţiei Gospodăriei de Partid a C.C. al P.C.R. (1974-1977).
10 Eugen Luchian, şef de secţie pentru problemele M.A.I. şi M.Ap.N. în cadrul Secretariatului General al Consiliului de Miniştri (1958-1977), consilier de stat al preşedintelui Consiliul de Miniştri, Ion Gh. Maurer. Eugen Luchian a petrecut patru ani la Aiud, în celula în care fusese închis şi preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa fiind eliberat în 1985, de Crăciun. S-a stins din viaţă în septembrie 2007.
11 Ionel Gal, op. cit., p. 149.
12 Gheorghe Marcu este cel care s-a ocupat si de tranzacţiile cu vize de emigrare pentru cetăţeni români făcute la începutul anilor ‘60, în special cu Germania Federală şi Israel. Cf. www.badin.ro consultat la 24 aprilie 2008.
13 Ibidem.
14 Acţiunile de spionaj au fost continuate şi amplificate prin intermediul DIA, care ieşind de sub tutela DIE şi-a lărgit atribuţiile dar a obţinut şi aprobarea pentru mărirea numărului de posturi de ataşaţi militari. De notat că până atunci rivalitatea deosebită dintre cele două structuri nu dăduse naştere decât la incidente şi crease condiţiile restrângerii activităţii DIA. Vezi Neagu Cosma, op. cit., p. 139.
15 Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă. Dialoguri consemnate de Viorel Patrichi în perioada aprilie 1999-ianuarie 2001, Bucureşti, Editura Lumea, 2001, p. 21.
16 Direcţia de Informaţii Externe a fost reorganizată, devenind Centrul de Informaţii Externe. Din UM 0920 indicativul ei s-a schimbat în UM 0544. După Mihai Pelin, activităţile spionajului românesc, sub noua firmă, au pornit cu un nucleu de 22 de oameni, despre care se ştia cu oarecare certitudine că nu erau deconspiraţi, restul aparatului reconstituindu-se la dimensiuni ceva mai modeste decât cele ale DIE care la începutul anului 1978 număra cca 2700 de oameni. Vezi Mihai Pelin, Culisele spionajului românesc. DIE (1955-1980), Bucureşti, 1997, p. 253.
17 Mihai Pelin referindu-se la ce a urmat desfiinţării de facto a DIE şi apariţia CIE remarca: „Vechile năravuri ale instituţiei de pe strada Batiştei nu au fost abandonate, unul din principalele ei obiective rămânând până în decembrie 1989 goana după valută. Manipulaţiile cu valută au reactivat iar corupţia şi lanţul trădărilor s-a perpetuat până pe ultima sută de metri a regimului comunist”, vezi Ibidem, p. 253.
18 Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi dizidenţă în România anilor 1965-1989, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 345.
19 C. Olteanu, Un senior al serviciilor de informaţii se destăinuie, în „Periscop”, nr. 4, decembrie 2008, p. 47.
20 În prezent, distins cercetător al Institutului Naţional pentru Studierea Totalitarismului, Ion Constantin s-a retras din diplomaţie şi a intrat în sfera studiilor academice. A publicat mai multe volume şi studii care au ca subiect principal istoria Poloniei în secolul XX. În câteva discuţii avute cu domnia sa, pe tema sensibilă a acuzaţiilor de mai sus, a reieşit că totul este o fabulaţie. Ion Constantin în calitate de diplomat român, la început de carieră, nu putea şi nu a participat la asemenea acţiuni teroriste împotriva emigraţiei româneşti.
21 Paula Mihailov Chiciuc, Ştefan Andrei – „În anii ’80, Franţa a fost cel mai mare duşman al lui Ceauşescu!”, în „Jurnalul Naţional”, 24 ianuarie 2008.
22 Florica Dobre (coord.), Membrii CC al PCR. 1945-1989. Dicţionar, Bucureşti, 2004, p. 541.
23 Gheorghe Dragomir, Recviem pentru spioni, Editura România în lume, Bucureşti, 2008, p.294-305.
24 Ion Constantin, Securitatea în revoluţia română din decembrie 1989, în „Periscop”, nr. 4, decembrie 2008, p. 69. Autorul precizează că în 1989 sub 1% din personalul UM 0110 era destinat operaţiunilor Stasi, deşi acest serviciu era implicat în ample acţiuni anti-româneşti. Cea mai mare parte a efectivului era orientat spre contracararea acţiunilor de spionaj ale sovieticilor şi maghiarilor care „aveau mereu prioritate”.
25 Marius Oprea, Moştenitorii Securităţii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 53-56.
26 Gheorghe Dragomir, op. cit., p. 300.
27 www.bad.ro consultat la data de 27 octombrie 2008.
28 Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului comunist din România. 1965-1989, Bucureşti, Editura Elion, 2003, p. 243.
