Edgar Papu, de neam davidic…
Vechiul Testament ne dăruiește cea mai tulburătoare parabolă asupra neputinței celor ce sunt fioros de puternici, parabola înfruntării uriașului Goliat de către plăpândul David. Ce avea în plus tânărul păstor față de monstruosul Goliat? O teribilă inocență, o flacără a dreptății în suflet și o inteligență extraordinară. Parabola aceasta străluminează în tot veacul și veacul stirpea davidică, pe toți cei ce se trag spiritual din păstorul biblic. De neam davidic este și blândul și eruditul Edgar Papu de la a cărui trecere în veșnicia stirpei se împlinesc pe 30 martie 20 de ani. Cu teribila sa candoare, cu flacăra dreptății, cu o proverbială blândețe și cu o extraordinară inteligență și erudiție, Edgar Papu fu păstorul plăpând ieșit să-l înfrunte pe Goliatul veacului său.
În primul deceniu de reforme oligarhice și de internaționalism dezabuzat, când plictisit când agresiv, mai ales când cineva îndrăznea să intervină în dezbaterea culturală cu amintiri despre epoca postbelică și despre generația Labiș, apărea o carte semnată de regretatul Mihai Ungheanu: “Holocaustul culturii române”, nedezbătută, alungată parcă și ea odată cu autorul ei. Motto-ul acestei cărți este preluat din Albert Camus și sună profetic: „Regimurile totalitare n-au mai buni aliaţi decât oboseala şi uitarea. Cuvintele noastre de ordine sunt deci limpezi: amintirea şi încăpăţânarea.”
Se cuvine să ne amintim acum și mereu de cel mai blând, mai subtil și mai rafinat cărturar din marea familie de cărturari români, de neam davidic, ai epocii postbelice, și deopotrivă cel mai hulit, mai contestat, mai urgisit dintre toți, blândul Edgar Papu. Trăsătura lui dominantă era candoarea. Un om de o rară finețe, smerit după modelul verotestamentar al lui Iov, fără de vreo umbră de resentiment, înseninat de un clasicism al ideilor de o rară puritate și deopotrivă mișcat de un răscolitor impuls pasionar, care l-a purtat spre singura viziune teoretică pură din toată epoca, pe cât de pură pe atât de hulită și aceasta, viziunea protocroniilor culturale. Vizionar și deopotrivă cercetător al marilor orizonturi stilistice, ne-a lăsat moștenire cea mai tulburătoare construcție de ontologia stilurilor prin cele trei monografii dedicate „modurilor romantic, clasic și baroc de existență ”, care se ridică spre culmile marilor înălțimi teoretice ilustrate de opera lui Lucian Blaga, Mircea Eliade sau Tudor Vianu.
Se cuvine să rememorăm și singularele sale performanțe în contul spiritului creator românesc dar și infernul în care l-au împins cei ce pândesc asupra culturii române din latura morții și din măgura de venin. Atunci, când agitatorii și antiprotocroniștii notorii de azi se lăfăiau pe sofalele nomenclaturii comuniste, Edgar Papu era întemințat, la scurtă vreme după arestarea lui Vasile Voiculescu. „Dezideratul “dezgheţ” din 1953 devenea pe zi ce trecea “reîngheţ”. Mai ales din 1958 încep valurile de arestări represive, intimidatorii ale unor mai tineri aspiranţi la afirmarea pe scena culturii româneşti. Studenţii care manifestaseră în 1956, inspiraţi şi stimulaţi de exemplul “contrarevoluţionar” ungar, sunt cei care devin primele jertfe, pentru ca alţi colegi de-ai lor, fără legătură cu manifestaţiile de-atunci, să înfunde ulterior şi ei puşcăriile. Orice încercare de liberă mişcare în spaţiul universitar sau literar era pedepsită, fie pe loc, fie mai târziu, după cum permiteau împrejurările şi numele sau importanţa celor în joc. Iluziile liberalismului hruşciovist s-au risipit. În această perioadă devin deţinuţi politici Constantin Noica şi Edgar Papu, din generaţia Eliade-Cioran, dar şi scriitori mai tineri. Unii mai tineri şi încă liberi simțeau cum se strânge cercul” (Mihai Ungheanu, „Holocaustul culturii române”). Iată și celelalte informații asupra momentului aceluia cumplit din biografia lui Edgar Papu în singulara carte a lui Mihai Ungheanu, tocmai amintită :
”În ghearele anchetatorilor şi temnicerilor au încăput şi figuri cu totul candide, din specia celor care nu pot omorî o muscă, dar care intrau în programul de decimare, de exterminare a inteligenţei creatoare româneşti. În anul 1958, Vasile Voiculescu a fost implicat de un anticar într-o afacere cu cărţi, ceea ce constituie pretextul unei arestări, amânate până atunci. Va ieşi din închisoare după cinci ani. Ce vină avea poetul zariştilor rurale, al deschiderilor cosmice, al aspiraţiei către Dumnezeu? La puţină vreme după Vasile Voiculescu, într-un nou val de arestări, este ridicat un alt scriitor, a cărui candoare era egalată doar de marea lui valoare intelectuală: profesorul Edgar Papu, care preda literatura universală şi comparată la Universitatea din Bucureşti; a fost brusc arestat şi zvârlit nevinovat în închisoare, de unde va ieşi o dată cu amnistia din 1964. În general, sufletul românesc refuză exhibarea ororilor pe care le-a trăit şi proba cea mai bună este literatura română. Despre monstruoasele sedii de detenţie de la Aiud, Poarta Albă, Gherla şi Piteşti abia după 1990 apare “România – pagini revelatoare”. Abuzul, injustiţia, violentarea dreptului uman elementar nu pot fi uitate. După ce a ieşit din închisoare, Edgar Papu s-a văzut împiedicat de a mai urca la catedra Universităţii, ceea ce a fost o mare pierdere pentru promoţiile de studenţi din ultimele două decenii. A lansat, între altele, o teorie inocentă, ca el însuşi, asupra protocronismului culturilor. Cel mai feroce combatant al fostului deţinut politic Edgar Papu s-a dovedit a fi membrul C.P.Ex., (din “vechea gardă”: Brucan-Răutu) Gogu Rădulescu, care l-a acuzat străveziu, în 1986, pe profesorul Edgar Papu de legionarism. Asta era în 1986! Era semn că cei care au mutilat oameni în anii ’50 n-au renunţat la profesia lor. Nu întâmplător, după decembrie 1989 s-au făcut eforturi ieşite din comun pentru a-l salva pe Gogu Rădulescu de sentinţa completului de judecată, care şi-a dus însă mai departe misiunea în cazul generalului Iulian Vlad, a lui Ion Totu şi al altora. Gogu Rădulescu nimerise din întâmplare în acest lot de condamnaţi anticipat şi eroarea trebuia reparată” (Mihai Ungheanu, „Holocaustul culturii române”).
Reluăm, în trecere, precizarea lui Mihai Ungheanu că cel ce-a folosit primul noțiunea de holocaust cultural antiromânesc a fost Stephan Fischer Galați. Iată citatul preluat prin Mihai Ungheanu: “Eradicarea forţată a influenţelor şi valorilor religioase a fost însoţită de un atac violent contra valorilor culturale străine şi a instituţiilor «fasciste». Ţintele principale erau cultura naţională şi instituţiile de învăţământ. Scriitorii şi istoricii au fost principalele victime ale «purificării», în măsura în care fuseseră exponenţii tradiţionali ai «naţionalismului burghez». Artiştii şi profesorii au supravieţuit holocaustului ceva mai bine”. (Stephen Fischer Galaţi, România în secolul al XX-lea, Ed. Institutul european, 1998, pag. 136) .
În anii 80, mai precis, începând cu atacul lui Ștefan Voicu din Scânteia din 25 aprilie 1979 împotriva extremei drepte, atac în care era vizat Emil Cioran, se redeschide dosarul așa numitei drepte românești. Acest atac va fi ridicat pe un platou de o rară agresivitate în 1986 prin articolul lui Gogu Rădulescu (membru atunci al CPEX al CC al PCR), „Profesorii mei de literatură română”, publicat în România literară, în care se completează lista cu noi vinovați adugați la mai vechile liste cu nume „fasciste”, „legionariste” etc. Între numele noi sunt trecuți protocroniștii, declarați atunci ca și azi, neolegionari. În fruntea listei era tocmai blândul Edgar Papu. ”Edgar Papu n-a putut răspunde atacului, i-a fost blocată orice cale de acces la lumina tiparului în această chestiune. Alți scriitori, care, scandalizați de impostura perfidă a atacului, au scris articole de răspuns, au fost și ei interziși (Ion Coja, Dan Zamfirescu, Mihai Ungheanu), conform metodei partidului unic, care nu admite alte păreri. Printr-o procedură tipică acelor vremi au ajuns în afara României, care dădea dreptul la cuvânt doar unei părți, fiind tipărite într-un opuscul la Roma („Originile limbii și poporului român”, Roma, 1986) ca document al osificării vieții culturale românești la sfârșitul secolului XX”. (Mihai Ungheanu, op. cit., p 202-203).
A sosit vremea să ne amintim de frumusețea morală și intelectuală a celor incomparabili ai veacului care-a apus. În fruntea lor se așează neîndoielnic Edgar Papu. De numele său se leagă tot ce-a avut exemplar veacul. Tot de el se leagă și triumful gândului teoretic și victoria erudiției contra „spiritului primar agresiv” și portretul unui nou Eminescu pe care între cei dintâi l-a desenat Edgar Papu (deodată cu Constantin Noica). Toate acestea au fost și au rămas cele mai frumoase mărturii privitoare la triumful luminii asupra întunericului, al eroismului davidic asupra cumplit de puternicului Goliat.
Un deceniu al cumplitului secol a stat cu siguranță sub semnul unui miracol trigenerațional care-i așeza pe o singură scenă pe trei dintre exponenții marilor generații: Eminescu al tuturor veacurilor, Edgar Papu și Constantin Noica, martori și mărturisitori ai unor generații nepereche. Grație lor s-a putut vorbi cu și despre Eminescu în toată strălucirea cuvântului. O spune așa de frumos din nou regretatul Mihai Ungheanu, omul de lângă nour: „Anii ’60 au fost anii marilor speranţe sociale şi culturale. Despre Eminescu se putea spune chiar că a fost influenţat de Schopenhauer, ceea ce până atunci echivala cu o crimă politică. Liviu Rusu a tipărit un studiu pe această temă. Ieşiţi din puşcăriile pe care le înfundaseră pe motive politice, Constantin Noica şi Edgar Papu consacră poetului pagini extraordinare. Constantin Noica începe campania pentru reproducerea manuscriselor eminesciene, la care şi-l asociază pe Edgar Papu. Este o altă bătălie pentru un Eminescu integral, prin care cei doi colegi de generaţie refac legătura cu fosta tradiţie culturală românească şi anterioarele deziderate eminescologice. Din aceste articole se naşte cartea lui Constantin Noica, “Eminescu – omul deplin al culturii româneşti” (1976). Ea deschide o nouă perspectivă asupra poetului şi propune un model intelectual pentru tinerimea următoare. Cartea va fi contestată, mai exact spus bagatelizată, fiind minimalizată direct şi indirect miza eminesciană. Holocaustul era recrudescent” (ibidem).
Să facem azi, la 20 din anii de veșnicie ai blândului cărturar „să nu se lepede clipa cea repede ce ni s-a dat”, cum spune poetul, prin darul acestui om nepereche : Edgar Papu, om de legendă și de baladă, minune de neam davidic în neamul românesc.
Ilie Bădescu
Evocare in curs de aparitie in Revista Clipa
Sursa: Ziaristi Online
Cititi: Profesorul Ilie Badescu: Edgar Papu, de neam davidic… IN MEMORIAM
Cine a fost Edgar Papu. IN MEMORIAM: FIŞĂ BIO-BIBLIOGRAFICĂ
