În urmă cu 165 de ani, liderul maghiar Lajos Kossuth a condus o revoluţie care a atras admiraţia lumii occidentale. Sub sloganurile „Libertate” şi „Egalitate”, Kossuth îşi dorea să creeze o republică democrată pentru ungurii din Imperiul Habsburgic, conduşi de la Viena. Eforturile maghiare au ţinut prima pagină a presei internaţionale, incluzând, în special, ziarul condus de Karl Marx şi Friedrich Engels.

Puţine au fost ţările impresionate de revoluţia lui Kossuth cum au fost SUA. Americanii au arătat o afinitate profundă pentru unguri, fără să existe vreo legătură directă cu etnia lor. Ungurii erau democraţi ca noi, americanii, şi încercau să creeze o republică, aşa cum am făcut-o şi noi. Desigur, în măsura în care America era o ţară de imigranţi şi etnicii maghiari reprezentau deja o parte din populaţia americană, ei însemnau de fapt tot „noi”, dar acelaşi lucru se poate spune practic despre aproape fiecare etnie din Europa.

Această identificare a SUA cu Kossuth şi cauza maghiară a fost puternic întărită de vulnerabilitatea Americii. În 1848, după aproape 70 de ani de democraţie americană, Statele Unite erau printre puţinele republici dintr-un sistem internaţional încă populat, în mare parte, de regate şi imperii. Într-adevăr, preşedintele SUA Zachary Taylor a văzut în Kossuth şi în Ungaria oportunitatea de a-şi consolida sprijinul intern, dar şi de a marca marea intrare a Americii pe scena politicii internaţionale.

Preşedintele SUA a trimis chiar un emisar în Europa care să recunoască Ungaria lui Kossuth, a cărei întemeiere a fost împiedicată numai printr-o combinaţie de prudenţă, spionaj austriac şi prăbuşirea rapidă a revoluţiei.

Astfel, la începutul lunii decembrie a anului 1851, cu ajutorul intervenţiei oficiale americane, Kossuth a ajuns la New York, acolo unde a avut parte de o popularitate de care puţini lideri străini s-au bucurat vreodată. Fenomenul Kossuth a fost susţinut şi de lansarea, în aceeaşi perioadă, a unui nou cotidian, New York Times, care a transformat vizita lui Kossuth în rampa pentru debutul său în faţa publicului american. New York Times l-a urmat pe Kossuth la fiecare pas făcut şi cuvânt rostit, publicând peste 600 de articole despre el. Jurnaliştii de la New York Times au descris în detaliu fiecare fel de mâncare din meniurile sale de la multele şi variatele mese la care a fost prezent, un număr ameţitor de ieşiri în public şi discursuri ţinute în toată ţara pentru el, cu scopul de a strânge bani pentru cauza maghiară.

Cazul lui Francis Bowen ilustrează poate cel mai bine gradul de angajament al elitelor de la Washington în chestiunea maghiară. Extraordinarul Profesor Bowen conducea Catedra de Istorie de la Harvard College şi ţinea cea mai influentă revistă literară americană la acea vreme, North American Review. Bowen a scris două articole puternice despre un aspect al revoluţiei lui Kossuth despre care nimeni altcineva nu îndrăznea să vorbească: „The War between the Races in Hungary” („Războiul raselor în Ungaria”) şi „The Rebellion of the Slavonic, Wallachian and German Hungarians against the Magyars” („Revolta slavilor, valahilor şi ungurilor germani împotriva maghiarilor”).

După publicarea celor două articole, conducerea de la Washington a început o campanie de discreditare a lui Bowen, cel care a fost numit „falsificator” al istoriei şi „calomniator al Ungariei”. De asemenea, americanii au negat şi orice abuz maghiar asupra altor grupuri etnice, astfel că presiunea făcută de la Washington i-a determinat pe cei din conducerea Universităţii Harvard să îl înlăture pe Bowen din poziţia pe care o deţinea atunci. Cu toate acestea el a fost reangajat ca profesor de „Religie naturală, Filosofie Morală şi Politică civilă” doar cu condiţia fermă de a nu mai scrie vreodată despre ceea ce „nu trebuie” divulgat. Potrivit şefului Senatului Massachusetts de la momentul respectiv „un om care nu este în asentiment cu cauza maghiară este neadecvat pentru a preda istorie”.

Toate acestea au fost posibile pentru că, alături de obiectivele democratice şi republicane, America şi invitatul ei ungur mai aveau un lucru în comun: să deschidă o rană în inima proiectelor noastre revoluţionare. Kossuth şi-a dorit libertatea şi egalitatea doar pentru grupurile entice privilegiate ungare şi germane (un al treilea grup, secuii, a fost asimilat de unguri), în timp ce românii şi slavii din partea de sud au fost renegaţi. Deşi America s-a dedicat cu ardoare libertăţii şi egalităţii, e imposibil să ignorăm faptul că, la mijlocul secolului al XIX-lea, astfel de avantaje au fost acordate doar americanilor europeni.

Nativii americani, cunoscuţi şi sub numele de „pieile roşii“, erau consideraţi nişte barbari periculoşi care trebuie eliminaţi, în timp ce „negrii“ erau văzuţi ca animale de povară ce urmau a fi trimise la sclavie (desigur, însuşi preşedintele Taylor, aflat la putere până în iulie 1950, a avut sclavi). Modul în care liberalismul american a coexistat cu naţionalismul extremist rasial, chiar şi pentru unii dintre cei mai convinşi liberal democraţi, este demonstrat foarte clar în 1876 de către editorul de la „Atlantic Monthly“, cel care a înlocuit revista literară „North American Review”, ca formator al elitelor intelectuale din SUA.

Chiar şi unul dintre cei mai luminaţi oameni din acele timpuri, William Dean Howells, a susţinut „exterminarea sălbaticilor roşii de pe câmpii“ şi a caracterizat „pieile roşii“ ca fiind „demoni hidoşi ale căror trăsături maligne cu greu pot inspira un alt sentiment decât acela de repulsie“.

Atitudinile democratice şi cele naţionalist extremiste afişate de elitele americane şi revoluţionarii unguri ai secolului al XIX-lea explică o parte din eşecul majorităţii româneşti de a face cunoscută situaţia ei în America. În deceniile care au urmat, republica americană format în mare parte din imigranţi a fost constrânsă să extirpe această „tumoare”, precum şi toate consecinţele ei. În urma experimentului său revoluţionar eşuat, Ungaria a urmat o altă cale.

În consecinţă, situaţia românilor din Transilvania nu s-a schimbat foarte mult după revoluţia din 1848. În contrast cu eliberarea iobagilor din restul Europei, românii au rămas cu un statut de neo-iobagi greu de deosebit de cel de dinainte de revoluţie. Autorul britanic John Paget a scris în 1850 că, în timp ce „restul locuitorilor“ s-au bucurat de „aproape aceleaşi drepturi“, în Transilvania, românii ocupau acelaşi loc precum o făceau „nativii indieni şi negrii în America“.

Cincisprezece ani mai târziu, un alt autor britanic, Charles Boner, care, prin căsătorie, a intrat într-una dintre familiile de maghiari aflate la guvernare în Transilvania, i-a descris pe români ca fiind „o hoardă sălbatică, fără nicio urmă de civilizaţie“ care „au prădat, au ars şi au ucis“ şi care „nu au fost cu nimic mai buni decât un trib de Piei Roşii“. Oficialităţile maghiare s-au arătat la fel de extremiste, afirmând fără ruşine că-i „poţi subjuga pe români ca pe boi, de care se diferenţiază doar prin faptul că pot vorbi“ (Kossuth Hirjlapia, Buletinul informativ al lui Kossuth, 24 octombrie 1848).

Când, în cele din urmă, Budapesta a câştigat mai multă independenţă faţă de Viena prin transformarea Imperiului Habsburgic în Duala Monarhie Austro-Ungară, prin “compromisul” Ausgleich din februarie 1876, comportamentul lor a devenit şi mai dur, pe măsură ce elitele maghiare au încercat să elimine etnicitatea română/valahă şi să-i asimileze pe români cu forţa. Toate acestea au fost justificate de mass-media cu argumentul că „era firesc ca maghiarii să se dezvolte mai degrabă în detrimentul celorlalte naţionalităţi pe care le-au cucerit şi asimilat decât în interesul statului, acela ca statutul social al naţionalităţilor să evolueze.” (Budapesti Hírlap, Nr. 345, 1891).

Situaţia nu s-a îmbunătăţit în următorii 50 de ani, ci, dimpotrivă, ceea ce explică în mare parte dorinţa puternică de unificare cu „Regatul Român”, nu doar printre români, ci şi printre alte grupuri etnice non-ungare din regiune. Acesta este primul episod dintr-o serie de patru despre originile conflictelor interetnice dintre români şi maghiari.