Muzeul Naţional al Ţăranului Român vă invită miercuri, 20 martie 2013, ora 18.00, în Studioul Horia Bernea, la conferinţa Muzeu, naţiune, istorie. Muzeul Ţăranului Român, loc al memoriei disputate.

Conferinţa, care face parte din ciclul Conferinţelor „Mircea Vulcănescu“, este susţinută de dr. Mihai Gheorghiu, directorul general adjunct al Muzeului Naţional al Ţăranului Român.

Muzeul Naţional al Ţăranului Român are o istorie lungă de peste un veac, o istorie punctată, mereu, de crize şi de rezolvări subite, de dispute administrative, ideologice, politice etc. O istorie turmentată, o istorie violentată, o istorie care urmăreşte traseul sinuos al istoriei ţării şi al mentalităţilor societăţii româneşti.

Fondat în 1906 de Regele Carol I, avându-l, de la bun început, pe Alexandru Tzigara-Samurcaş ca director, muzeul va fi, practic, o operă aflată mereu în lucru, până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Odată cu instaurarea comunismului, muzeul va fi obiectul unor noi experienţe, care se vor sfârşi cu desfiinţarea muzeului şi folosirea clădirii acestuia pentru crearea muzeului PCR.

Alexandru Tzigara-Samurcaş, fondatorul muzeului şi creatorul unei muzeografii extrem de rafinate şi de moderne, este retras de la conducerea instituţiei în 1946. Muzeografia sa era fundamentată pe o înţelegere a muzeului ca instituţie a cărei principală misiune este educaţia. Muzeul trebuie să facă educaţia culturală şi estetică a naţiunii şi trebuie să poată demonstra identitatea unei culturi naţionale, trebuie să fie un templu şi o şcoală. Această concepţie este legată de istoria culturii moderne româneşti, care a avut în centrul său problema identităţii culturale.

Odată cu reînfiinţarea muzeului fondat de Tzigara-Samurcaş, Horia Bernea, noul director, va muta definitiv accentele, creând o muzeografie care va miza pe experienţa estetică, aceasta fiind cea mai aptă să reveleze miza profund spirituală a unei instituţii care trebuie să refacă memoria adevărată a unei naţiuni eliberate de dictatul ideologic al materialismului dialectic. Muzeografia berniană va fi, totuşi, profund contestată din mai multe direcţii: din partea muzeografiei oficioase, îngheţate la anii ’70, criticând eliminarea etnograficului pur şi explicit, precum şi din partea etnologilor şi antropologilor, care vor acuza ceea ce vor califica drept exces al unui estetism ruinător pentru „descrierea“ ştiinţifică a unei civilizaţii atât de complexe.

Conferinţa are ca miză demonstrarea tezei că muzeografia berniană are raţiuni distincte, cel puţin tot atât de întemeiate ca şi cele ale pozitivismului etnografic şi etnologic. Calificarea ca „loc al memoriei disputate“ provine din această mereu reînnoită dezbatere şi contestare, chiar dacă nu foarte clar şi analitic pusă în pagină de contestatari, a muzeografiei MNŢR.

Inevitabil, o astfel de instituţie, aflată la intersecţia atâtor interese epistemologice, ideologice, administrative şi politice, ce privesc, toate, elementul fundamental al identităţii, va fi permanent supusă contestării şi transformării.

Pentru mulţi specialişti, ţăranul tradiţional este un construct ideologic sau simbolic, fără nicio existenţă empirică, un fel de obiect vid, o ficţiune pentru care nu există nimic empiric de dovedit. În fond, întrebarea fundamentală este: a existat această fiinţă arhaică ce ar fi întemeiat civilizaţia românească timp de un mileniu şi, dacă ea a existat, cum o putem cunoaşte?

„Programul Bernea“ încearcă un răspuns în afara oricărei teorii, ca pură practică a căutării şi găsirii unui discurs adecvat unei memorii încărcate de imagini şi de sens.

Care este relaţia discursului muzeal cu adevărul, care poate fi valoarea de adevăr a unui discurs muzeal, relativ la ceea ce muzeifică, la lumea pe care o priveşte pentru a o fragmenta într-o naraţiune – expunere? Este un discurs muzeal adevărat sau fals? Dacă falsul ar putea fi relativ uşor de depistat şi de demonstrat, valoarea de adevăr este extrem de greu de stabilit.

Muzeografia clasică şi pozitivistă a muzeelor etnografice îşi bazează pretenţia de adevăr pe temeiul unei ordini care clasifică toate urmele acelei pierdute Lebenswelt într-o sintaxă fără cusur: materii, forme, stiluri, tehnici, decoraţiuni, obiceiuri, rituri etc. Adevărul trebuie să se nască aici din re-producerea obiectelor şi a sintaxei originare într-o logică a unei expuneri fotografice, pragmatice, fundate pe exerciţiul empiric al descripţiei etnografice şi etnologice. Pozitivismul este aici garanţia exactităţii, a acurateței şi a adecvării cu descoperirile făcute. Dar tocmai această exactitate trebuie chestionată, pentru a putea afla dacă certitudinea ei este adevărul sau numai propria limită.

Sursa: Ciprian Voicila Blog