Creștinii pot accepta fără probleme diversitatea de opinii, de păreri exprimate în toate aspectele vieții, dar ei nu pot să nu fie convinși că există un Adevăr pe care trebuie să-L mărturisească cu orice preț. Lipsa acestei atitudini se mai numește și apostazie, cădere în afara Bisericii. Or, tocmai această mărturie deranjează confortul mental al unora și de aceea este atacată.

de Paul Curcă

Am văzut un comentariu recent unde se zicea că se acordă prea multă atenție homosexualilor, ateilor și tuturor celor ce vorbesc împotriva Ortodoxiei. Că astfel le dăm o importanță mai mare decât merită și că aducem în prim plan fenomene care ar rămâne,  altfel, marginale. Nu pot să judec dacă este așa sau nu, însă eu consider că ne aflăm în fața unui atac fără precedent la adresa Bisericii și a credincioșilor. Nu poate fi măsurat impactul real asupra noastră, a celor ce venim în contact cu această campanie. Nu s-a inventat instrumentul care să măsoare impactul hulei în sufletele oamenilor. E posibil ca pe credincioși să-i tulbure, chiar dacă la suprafață nu se vor vedea schimbări. De aceea este cert că nu putem sta indiferenți. Nu putem asista nepăsători cum unii încearcă să distrugă Ortodoxia. Cu puterile pe care le are, fiecare trebuie să luptăm pentru ca adevărul să rămână la suprafață. Disputa va continua nu pentru că vrem noi să le arătăm că suntem în stare să ne apărăm credința, să aducem argumente mai bune ca ale lor și să-i „învingem” în disputele care se poartă. E necesară însă pentru a nu lăsa falsul să se înstăpânească asupra adevărului, pentru a nu lăsa sufletele oamenilor să se piardă.

De curând am văzut cum acțiunile de protest de la Muzeul Țăranului Român sunt trecute la acte care fac de râs imaginea țării, alături de scandalul cărnii de cal, de furturile făcute de conaționali sau de cerșitul prin orașele occidentale. Propaganda anti-ortodoxă îi prezintă pe cei credincioși ca pe un soi de înapoiați care și-au greșit epoca, cu câteva sute de ani, incapabili să accepte regulile jocului democratic, ba nici măcar să-l înțeleagă, inapți să participe la amploarea și diversitatea lumii contemporane. Așa să fie oare?

Dacă ne uităm puțin în istorie vedem că drepturile omului, respectul pentru celălalt, ocrotirea celui slab, a „minoritarului” în genere, cum este numit astăzi, își are originea în Biblie, în cultura și tradiția iudeo-creștine care au fost fundamentul pe care s-a clădit cultura europeană. Vechiul Testament are un foarte pronunțat caracter etic. „Că Domnul Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor şi Stăpânul stăpânilor, Dumnezeu mare şi puternic şi minunat, Care nu caută la faţă, nici nu ia mită; Care face dreptate orfanului şi văduvei şi iubeşte pe pribeag şi-i dă pâine şi hrană” (Deuteronom 10, 17-18). În cazul Noului Testament lucrurile sunt și mai radicale: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28). O asemenea demnitate acordată omului, oricărui om, nu mai este întâlnită în nicio altă religie, și în nicio altă concepție elaborată de mintea umană. Oamenii sunt egali pentru că toți sunt făcuți după chipul lui Dumnezeu și chemați la asemănarea cu El. Or, acest lucru, de importanță fundamentală pentru mântuirea noastră (pentru viața în veșnicie), are și o importanță terestră. Calitățile omului aflat în relație cu Dumnezeu, situat în transcendență, au fost transferate în planul social și politic (subiectul este tratat de Louis Dumont în „Eseu asupra individualismului”, ed. Anastasia, 1996). Fără teama de a greși, putem spune că din gândirea Profeților și a Apostolului Pavel s-a născut ideea apărării celor năpăstuiți, care stă în special la baza ideologiilor de stânga, care apără minoritarii de orice fel. Iar acum am ajuns, cumva paradoxal, ca o idee care provine din civilizația iudeo-creștină să se dezvolte de o asemenea manieră încât să își propună eliminarea creștinismului din viața noastră pe motiv că este „opresiv”.

Au mai fost mari civilizații în istoria omenirii, cu realizări absolut remarcabile, dar niciuna nu a pus omul într-o demnitate atât de mare cum face creștinismul, nu a dat atâta valoare vieții umane, independent de calitatea intrinsecă a omului. Toate civilizațiile tradiționale erau integral ierarhice, au creat și menținut diferențe insurmontabile între oameni. Vezi, de pildă, sistemul de caste din India, menținut până recent. În Grecia antică a fost ceva de forma democrației, în orașele-stat, dar dacă ne uităm bine vedem că era o democrație de la care erau excluse femeile și sclavii (forța de producție a acelor timpuri). Poate să existe democrație și în alte locuri decât cele creștine, dar numai creștinismul a adus oamenii la ideea de egalitate între ei. De aceea numai din creștinism putea să desprindă ideea nobilă a drepturilor omului, adică niște drepturi inalienabile și imprescriptibile pe care omul le are în virtutea faptului că este om, independent de vreo calitate anume pe care ar mai avea-o.

Pare pueril să vrei să elimini creștinismul din lumea în care trăim pe motiv de incompatibilitate cu valorile vieții contemporane, din cauza „fundamentalismului” credinței. Dar iată că se pune și această problemă. De aceea e bine să arătăm contribuția creștinismului la formarea culturii laice a Europei occidentale, locul de unde ne vin toate ideile.  Datorită ideilor creștine trăim noi acum în modul în care o facem, chiar dacă dezvoltarea ce s-a dat acestor idei a fost una deviată, desprinsă de izvorul care le-a dat viață. Creștinismul a acceptat fiecare om cu tot ce are el, acea egalitate din care provin drepturile omului, ce postulează libertatea fiecăruia de a acționa după a sa voie, cu minimala condiție de a nu-și deranja semenul. Dar iată că s-a ajuns la o asemenea evoluție stranie, încât cei care au creat acest sistem sunt excluși de la el. Creștinii devin incompatibili cu acest mod de a fi al lumii de azi. Iar lor li se reproșează „fundamentalismul” chiar și în momentul în care nu fac decât să-și prezinte convingerile, fiind ostracizați și „trimiși” în afara istoriei.

Se pare că, atunci când s-a importat ideologia drepturilor minorităților, s-a dorit a se aduce cu ea, la pachet, și anticlericalismul intelectualilor occidentali. Ceea ce la noi, în Răsăritul Europei, nu prea e cazul. Biserica Ortodoxă a fost altceva, a participat altfel la istoria poporului român, față de cum s-a manifestat catolicismul în Occident. Au fost alte desfășurări istorice și o altă percepție a Bisericii. La noi nu au fost mișcări anti-clericale de amploare, cu excepția comunismului, dar și acolo e vorba de o ideologie de import, impusă cu forța tancurilor sovietice și menținută prin teroare până la sfârșitul sângeros din decembrie 89. Dacă însă nu avem o istorie a luptei împotriva Bisericii, putem totuși să o inventăm de acum încolo, nu? Și în felul acesta ne aliniem popoarelor „cilivizate” ale Europei – gândesc adepții unei „corectitudini politice” prost înțeleasă.

Ceea ce, totuși, nu poate fi acceptat, sub niciun motiv, este relativismul extrem la care s-a ajuns azi. Acesta se regăsește în relativismul cunoașterii, care spune că orice poate fi adevărat, că, de fapt, nu mai contează adevărul, că toate sunt concepții umane și că nu are rost să alegem între ele, să le distingem. Înainte vreme, oamenii aveau „prostul” obicei să moară pentru adevăr. Acum, acest lucru e clasat ca desuet, inutil, căci valoarea supremă este viața în sine, biologică, ruptă de valorile pe care le-ar putea întrupa. S-ar dori a se arunca la coș un concept inutil vieții noastre mentale și atât de periculos existenței fizice a persoanei, cum este adevărul. Așa cum nu putem renunța la ideea de adevăr – sau, mai exact, de Adevăr (Hristos), tot așa nu poate fi acceptat relativismul moral pe care îl manifestă lumea contemporană sau, mă rog, o anumită parte a ei, dar una foarte vocală și care vrea să își impună punctul de vedere.

Creștinii pot accepta fără probleme diversitatea de opinii, de păreri exprimate în toate aspectele vieții, dar ei nu pot să nu fie convinși că există un Adevăr pe care trebuie să-L mărturisească cu orice preț. Lipsa acestei atitudini se mai numește și apostazie, cădere în afara Bisericii. Or, tocmai această mărturie deranjează confortul mental al unora și de aceea este atacată. Fermitatea în menținerea pe poziția adevărului revelat de Dumnezeu enervează pe cei care s-au prea obișnuit să trăiască în păcat ca și cum ar fi o stare de normalitate. Este extrem de tentant să trăiești numai pentru poftele tale, satisfacerea lor să fie singurul ideal urmărit, și asta și facem mulți dintre noi. Dar nu se poate trăi, pe termen lung, în acest mod. Omul nu se va putea adapta unui asemenea stil de viață, care oferă unele „avantaje”, însă cu limitele de rigoare, căci nu se poate „asorta” cu boala, cu suferința sau, mai ales, cu moartea! De aceea creștinul trebuie în permanență să-și amintească șubrezenia acestui stil de viață, să fie o conștiință lucidă atât pentru el însuși, cât și pentru cei din jurul lui. Să spună adevărul cu tot talentul, cu toată abilitatea lui, cu toată diplomația de care e în stare, dar fără să îl falsifice. Nu contează câți suntem, câți vom mai fi în viitor – Hristos ne numește „turmă mică” (Luca 12, 32) – glasul creștinilor se va face auzit chiar dacă deranjează. Nu abdicăm de la mărturisire, pentru că numai așa putem să devenim ceea ce Hristos vrea să fim: „lumina lumii” (Matei 5, 14).

Surse: Doxologia via Ziaristi Online