Profesorul Radu Ciuceanu, fost detinut politic in temnitele bolsevice timp de 15 ani (1948-1963), membru al Miscarii Nationale de Rezistenta – postura din care a solicitat Patriarhiei Romane canonizarea “Sfantului Inchisorilor”, Valeriu Gafencu, a lui Ioan Ianolide si a staretului Gherasim Iscu, monah alaturi de care a fost arestat si inchis –, om politic, istoric si presedinte al Institutului National pentru Studiul Totalitarismului (INST), a sustinut, ieri, in cadrul unei ceremonii speciale, discursul de receptie la conferirea calitatii de Membru de Onoare al Academiei Oamenilor de Stiinta din Romania (AOS). Profesorii Vasile Candea si Ioan Scurtu au sustinut laudatio pentru distinsul lor coleg, in prezenta mai multor membri ai Academiei Romane, a colegilor istorici, scriitori si oameni de stiinta. Portalul Ziaristi Online are onoarea sa va prezinte impresionantul discurs al Profesorului Radu Ciuceanu:

O idee cât o viaţă

Aş zice eu, fără să exagerez, că îmi este mai la îndemână să vorbesc, ba chiar să scriu, despre alţii decât despre mine însumi. Există chiar o explicaţie logică la această afirmaţie: când faci sau refaci biografia unui semen, dincolo de reperele generale – epocă, societate, operă, atunci când e cazul – partea reziduală, ca să zic aşa, dar care în fond este hotărâtoare şi definitorie în viaţa unui om, o prinzi sau o cuprinzi prin gesturi, fapte, atitudini, mărturisiri şi declaraţii. Ele sunt cele care prin amănuntul lor definesc, disting şi despart persoanele de personalităţi.

Când ai ponosul să-ţi declari, sau şi mai grav, să-ţi scrii, propria biografie, cârceii se instalează imediat şi în primul rând, îţi apare evidenţa deja selecţionată de memorie a copilăriei, a adolescenţei, cu alte cuvinte, a intrării în viaţă, cu părinţii care te-au odrăslit, cu dascălii care te-au învăţat, cu preoţii care te-au cuminecat, într-un registru de amintiri unde nimic nu mai poate fi nici adăugat, nici schimbat. Pe urmă, valurile existenţei te înhaţă şi memoria dă rateuri.

Când l-ai văzut pe Carol al II-lea în 1939 cu chiveră de grănicer la fereastra vagonului regal, cum ţi s-a părut?

Dar pe Mareşalul Antonescu, când v-a trecut în revistă pe elevii colegiului „Carol” din Craiova. În ce vară a fost?

Cum a fost ziua şi câte zeci de mii de oameni s-au adunat în Piaţa Prefecturii sau pe acoperisurile caselor din jur?

Poate este important să-ţi mai aduci aminte cine era înaintea lui cu un pas, pe care Antonescu îl respecta. Dar de primul bombardament american din 4 aprilie îţi mai aduci aminte? Când se întunecase cerul de numărul păsărilor aducătoare de moarte?

Sau atunci când ţi-au ieşit lacrimile şuvoi în seara zilei de 23 august la auzul Proclamaţiei către ţară rostită de Mihai Rex?

Sau cum arătau aşa-zişii muncitori de la Malaxa, aduşi cu camioanele de la Bucureşti şi care au luat cu asalt prefectura în ziua de 5 martie 1945?

Sau cum l-am bombardat cu legume stricate pe Petru Groza  în mijlocul Craiovei pe 1 iunie 1946?

Şi cum am luat-o la fugă strecurându-mă printre poliţişti…

Şi firul continuă cu aderarea mea la MNRO, cu prima invitaţie de a participa în faţa Comitetului militar al organizaţiei, cu primul expozeu, cu primele concluzii apreciative ale generalului Carlaonţ.

Şi anii vor curge pe văile Carpaţilor meridionali, prin Gârdomanu, Rădochiasa, Godeanu, Muraru şi Ţarcu şi alte văi şi vârfuri golaşe de peste 2500  de metri ale Retezatului Mare sau Mic, adunându-se în acea noapte fatidică, când, întorcându-mă dintr-un raid pe muntele Cozia, am ajuns acasă şi am simţit ţeava pistolului băgată în burtă. Şi amintirile vin în cascadă: anchetă dură cu dezlipirea tălpilor bocancilor de munte sau miros de carne arsă, cu ancheta NKVD şi tot cortegiul de chinuri care a precedat un proces şi o condamnare lungă cât o culme de jepi către creasta Pelegii sau Bucura.

Şi pe urmă, în etape scurte sau lungi, pereghezele prin universităţi de faimă: Piteşti, Văcăreşti, Jilava, Târgşor Gherla, Aiud, Poarta Albă şi Dej, toate devorându-mi tinereţea, visurile şi speranţele, lăsând loc pentru o credinţă nestrămutată în Hristos şi o infinită înţelegere pentru oameni şi slăbiciunile lor.

M-am eliberat fără să capăt de milă nici măcar o zi şi am refuzat orice fel de compromis care să-mi scadă suferinţa şi crezul.

Am ieşit pe porţile iadului purtând o dublă înfrângere: prima, cea mai cumplită, o simţeam cu fiece pas ce-l făceam în închisoarea cea mare a României comuniste; a doua, în plan secund, eşecul costisitor în vieţi al MNRO-ului.

În anii ce au urmat până în Vinerea Mare din 1989, treptele s-au aşezat încetul cu încetul şi, cu ajutorul celor care mă înconjurau, mi-am adus aminte de cuvintele părintelui meu: „În istorie nu mori niciodată, dacă ai lăsat ceva pe propria ta cheltuială”, iar el pentru mine a fost primul exemplu.

El mi-a împrumutat faptele pe care destinul le-a forjat într-o idee-forţă: Să-ţi iubeşti ţara până în ultima clipă!

Angajarea mea în revoluţie a fost un act reflex: pornisem de mult timp pe drumul, care mi se părea acum drept şi sigur, al libertăţii şi demnităţii în ţara noastră.

Am realizat fără zăbavă, împreună cu alţi camarazi de luptă, un front recunoscut al foştilor deţinuţi politici. Din păcate, miasmele politicianismului nou-născut ne-au întors de pe drumul unei recunoaşteri şi recunoştinţe legitime.

Anii de tranzit de la un comunism intolerant la un capitalism travestit în democraţie şi toleranţă, mi-au dat măsura unui destin incert şi a unor personalităţi care întârziau să se afirme.

Cu tristeţe constat că în suprema instituţie a României, Parlamentul, uitarea şi indiferenţa s-au făcut pereche, cufundând trecutul într-o „confortabilă” filă a istoriei, iar impostura discursului politic, indiferent de unde se aude, afundă şi mai mult speranţele luptătorilor de atunci, într-o ţară care să merite memoria, puţin scrisă, a celor pieriţi din codrii Babadagului până în obcinile Bucovinei.

Astăzi, suferinţa de atunci a devenit o povară iar recunoaşterea ei un efort inutil.

Tot azi incompetenţa, incultura şi îmbogăţirea cât mai grabnică sunt cele dintâi viruţii ale perioadei postcomuniste şi temelia noii societăţii, şi ne apropiem de clipa când vom putea spune fără să roşim ca în timpul bolşevicilor versurile lui Sergiu Mandinescu închinate : Acolo pe văzduh călcai, la noroi te închinai.

În încheiere, mi-aş permite să rememorez câteva gânduri ale temniţei:

Viaţa nu o capeţi, ci o dobândeşti .

Cinsteşte-ţi duşmanul pentru că el te cunoaşte poate cel mai bine.

Numără banul numai la lumina zilei, noaptea, sclipeşte şi te fură.

Adevărul îl găseşti întotdeauna ascunsă în pivniţă şi dreptatea în pod.

Dacă vrei să citeşti în sufletul celui care îţi stă în faţă, priveşte-l în ochi. (pr. oriental)

Nu aştepta bătrâneţea pentru a ajunge înţelept.

Cel mai bun testament al tău sunt gândurile de bine pe care nu le-ai putut înfăptui.

 Şi, în fine, iertarea este cel mai copleşitor dar al Divinităţii şi paşaportul Raiului.

Sursa: Ziaristi Online

Foto: Mihai Sindile / AOS