Cine conduce România ?
de Petru Romoşan
Iată întrebarea care ţi se pune în orice întîlnire cît de cît semnificativă cu străinii, fie ei potenţiali investitori, ziarişti, scriitori sau oameni doritori să înţeleagă ceva din ţara asta ciudată de la margine de continent : cine conduce România ? Preferi să răspunzi evaziv. De fapt, n-o mai conduce nimeni de multă vreme. Pentru că, într-adevăr, România seamănă cu un vapor în derivă pe o mare învolburată – criză economică, politică, morală, poate chiar criza finală a unei naţiuni. Gălăgie, haos, furt generalizat, debandadă, impostură, minciună, amatorism şi vorbe, foarte multe vorbe. Cine este acest nou « Ceaucescu » al vostru, acest « Bashescu » ? Ce să le raspunzi fără să-ţi vorbeşti ţara de rău ?! Şi totuşi, pentru noi, românii, lucrurile sînt destul de simple. Ca şi Cuba fraţilor Castro – doi octogenari cu un picior în groapă –, România e condusă de o gerontocraţie care are toate motivele să rămînă invizibilă.
Mulţi pictori folosesc, după o anumită vîrstă, culori din ce în ce mai ţipătoare, devin involuntar nişte « fovişti ». Pentru că nu mai văd bine, dar vor să retrăiască senzaţiile pe care li le procura arta lor cînd erau mai tineri şi în plină forţă. Paleta unui pictor de peste 80 de ani poate fi la fel de stridentă ca aceea a unui copil, dar fără ingenuitate infantilă şi, de multe ori, de un vădit prost-gust, de un kitsch evident. Urmăresc fenomenul de peste 30 de ani cu amuzament, dar şi cu tristeţe. Sic transit… La fel, invizibilii gerontocraţi români lucrează cu un material uman prea de tot vizibil, ţipător, vulgar, simplist : Traian Băsescu, Elena Udrea, Marian Vanghelie, Dan Diaconescu, Gigi Becali, pînă nu demult Corneliu Vadim Tudor etc. Aceleaşi preferinţe marcate de senectute le au şi pentru ziarişti, teleaşti, comunicatori. Bogdan Chiriac, de pildă, atinge perfecţiunea : rotund, mare, în tuşe groase şi directe, fason « să fim sinceri », inofensiv, copil bătrîn, om de încredere, recunoscător, bine crescut şi bine informat, şi cu sare, şi cu mac, şi pentru, şi contra, şi aici, şi acolo, este idealul purtător de cuvînt al dictaturii invizibile. Dar nici Ion Cristoiu nu e de lepădat : azi aici, mîine-n Focşani, cu sentinţa care înlocuieşte orice analiză, ca la Traian Băsescu sau ca la Ion Iliescu, capabil să susţină orice şi contrariul său, fără dureri de cap sau drame de conştiinţă. Artiştii şi scriitorii preferaţi de sfatul bătrînilor sînt tot din categoria « mare public », fiinţe simple, senzaţii imediate – de la Stela Popescu şi Arşinel la Adrian Păunescu, Sergiu Nicolaescu etc., etc.
Dar să revenim la exemplele principale : Traian Băsescu şi Elena Udrea. Nu vi se pare ciudat cît de mult seamănă cei doi, pînă la caricatură, cu Odiosul şi Sinistra ? Ca la fabrica de maşini de cusut de la Cugir, oricum ai asambla piesele, tot kalaşnikov îţi iese. Şi ca în expertiza tablourilor : dacă Traian şi Elena seamănă atît de bine cu Nicolae şi Elena, n-or avea ei acelaşi « autor » ? Cine sînt deci vîrstnicii păpuşari invizibili ? Ei sînt foarte greu de localizat fie şi pentru că România are aproape 800 de generali, iar coloneilor şi locotenent-coloneilor cred că li s-a pierdut şirul. Şi, în plus, cine nu e băiat sau fată de general dintre cei pe care-i vedem peste tot în rîndul din faţă ?
Bunicuţii nu mai au nevoie de şosele pentru că nu prea circulă. Ei nu au nevoie nici de şcoli de ţinută pentru că nepoţii lor, oricum, sînt trimişi la marile universităţi, mai ales americane. Deşi bătrîni şi bolnavi, gerontocraţii băştinaşi nu au nevoie nici de spitale performante. După cum s-a văzut, în frunte cu preşedintele lor vremelnic, preferă Viena sau alte capitale vestice. Şi dacă ei nu au nevoie nici de şosele, nici de şcoli, nici de spitale, nici de justiţie, nici de media independentă, nici de cultură, restul populaţiei n-are altă soluţie decît să se alinieze. Doar n-o să-i deranjăm pe binefăcătorii noştri !
Cine conduce România ? Despre clasa politică nu e mare lucru de spus. E destul să ne uităm spre Parlament. Pînă ieri majorităţile fiind foarte fragile, ordonanţele de urgenţă l-au ridiculizat. Acum, o majoritate zdrobitoare face opoziţia ridicolă, iar această majoritate, ca în vremurile bune, poate hotărî orice, oricît de aberant, la o comandă invizibilă, imposibil de demonstrat, imposibil de probat.
În 1988-1989, singurele comparaţii pertinente pentru Ceauşescu şi clica lui erau Coreea de Nord a lui Kim Ir Sen şi Cuba lui Fidel Castro. Cu toate aparenţele schimbărilor revoluţionare începute în iarna lui 1989, nucleul puterii de la Bucureşti nu a fost dislocat. Clasa dominantă s-a îmbogăţit nemăsurat şi şi-a adăugat pe faţă lumea interlopă, pentru că interlopii o slujeau încă dinainte de 1989 : informatori la Miliţie şi la Securitate, furnizori de valută sau de produse rare. Oligarhia comunistă şi-a mai modificat gusturile, occidentalizîndu-le, a acceptat să joace tontoroiul democraţiei – dacă trebuie, trebuie ! – şi, mai ales, a îmbătrînit. Dar puterea ei de tip democraţie populară, dictatura proletariatului, dictatură pur şi simplu n-a cedat-o, şi nici n-a admis vreo modificare esenţială în sensul vreunui autentic proiect democratic.
O discuţie serioasă despre Justiţie independentă, fără de care stat de drept nu prea există, poate începe doar de aici. De la recunoşterea puterii deţinute de o gerontocraţie invizibilă, moştenitoare ilegitimă a României comuniste, ţară furată românilor încă din 1945. Cine conduce deci România ? Aceiaşi !
