Cinci menţiuni pentru clientul tuturor guvernelor
Andrei Pleşu – ochiul vigilent al curţii
de Andrei Marga
L-am tratat mereu pe Andrei Pleşu cu un amestec de colegialitate şi condescendenţă. Fiind împreună în guvernul Radu Vasile, l-am pus alături de cei pe care i-am tratat cu respect. Devenind între timp, se pare, ochiul curţii, Andrei Pleşu mă atacă, înăuntrul unei ofensive mai largi împotriva a tot ceea ce este viu şi promiţător în ţară, după aprilie 2012, când a început schimbarea regimului din România. Crin Antonescu, Victor Ponta, Cristina Anghel, Ioan Ghişe, Petre Roman sunt, de asemenea, ţintele sale. Nu merită să comentez sfătoşeniile unui frustrat în faţa istoriei. Cu toate acestea, fac cinci menţiuni.
În primul rând, nu există nicio probă pentru susţinerile sale în ceea ce mă priveşte. Eu nu am fost servitorul unei curţi care va sfârşi într-o detestare generală. Eu nu am discutat niciodată despre modele în politică şi nici nu am turnat vreodată pe cineva. Acum observ – cum, de altfel, bănuiam – că Andrei Pleşu şi învăţăceii săi nu par străini de dosariada menită să-i compromită pe intelectuali, de la Adrian Marino încoace, precum şi pe cei care mai pun în mişcare lucrurile. Pe scurt, Andrei Pleşu vorbeşte fără probe, ceea ce, în condiţii normale, ruinează un moralist.
În al doilea rând, Andrei Pleşu a folosit, ca puţini alţii în această ţară, bani publici pentru o promovare personală chestionabilă. Îmi pare rău că trebuie să o spun, căci fiecare luptă pentru recunoaştere. Poţi avea însă o conştiinţă curată câtă vreme tu nu ai promovat decât ca favorit al oricărui regim? Las răspunsul în seama fiecăruia.
În al treilea rând, Andrei Pleşu se opinteşte să discute situaţia României care, precum în orice ţară europeană, depinde de politică. Andrei Pleşu vrea imposibilul: să ne convingă de faptul că el nu face politică, atacând politica schimbării unui regim. I-aş spune direct că greşeşte, căci nu se pot păcăli la infinit oamenii cu un discurs pretins „apolitic”, într-o situaţie evident dependentă de politică Aproape toate textele sale acre conţin această ipocrizie: înlocuirea discuţiei politice propriu-zise cu consideraţii laxe, moral-estetice, despre orice.
În al patrulea rând, Andrei Pleşu, graţie unor împrejurări pe care nu le discut aici, întâmpină puţine critici şi alternative cunoscute de public la discursul său. El este tratat cu complezenţă pentru că este mereu simpatic, cum îşi doreşte. În fapt, ce propune Andrei Pleşu? Efectiv nimic. Având respect pentru şarmul său de cafenea, nu pot să nu reiau o maximă: „toate florile să înflorească”. Adaug însă că de aici nu rezultă că toate fructele sunt bune.
În al cincilea rând, venind din provincie, nu ştiam de organizarea în haită decât la lupi. Îmi pare rău să o regăsesc la unii concetăţeni, care participă la încercări de sfâşiere comandate. Nu mi-e frică. Sunt doar dezamăgit.
Închei cu o observaţie în treacăt, promiţând să revin, dacă va fi cazul. În epoca libertăţilor şi a deschiderilor, România a fost împinsă, din păcate, în stagnare şi sărăcie. Ea are nevoie, simplu spus, de o reconstrucţie, în care orice forţă promiţătoare este de salutat. Andrei Pleşu se face că nu vede toate acestea. El rămâne ochiul vigilent al curţii.