Patimile aparitiei celei mai importante lucrari despre Poesiile lui Eminescu, opera de 15 ani a Profesorului Nae Georgescu. INTERVIU

În anul 2013, Editura Academiei Române a sărbătorit aniversarea poetului nostru naţional, 15 ianuarie, prin lansarea volumului Poesii de Mihail Eminescu; ediţie critică, studiu introductiv, comentarii filologice şi reconstituirea ediţiei princeps de N. Georgescu. Eveniment cultural de excepţie, această amplă lucrare critică este demnă de magistrala personalitate omagiată. Ediţia aceasta oferă imaginea cât mai apropiată de spiritul eminescian, a antumelor. În ciuda tuturor obstacolelor care i-au stat în faţă, datorită actualului director al Editurii Academiei, scriitorul D.R. Popescu, precum şi a sponsorilor privaţi, această ediţie critică fundamentală a antumelor a reuşit să vadă lumina tiparului la sfârşitul anului 2012 şi a fost lansată pe 15 ianurie 2013. Lucrarea poate fi continuată în teritoriul postumelor şi ne dorim ca instituţiile statului, Ministerul Culturii, AFCN, Academia Română să-şi facă datoria în interesul culturii române şi să sprijine acest uriaş efort măcar de acum înainte.

Prof. univ. dr. Nae Georgescu este membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru asociat al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, a fost decan al Facultăţii de Jurnalism, Comunicare şi Relaţii publice din cadrul Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti.

Irina Airinei: Domnule profesor, în formularea întrebărilor, mă voi orienta după structura impresionantului dumneavoastră studiu introductiv la ediţia critică a antumelor pe care aţi publicat-o recent la Editura Academiei. Aşadar, în ce contexte istorico-literare aţi iniţiat această magistrală lucrare?

Prof. univ. dr. N. Georgescu: Am fost bibliotecar la Biblioteca Academiei Române şi, timp de 15 ani am lucrat la Bibliografia Mihai Eminescu şi am adunat foarte multă informaţie. La un moment dat am început să public despre Eminescu în revista „Luceafărul” înainte de ‘89, prin ‘85-’86, texte din ziarul „Timpul” nesemnalate în ediţia academică, iar după revoluţie am trecut în învăţământul universitar. Legat de această ediţie, a devenit necesar să o fac în 1997 când mi-am dat doctoratul, erau în comisie D. Vatamaniuc, Gh. Bulgăr, G. I. Tohăneanu, Ionel Oprişan, acad. Alexandru Surdu. Prof. Gh. Bulgăr care se pronunţă entuziast, propune „Summa cum laude”, îmi elogiază munca, pentru că eu confrunt în lucrare, între ele, toate ediţiile critice de la Titu Maiorescu până la Perpessicius. În final, îmi cere: „Doctorandul trebuie să-şi continue cercetarea, trebuie să propună propria sa ediţie.”

I.A.: Cum aţi tratat acea moştenire bine măsurată, cum aţi frământat întregul ogor al literaturii şi culturii române pentru „a pune din nou opera în împrejurările ce au produs-o”, cum spunea Perpessicius?

Prof. univ. dr. N.G.: În 1997 mi-am construit şantierul de lucru. Am început cercetările, rând cu rând, poezie cu poezie, confruntând ediţiile Titu Maiorescu între ele, sunt, iată, 11 ediţii Titu Maiorescu, nu seamănă două ediţii una cu alta, apoi toate ediţiile care au derivat din acestea, toate ediţiile de poezii antume. Ioan Scurtu, Gh. Adamescu, Constantin Botez, Perpessicius, Călinescu, Ibrăileanu, fiecare are maniera lui de a interpreta textele lui Mihai Eminescu. Şi, confruntându-le pe toate cu primele tipărituri şi textele pe care le-a publicat Eminescu însuşi, am ajuns la ideea că este necesară o ediţie critică pentru a stoca informaţia toată şi a o organiza. Şi am insistat pe necesitatea de a alege un text care să ţină cont de voinţa auctorială.

I.A.: Care sunt principalele probleme ale ediţiilor anterioare ale antumelor?

Prof. univ. dr. N.G.: Problemele pe care le ridică antumele sunt, în principal, trei la număr. Ele ţin de punctuaţie, de poziţia apostrofului, şi de statutul ediţiei princeps Maiorescu din 1883. Trebuie, aşadar, să ne frământăm mintea pe un teren solid, adică să stabilim voinţa auctorială, a lui Eminescu, după surse reale. Trebuie, pentru aceasta, să acceptăm – iată ce ne este foarte greu: să acceptăm! – că există o voinţă a autorului în privinţa publicării operei sale, şi să încercăm să urmărim sensurile poeziilor după această voinţă. Parcă s-a instituit tiranic în eminescologie dogma după care opera sa poetică înseamnă un maldăr de cuvinte şi idei pe care n-a avut răgazul să şi le ducă la desăvârşire propriu-zisă, pe care le-a lăsat într-o ladă devenită tezaur comun de diamante neşlefuite… Maiorescu însuşi a reluat ediţia princeps de 11 ori – aducând, de fiecare dată, schimbări în punctuaţie, în poziţia apostrofului şi chiar în ordinea poeziilor. El se deosebeşte peste tot, oarecum cu program, de textul publicat în „Convorbiri literare” , ori în „Almanahul României June”. Editorii antumelor eminesciene au, după Maiorescu, fiecare în parte, punctuaţie proprie, adeseori forme alese de el însuşi ca editor – abia Perpessicius dacă încearcă o reconciliere consensuală în această privinţă. Rediscutarea acestor trei probleme ţinând de punctuaţie, poziţia apostrofului şi statutul ediţiei princeps – iată chestiuni care pot merge spre închegarea operei poetice eminesciene.

I.A.: Dar în ceea ce priveşte avatarurile ediţiilor anterioare, cum le-aţi abordat?

Prof. univ. dr. N.G.: A trebuit să elimin mai întâi punctuaţia adăugată de fiecare editor în parte, începând de sus în jos, cronologic, după aceea să identific locul fiecărei virgule, fiecărui semn de punctuaţie şi să regăsesc ceea ce este al lui Eminescu. Este o muncă de sisif, dar am înţeles că această muncă este foarte necesară. Am cercetat, astfel, antumele lui Eminescu, nu sunt multe, sunt vreo 70. Postumele sunt vreo 700 de titluri, dar ele sunt organizate în manuscrise.

I.A.: Care sunt, în mare, greşelile editorilor?

Prof. univ. dr. N.G.: Antumele sunt foarte chinuite prin încercările de a-l adapta pe Eminescu la normele limbii literare, de a-l gramaticaliza. De pildă, în loc de „S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta”, unii editori au scris „Se-mbrăcau în zale lucii” numai că, pentru acest acord, se schimbă timpul verbal. Problema este că aceste observaţii sunt aplicate la poezie, care are, însă, stilistica ei. Editorii au mers către simplificare, în dauna spiritului poeziei eminesciene. Să vă dau un alt exemplu. Unii editori au pornit de la ideea unificării limbii în sensul desfiinţării unor regionalisme. Poezia, însă, are filosofia ei din care stilistica, estetica fac parte. Şi ca să ilustrez acest aspect: despre Pajul Cupidon Eminescu scrie: „De lumină ca talharii se fereşte bineşor.” Este, aici, o alternanţă vocalică, dar trebuie să mai ţinem cont şi de faptul că sensul cuvântului „talharii” este unul de alint. Editorii au corectat, scriind „tâlharii” şi „binişor”. Aliniezi versul la normele limbii, fără a ţine cont de eufonie, de sensurile subtile ale versului. În Moldova, „talhar” i se spune unui copil care ajunge la pubertate şi căruia începe să-i miroase a catrinţă, ca să spun aşa. E o vorbă de alint, de glumă, de atenţionare, într-un fel. Am încercat să ţin cont de asemenea nuanţe. Practic, fiecare editor „a îndreptat” ceva la Eminescu. Aşadar, împotriva acestor încercări de gramaticalizare, de uniformizare, am adus textul sub voinţa auctorială.

I.A.: Cum a trecut, lirica eminesciană, pragul reformelor ortografice ale limbii române?

Prof. univ. dr. N.G.: O altă problemă care mi s-a pus a fost, într-adevăr, aceea a reformelor ortografice. Scrierea limbii române suportă reforme ortografice în 1904, în 1922, în 1937, în 1953. De fiecare dată când se face o asemenea reformă ortografică, se începe cu un volum de Eminescu. Dacă Eminescu rezistă, înseamnă că reforma se poate aplica limbii române în întregul ei.

I.A.: Ce ne puteţi spune, domnule profesor, despre „necesitatea apostrofului la Eminescu, logica şi funcţia sa compoziţională”, ca să-l cităm pe prof. Gh. Bulgăr?

Prof. univ. dr. N.G.: Am constatat că Eminescu nu se poate dispensa de scrierea cu apostrof. Reforma din 1953 desfiinţează apostroful din scrierea limbii române, îl păstrează doar pentru cazuri atipice. Limba română scrisă, pe vremea lui Eminescu, are două apostrofuri: un apostrof strâns, marcând cuvinte legate, forme conjuncte şi un apostrof larg, cu spaţiu între ele, marcând forme disjuncte. Problema este cu consoanele nazale. Noica are o teorie foarte interesantă. Acest apostrof strâns semnalează timpul prezent. „Şi pas cu pas, pe urma ei/Alunecă’ n odaie.” Altfel scris, se poate citi şi la perfectul simplu, ceea ce e cu totul altceva. Modul cum se leagă sau dezleagă cuvintele determină accentul în vers. Exemple sunt sute. Ai, de exemplu, în Scrisoarea III „Părul ei cel negru’ n valuri de mătase se desprinde.” Cum se împarte? „Părul ei cel negru’ n valuri de mătase/ se desprinde.” sau „Părul ei cel negru’/ n valuri de mătase se desprinde.”? Or, la Eminescu este apostroful strâns, aşadar e vorba de prima situaţie. Dacă ştergi şi pui cratima, nu mai distingi unde este formă conjunctă, unde este formă disjunctă. În plus, la Eminescu apare şi cratima, o foloseşte foarte des, dar sunt situaţii când nu o foloseşte. El scrie fără cratimă: „Toată grecobulgărimea e nepoata lui Traian.” În epoca sa se folosea şi un apostrof post-pus. „Zugrăvite n’ umbră par”: sensul este „Zugrăvite cu umbră.” Atunci ai chiar trei apostrofuri care, în prezent, toate se reduc la cratimă. La Eminescu, de multe ori, cratima este facultativă. Este folosită mai ales pentru forme conjuncte. Acestea sunt probleme pe care a trebuit să le rezolv, demonstrând care a fost voinţa auctorială.

I.A.: Cum s-a ajuns la renunţarea la apostrof, domnule profesor?

Prof. univ. dr. N.G.: Scoaterea apostrofului şi înlocuirea sa cu cratima au reprezentat primul prag pentru desfiinţarea scrierii cu caractere latine. În 1953, directivele ruseşti cereau ca scrierea limbii române să treacă la alfabetul chirilic. Şi s-a spus: „până îi obişnuim pe români cu alfabetul chirilic, hai să scoatem â din a şi apostroful. Limba rusă nu are apostrof.” În aceeaşi perioadă, în Basarabia s-a trecut, brutal, la alfabetul chirilic. Tot atunci se lansa teoria că am fi o populaţie slavă. Limba română devine, astfel, după 1953, singura limbă romanică fără apostrof. Imaginaţi-vă franceza fără apostrof.

I.A.: În studiul introductiv, faceţi observaţia că singura limbă romanică în care accentul grafic nu apare este limba română. E nevoie de accente?

Prof. univ. dr. N. G.: Încă din 1962, Romulus Vulpescu a făcut o campanie prin care arăta unde este nevoie de accent. Eu l-am păstrat, pentru că, la Eminescu, accentul are rol frazeologic, conferă sens, din dorinţa de a-l aduce pe Eminescu la forma lui iniţială.

I.A.: Alte restituiri necesare pe care ţineţi să le evidenţiaţi pentru cititorii Clipei?

Prof. univ. dr. N.G.: Păstrez inclusiv „u” final, „Făt Frumos din teiu”. Se pronunţă pe sfert acel „u”.

I.A.: După ce criterii aţi ales varianta finală?

Prof. univ. dr. N.G.: Nu există poezie eminesciană cu un singur manuscris. Toate au 5, 6, 7… Luceafărul are 40 de manuscrise, de variante. Ultimul manuscris al unei poezii de Eminescu nu se păstrează pentru nici una dintre ele. Aceste manuscrise au rămas în tipografie, s-au pierdut. Şi, chiar şi în spalt, Eminescu face corecturi. Nu se cunoaşte ultimul manuscris pentru nici o poezie antumă eminesciană (şi cele câteva manuscrise ultime considerate excepţii se dovedesc a fi tot forme anterioare), astfel că aici nu-l mai putem controla sau îndrepta pe autor.

I.A.: Ce reprezintă ediţia dumneavoastră faţă în faţă cu ediţiile Maiorescu, cu întemeierea eminescologiei? Cum le-aţi numit?

Prof. univ. dr. N. G.: Cartea reprezintă o cercetare holistică, tot ce se poate spune despre ediţia Maiorescu şi dezvoltările ei. Nicolae Iorga, la poezia Melancolie, notează în ediţia sa: „«Convorbirile Literare» au o greşeală de tipar: spâlpi în loc de stâlpi.” Mă uit în „Convorbiri Literare”, în colecţia Academiei Române, şi văd că nu există această greşeală. Dar, în altă ediţie, Mihail Dragomirescu face aceeaşi notă. Şi, în fine, în altă ediţie, Grigore Scorpan, care a fost bibliotecar la Biblioteca Universităţii din Iaşi, găsesc aceeaşi notă. Şi atunci pot să deduc că sunt două tiraje ale „Convorbirilor Literare”. Unul cu greşeală şi altul corectat. Sunt trei asemenea menţionări. Deci trebuie consultate toate ediţiile „Convorbirilor” care aveau un tiraj destul de mare, de vreo 1000 de exemplare. Există mărturii de epocă, Nicu Gane spune: „Mergeam cu Eminescu şi cu Creangă, săptămânal, la tipografie şi făceam corecturi la textele care apăreau în «Convorbiri Literare». După aceea ne retrăgeam la Prăvale Baba şi stăteam de vorbă la un pahar.” Concluzia mea este că arhitectul ediţiei princeps este chiar Eminescu, nu Titu Maiorescu.

Nu avea timp Titu Maiorescu să se ocupe de ea, pe de o parte, pe de alta, creşterea aceasta din poezie în poezie este una organică, are sens, un sens dorit de autor. Poeziile din ediţia princeps au greşeli de tipar, aceleaşi din „Convorbiri”. Sunt vreo 20 de asemenea greşeli, de unde îţi dai seama că în 1883 s-a cules textul după cel tipărit deja în „Convorbiri literare”. Cine putea să facă asta decât Eminescu, care, se pare, a pus poeziile teanc, a intercalat cele 26 de poezii noi şi aşa au ajuns la tipar. Se cunoaşte o scrisoare a Veronicăi Micle în care aceasta spune: „Aud că-ţi publici poeziile. Şi eu le public pe ale mele.” Scrisoarea este din 1881. Dar mai există o scrisoare în care el o anunţă: „Draga mea, Titus mă roagă să-mi scot propriul meu volum de poezii.” Scrisoarea este din 1881, din februarie. În 1881, Eminescu îşi lucrează acest volum. Sunt suficiente indicaţii că el a a fost cel care l-a lucrat, Titu Maiorescu nu avea cum să găsească formele definitive la poeziile care sunt adăugate.

I. A.: În prefaţă vorbeaţi despre coal editorială pierdută a ediţiei princeps…

Prof. univ. dr. N.G.: Într-o scrisoare către sora sa, Emilia Humpel, Titu Maiorescu scrie: „În răstimpul acesta am trimis astăzi corectura ultimei coli (nr. 20) tipografiei Socec-Teclu, care tipăreşte într-o admirabilă ediţie poeziile lui Eminescu (…).” Ediţia princeps nu are, însă, 20 de coli editoriale, are numai 19. O coală editorială de 16 pagini nu a fost prinsă în volum, s-a pierdut. Ea poate fi refăcută din poeziile antume care apar pe ici, pe colo, prin presă. Deci ediţia princeps este ştirbită. Argumentul cel mai important că ediţia princeps îi aparţine lui Eminescu îl reprezintă cel legat de conţinut. Poeziile curg una după alta, legate între ele prin sens. De exemplu, Strigoii se încheie cu versul cunoscut: „Barba-n pământ i-ajunge şi genele în piept.” După Strigoii urmează Scrisoarea I: „Când cu gene ostenite, seara suflu-n lumânare”. Există un element de legătură. Poeziile sunt alese să curgă una dintr-alta. Concatenarea poeziilor şi curgerea lor nu le putea stabili decât Eminescu. Acest volum este unul iniţiatic, reprezentând cunoaşterea prin iubire. El şi Ea sunt scrise cu cursive, uneori şi cu majusculă. Este o construcţie voită şi trebuie păstrată ca atare. Voinţa lui este şi rotundul acestui volum. Cercetarea mea urmăreşte o readucere a operei în sfera voinţei autorului.

I. A.: Care este arhitectura cărţii?

Prof. univ. dr. N.G.: Am conceput-o după modelul german al editării operelor clasice latine sau greceşti. Textul poeziei se află în partea dreaptă a paginii, iar în partea stângă sunt notele mele, ale editorului, în vreme ce golurile din pagini le-am umplut cu fotografii după manuscrise. E un fel de nanofilologie. Proiectul meu este cunoscut, am publicat nişte eşantioane ale acestei ediţii. Mai este o istorie interesantă, privitoare la copertă. Am păstrat coperta originală; distinsul filolog Toma Dulciu face o analiză a ei pe care eu o menţionez. Pe această copertă se găseşte încriptat numele Veronicăi Micle. Editura SOCEC se afla lângă Cişmigiu, pe strada Berzei. Modelul coperţii este floral… Iar drumurile lui Eminescu treceau zilnic prin Cişmigiu. El cobora pe Ştirbei Vodă şi intra în Cişmigiu, dar se oprea, destul de des, pe strada Berzei. O ipoteză pe care o lansez cu ajutorul domnului Dulciu ar fi că, pentru copertă, Eminescu şi-a găsit graficienii lui şi a lucrat împreună cu tipografii. Tristeţea mare este că nimeni nu explică modul în care a apărut volumul. Se ştie doar că Titu Maiorescu a girat apariţia lui, Eminescu fiind plecat din Bucureşti. În privinţa coperţii, numele Veronicăi Micle este aici încifrat, e o scriere staganografică pe care o descifrezi dând primul bronz la o parte şi găsind numele ei. Eminescu colabora foarte bine cu tipografii. Exista şi o şcoală de caricaturişti care au fost prietenii lui, pe care el îi îndeamnă, îi îndrumă. Deci există posibilitatea ca el să fi găsit graficienii cu care să fi lucrat numele ascuns. Astfel, încă o dată se dovedeşte că volumul reprezintă o aventură a cunoaşterii prin iubire.

I. A.: Cum a văzut lumina tiparului această ediţie?

Prof. univ. dr. N.G.: Din 1997 lucrez la ea. De-abia acum am reuşit să o public la Editura Academiei. Am repus astfel în discuţie rolul apostrofului în limba română şi, de asemenea, am reuşit să reînnod programul de cercetare a operei eminesciene în cadrul Academiei. Am vrut să o public acum 5-6 ani şi directorul de atunci al Editurii Academiei, acad. George Mihăilă, mi-a explicat că trebuie să renunţ la apostrof, etc. Şi, întâlnindu-mă apoi cu Dumitru Radu Popescu, actualul director general al Editurii Academiei Române și vicepreședinte al Consiliului științific editorial, acesta a fost de acord să primească textul aşa cum este, argumentând că trebuie cunoscută şi această versiune. Editura Academiei l-a pregătit pentru tipar în decembrie şi primele exemplare tipărite au apărut pe 15 ianuarie anul acesta. Cartea s-a aflat pe o listă de sponsorizare de două ori şi a fost respinsă la AFCN. Mi-au sponsorizat-o prietenii, statul nu are nici o contribuţie. Această ediţie trebuie continuată cu postumele, vreo şapte sute de titluri. Pentru elaborarea următoarelor volume este necesară o echipă. Şi asta s-ar putea face numai printr-un grant de cercetare. Dar totul e bine când se sfârşeşte cu bine. Fericirea de a fi dat lumina tiparului acestei ediţii critice este de neumbrit.