Unele din aceste citate sunt oferite in chip jubilatoriu de filosoful marxist Ion Ianosi, fost instructor la Sectia Stiinta si Cultura a CC al PMR (1955-1965), in volumul “Internationala mea” (Polirom, 2012), ca “argument” similar cu acela al lui RC Cristea. Textul acestuia a fost anuntat cu tam-tam drept “Homo Brucanus, Vladimir Tismaneanu”. Cand mai multi cititori au atras atentia ca unicul lucru comun intre raposatul ideolog comunist, fost redactor-sef adjunct al “Scanteii” pe vremea cand se cerea moartea lui Iuliu Maniu, si mine este evreitatea, a fost schimbat titlul in “Homo Sovieticus”.

Ovidiu Simonca pretinde ca OC a pornit aceasta campanie, de fapt un linsaj abominabil, urmarind adevarul total despre fiecare personalitate intelectuala. Oare? Eu mi-am asumtat trecutul meu si al familiei mele. S-a ocupat OC de anii 50 si activitatea unuia dintre stimatii intelectuali venerati in acel cerc, la CC al UTM? Nu a facut-o si nu va face (deocamdata), din ratiuni prea simple si limpezi pentru a cere vreo analiza speciala. Dar sa nu ne facem iluzii. Daca Andrei Cornea ii va deranja prea tare pe Carmen Musat si pe Simonca, dar mai ales pe patronii lor, va urma un atac de tip Fanus Neagu. Subit, se vor descoperi fise biografice din anii 50 despre profesorul Paul Cornea. Buzduganul simoncian este intotdeauna punitiv, selectiv si fara urma de scrupule, precum acela al derbedeului de presa Ilie Radulescu-Laptarie in anii 30.

Si totusi, de ce aceasta isterie, de ce aceasta inversunare? Ipoteza mea este ca OC, Carmen Musat, Simonca si megafonul RCC vor sa dovedeasca puterii useliste cat sunt de devotati. Crin Antonescu si Victor Ponta nu au ascuns cat de mult ii deranjeaza articolele mele, inclusiv cele aparute aici, in “Evenimentul Zilei”, ziar care ii exaspereaza. Aici este miezul chestiunii.

Zelosul propagandist RCC a fost de-acum rasplatit. Dar nu reduc totul la carierism. Carmen Musat uraste. La fel si Ovidiu Simonca. Din nefericre pentru oamenii onesti care mai scriu acolo, revista pe care o conduce tandemul Musat-Simonca a devenit varful de lance al campaniilor urii. Este noua “Romanie Mare”, cu aversiuni, razbunari, insinuari, atacuri distructive, pamflete imunde.

PS: Pamfletul lui RCC din “Observator Cultural” (partea a II-a) incepe cu aceasta capodopera de gongorism incontinent, o betie retorica ajunsa la paroxism, pe care o reproduc mai jos. Intreb cat pot de sincer: Se poate polemiza cu delirul? Vadim Tudor are fixatia circumciziei, RCC pare sa fie preocupat de placente si de viata intrauterina.

Vladimir Tismăneanu (V.T.) a avut o fericită viață intrauterină în placenta Leviathanului comunist, unde s-a înrolat, benevol și plin de înaripată abnegație, în trupele de asalt ale lampadoforilor unui regim al instaurării terorii absolute ca religie de stat.

Nu cred ca exista, in intreaga istorie a postului de radio “Europa Libera”, un caz similar in care un fost redactor sa se dedea unei asemenea infamii la adresa unui colaborator permanent vreme de trei decenii. Scriind acest abject serial, Radu Calin Cristea nu a scuipat numai asupra mea, ci asupra unei institutii si a unor valori.

EVZ.ro

Foto: http://tismaneanu.blogspot.ro/

Textul la care face referire V. Tismaneanu, mai jos:

Autopsie pe Zombi Sovieticus Vladimir Tismaneanus

PDF Roncea. Ro: Publicistul Radu Calin Cristea ii face o autopsie pe viu zombi-ului sovieticus Vladimir Tismaneanu.  Textul e perfect, doar ca e scris cu cinci ani prea tarziu. Sa aiba oare legatura alegerea momentului cu numirea dlui RCC la CNA? Daca intelectualitatea publica din Romania nu ar fi fost prin esenta ei tradatoare, un asemenea rechizitoriu ar fi trebuit sa apara atunci cand Tismaneanu era calare pe magarul Troian si isi permitea sa ingroape istoria nationala intr-o mlastina de ura si minciuna sub acoperirea Presedintiei Romaniei. Sunt date si fapte pe care altii nu s-au sfiit sa le prezinte cu acribie, doar pentru a fi defaimati si tarati prin tribunale de mafia culturnica calare si azi pe cadavrul politic de la Cotroceni. Acum, sa zicem ca-i sta drept epitaf… Un epitaf care, categoric, merita citit:Un „Homo Sovieticus“: Vladimir Tismăneanu (I si II)

Într-o carte de interviuri (Ghilotina de scrum, Editura de Vest, 1992), Vladimir Tismăneanu (prescurtat- V.T.) afirmă că momentul rupturii sale de comunism s-a produs în ianuarie 1969, imediat după ce Jan Palach și-a dat foc în Piața Venceslav din Praga:

„În momentul în care s-a produs cazul Palach, eu m-am scuturat de emoție și de furie și am spus că este sfîrșitul relației mele cu această mișcare. Răspunsul meu a fost o criză de conștiință și am spus că eu nu vreau să am nimic de a face cu o mișcare socială care duce la asemenea dezastre umane“ (p. 42).

Șocul scuturăturii va fi fost, probabil, prea violent, astfel încît invocata criză de conștiință a anticomunistului in statu nascendi V.T. avea să producăefecte perverse: micul bonz răzgîiat al nomenclaturii va deveni un contributor zelos la cultul personalității ceaușiste și un servant exaltat al unui regim pe care, peste ani, îl va considera „nelegitim și criminal“. Cînd, cum și dacă a avut loc lepădarea lui V.T. de comunism rămîne o încîlcită șaradă. Pretextul cutremurului de cuget iscat de autoincendierea lui Jan Palach nu i-a produs lui V.T. cel puțin o licărire de protest; cum ar veni, V.T. s-a supărat definitiv pe comunism în 1969, dar, în locul unor cît de vagi delimitări de abuzurile regimului (de la greva minerilor din Valea Jiului, din 1977, la cazul Goma), l-a mai glorificat ritos încă 12 ani!

Nu au apărut, de asemenea, informații publice (îmi cer scuze dacă documentarea mea e lacunară) referitoare la contacte discrete, eventual clandestine, purtate în anii petrecuți în România comunistă între V.T. și adevărații anticomuniști, încă în viață, cu care se tot pozează, în speranța unei imaginare adopții, în fotografii de grup cu martiri (Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Ioan Bărbuș, Constantin Ticu Dumitrescu etc. – vezi, între altele,și V.T., „Reflecții despre șansele dreptei românești“, în Evenimentul zilei, 30 august 2012).

Să fie plauzibil un alt argument al lui V.T., care motiveazăruptura sa de comunism în 1981, deoarece, cu cuvintele sale (în Ghilotina de scrum, p. 46), „consideram societatea românească din care plecam o societate fascistă“? Să fi fugit așadar V.T., în 1981, de prigoana fascistă a lui Ceaușescu? Mă gîndesc că V.T. ar fi dat, totuși, niște semnale de împilare. „Am plecat tocmai pentru că nu puteam să suport mizeria ideologică“, dă lămuriri V.T. (în „Din nou despre refuzul de a uita“, Evenimentul zilei, 7 august 2007). O judecată logică: ce sens ar fi avut repudierea năprasnică a unei„mizerii ideologice“ în elaborarea căreia dovedise o entuziasmată contribuție? O altă sursă de sufocare indicată de V.T.: „[…] am încercat să ies din ceea ce aș numi «carcasa epistemologică» a marxismului“ (Ghilotina de scrum, p.51). Cu o asemenea justificare V.T. mai vine de acasă, cu adăugirea că torturantele sale încercări de ieșire din respectiva carcasă puteau fi deslușite în nestingheritele sale pomelnice dedicate PCR-uluiși Conducătorului iubit doar de inițiați în fenomenologia spiritului paranormal.

V.T.: un comunist anticomunist

Lăsăm în seama viitorimii elucidarea misterului comunismului de sorginte anticomunistă al lui V.T. O pistă originală sugereazăMircea Cărtărescu, pentru care V.T. este „un Marcel Proust al comunismului românesc“ (intervenţie la Bookfest, 10 iunie 2007, la prezentarea cărții lui V.T., Refuzul de a uita, Editura Curtea Veche, 2007). Ceea ce probează documentele consultate este că V.T. n-a executat mișcări dezordonate și n-a făcut grimase pe aliniamentul dezbaterilor ideologice din perioada comunistă. Făcea parte dintr-o tabără depravată de curteni ai regimului – cei denumiți generic de către Virgil Ierunca „argați oficiali ai cuvîntului stăpînirii“. „Răzvrătirile“ sale, marcate mai tîrziu de V.T. cu aura unei pline de tîlcuri insurgențe în interiorul purismului dogmatic din epocă, s-au rezumat la compunerea unor texte unde, citînd de obicei ostentativ din volume accesibile mai ales pe circuitele ezoterice ale lui Leonte Răutu, rectorul Academiei „Ștefan Gheorghiu“, prezenta diverse curente ale marxismului occidental, printre care, pînă la exasperare, „Școala de la Frankfurt“. Prudent-descriptive, aceste scrieri cu slabe ecouri pentru sectarii marxismului ceaușist se însoțeau cu noiane de osanale aduse de V.T. comunismului și lui Nicolae Ceaușescu, de pe pozițiile unui proletcultism de cea mai ticăloasă factură.

Rămas în străinătate, V.T. a schimbat imediat macazul, dovedind o vocație a ipocriziei manifestă pînă în zilele noastre: în septembrie 1981, slăvea comunismul la București, în februarie 1983 condamna deja comunismul la Europa Liberă! Așadar –deparazitare ideologică aproape instantanee, toleranță zero pocăinței, un proces de autodecomunizare de o inefabilă scurtime și o ecloziune a anticomunismului după o incubație de un an și cîteva luni. Cariera lui V.T. avea să se înscrie pe bune făgașe după stabilirea în Statele Unite: mediul academic internațional îl recunoaște ca pe una dintre somitățile expertizării comunismului și a postcomunismului.

Ar fi necinstit din partea mea să nu menționez că am scris, adeseori elogios, despre unele dintre cărțile lui V.T. Despre Raportul Final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, Editura Humanitas, 2007, redactat de o echipă de specialiști condusă de V.T., am afirmat că „rămîne cea mai importantă evaluare științifică a comunismului autohton“ (Adevărul, 19 decembrie 2007). Amintesc, de asemenea, articolul „Cui îi pasă de Profesorul Tismăneanu?“, semnat de mine în Adevărul (4 iunie 2007), unde îmi declaram solidaritatea cu un V.T. supus unor atacuri pestilențiale venite dinspre România Mare. Scriam acolo că „Vladimir Tismăneanu este politologul de origine română care se bucură de cea mai redutabilă notorietate internațională“. Îl socoteam pe V.T. un om de lume stimabil, civilizat, deschis conversațiilor în contradictoriu, cu o tonalitate moderată în ceea ce Mircea Martin ar numi „dicțiunea ideilor“. Am destule temeiuri să cred că prețuirea era reciprocă.

„Inchizitorul-șef al comunismului est-european“?

Ceea ce se întîmplă însă cu V.T., de vreo 2-3 ani încoace, scoate la iveală un cripto-stalinist dezlănțuit. Intelectualului adeseorișarmant de odinioară i-a luat locul un caracter repulsiv, dedat unui colorat evantai de turpitudini, cu o imaginație sărind nu calul, ci herghelii întregi, resentimentar, imund în exprimare, nihilist gregar, de un șocant nombrilism și tratîndu-și inamicii ca pe niște inși decerebrați, satanici, transmițători de periculoase epidemii. Proteismul proslăvirii ceaușismului renaște sub o forma mentis ce demască dușmani, înfierează,hulește, jignește grosolan, execută autodafeuri, lichidează etc.

Oportunismul sîrguincios al lui V.T. îl împinge la încurcarea baricadelor unde dă și luptă același fanatic care, pînă în 1981, băga spaima în burjui, iar de la o vreme a luat în arendă anticomunismul românesc și îl păzește de duhurile rele ce trebăluiesc la aplecarea hărții României în direcția Sovietelor („Stalinismul renaște în România“, anunță sec V.T. pe blogul său, 3 decembrie 2012). V.T. s-ar fi metamorfozat, susține Tamás Gáspár Miklós, în„inchizitorul-șef al comunismului est-european“ (în articolul „Un delict de opinie“, revista 22, nr. 30, 20-26 iulie, 2010). V.T. ar putea fi recunoscut în mutantul antropologic numit de marele disident Aleksandr Zinoviev „Homo Sovieticus“. Însuşi V.T. pătrunde în ADN-ul acestuia, într-o postare pe blog (2 august 2012): „Abil și labil, cu moralitate de moluscă, dispus la toate salturile mortale menite să îl propulseze pe o scară de valori esențial pervertită, Homo Sovieticus disprețuiește morala, demnitatea, adevărul. […] Homo sovieticus practică gîndirea dedublată și dublul discurs. Personalitate scindată, minte și cînd spune bunăziua“. Același „Homo Sovieticus“ se mai remarcă prin „vocația perversă a demonizării adversarului“. Nu mă îndoiesc de motivația anticomunistă a lui V.T., la fel cum, cu peste 3 decenii în urmă, n-aș fi șovăit să văd în același personaj un comunist pentru eternitate. Underground-ul anticomunismului lui V.T. are galerii întortocheate: unele comunică direct cu forme de resuscitare a congenerelor sale propensiuni comuniste despre care aș ezita să cred că au fost asumate, public și sistematic, doar dintr-o calculatăfățărnicie.

Despre osîrdia gnoseologică a tînărului cercetător comunist V.T. se vorbește prea puțin, superficial și, adeseori, fărăconsultarea directă a unor lucrări altfel bine ascunse în maldărele presei acelor timpuri. Puțină „gimnastică a memoriei“ (Monica Lovinescu) nu stricăniciodată. Nu de alta, dar, cum îndreptățit recunoștea V.T. citîndu-l pe George Orwell, „la comuniști nimic nu e mai imprevizibil decît trecutul“ (Ghilotina de scrum, p.197). Comentariile mele îi vor da, tacit, dreptate lui V.T. care, în Viața studențească (prescurtat – VS), nr. 23, miercuri, 10 VI, 1981, p. 9 – adică doar cu cîteva săptămîni înainte de a se fi descotorisit cu mînie exproletară de experiența sa comunistă –, afirma că „hohotul de rîs al despărțirii de trecut de care vorbea cîndva Marx nu poate fi însă o scuză pentru amnezie“. V.T. se angaja pe blogul său în 20 august 2009 că va publica un volum intitulat Scrieri de tinerețe (1974-1981). Ar putea lărgi aria selecției începînd, de pildă, din 1971. Comentariul meu îi va aduce, sper, măcar un modest sprijin bibliografic.

Un autor omis de Antologia ruşinii

 

Una dintre curajoasele ieșiri în arena jurnalisticii militante comuniste datează de pe vremea studenției lui V.T. Deși paleta alegerii era extrem de largă, un impuls îl îndeamnă pe studentul V.T. să se îndrepte tocmai spre paginile Tînărului leninist (revistăde cultură social-politică pentru tineret a C.C. al UTC). Acolo i-a îndrumat părintește pașii Eugen Florescu, redactorul-șef al acestei publicații, nimeni altul decît cel căruia, cîteva decenii mai tîrziu, V.T. avea să-i dedice un portret fioros: „hingherul ideologic ca om totalitar“, „obtuz, vehement, insolent, intolerant și incult“, „patronul politicii de intimidare a scriitorimii și de susținere a curentului autodenumit protocronism“, „culturnic nociv“ (postare pe Contributors, 13 noiembrie, 2011).

În Tînărul leninist(nr. 2, februarie 1973), V.T. participă la un „cenaclu politico-ideologic“ cu tema „Viața în facultate este un exercițiu politic?“. Iată răspunsul lui V.T.:

„Nu mă feresc să spun că am încercat să fac din activitatea mea un mod de a fi politic […] Există în toate cuvîntările tovarășului Nicolae Ceaușescu îndemnuri la promovarea cu consecvență a noului, la nivele sau perioade ale structurii politice, la înțelegere și sprijin pentru idei novatoare și pentru inițiativă“.

Tînărul V.T. începea să-și aducă prinosul de recunoştinţă:nici unul din cei 8 participanți la această anchetă, cu excepția lui V.T., nu citează din Nicolae Ceaușescu. Găsim, de altfel, numeroase texte în care V.T., oarecum speriat că subiectele alese ar putea fi suspectate de deviaționism, îi cheamă constant în ajutor pe „greii“ marxism-leninismului, precum și pe tovarășul Nicolae Ceaușescu. Un citat din „Noua stîngă între utopie și disperare“ (Revista de filozofie, nr. 4, 1974, p. 562), unde V.T. se tupilează după pufoaica marelui Lenin:

„Caracterul social al mișcărilor de acest tip [mișcări intelectuale revoltate – n.m.] a fost surprins cu acuitate încă de Lenin în polemica sa cu radicalismul de stînga:«Micul burghez care ajunge să turbezedin cauza ororilor capitalismului este un fenomen social propriu, ca și anarhismul, tuturor țărilor capitaliste» […] Tragedia mișcărilor stîngiste provine tocmai dintr-un anumit voluntarism istoric, din nedorința sau neputința lor de a înțelege «necesitatea de a ține seama în mod strict obiectiv de forța claselorși de relațiile dintre ele înainte de a porni la orice acțiune politic㻓(citat din V. I. Lenin, „Stîngismul – boala copilăriei comunismului“, în Opere complete, vol. 41, București, Editura Politică, 1966).

La fel, cu referințe „hard“ din Marx, Engels și Lenin își imunizează V.T. studiul „Ipostaze ale radicalismului «hegeliano-marxist»:experiența tînărului Lukács“ (Revista de filozofie, nr. 6, 1979, p. 731):

„[Lukács] caută să răspundă apelului lansat de Lenin care cerea ca toți marxiștii revoluționari să se constituie într-o adevărată «asociație a amicilor materialiști ai dialecticii lui Hegel»“ (V.I. Lenin, „Despre însemnătatea materialismului militant“, în Opere, vol. 33, E.S.P.L.P., 1957, p.225).

Urmează la rînd Marx și Engels:

„[…] nu teoria, nu ideologia îi conferă proletariatului rolul privilegiat de subiect-obiect identic, ci poziția specială pe care o ocupă în ultimul mod de producție ca structură de clasă antagonistă și, mai mult, trebuie ținut seama de faptul că «nu este vorba de ceea ce cutare sau cutare proletar sau chiar întregul proletariat consideră că este scopul său în momentul de față. Este vorba de ceea ce proletariatul este în realitateși de ceea ce va fi el istoricește nevoit să facă în virtutea acestei experiențe»“ (citat din K. Marx, Fr. Engels, „Sfînta familie“, în K. Marx, Fr. Engels, Opere, vol. 2, București, E.S.P.L.P., 1958, p. 40)

Feblețea lui V.T. rămîne, totuși, Lenin. Adeziunea sinceră de politruc somnambulic a lui V.T. la tezele marxism-leninismului îl conduce la texte patetice sugerînd un infantilism cu atît mai straniu cu cît viitorul profesor de științe politice la University of Maryland apucase să se afișeze cu lecturi alese pe sprînceană din rebelii stîngii occidentale.

Astfel, tam-nisam, V.T. îi trîntește o osana marelui Vladimir Ilici, alintîndu-i posteritatea cu o comparație din alt veteran al bolșevismului, ulterior menșevic, Gheorghi Valentinovici Plehanov („Lenin, schiță de portret intelectual“, în VS, nr.16, 23 aprilie 1980. p. 9):

„Atunci cînd pășea în mișcarea revoluționară, la sfîrșitul secolului trecut, tînărul Vladimir Ulianov nu avea cum să bănuiascăce destin de excepție îl așteaptă, dar ne putem în schimb imagina acea fervoare unică de natură să alimenteze un rigorism etic niciodată dezmințit, patosul iacobin perseverent care îl îndreptățea pe un Plehanov să remarce prezența unui spirit într-adevăr congenital marilor tribuni din 1789“.

O amintire sfioasă adresează V.T., în aceeași ediție din VS, Marii Revoluții Bolșevice din Octombrie 1917:

„[…] acțiunea leninistă, culminînd în marea breșă istorică reprezentată de Revoluția din Octombrie, a semnificat conjuncția între optimismul unei voințe inflexibile și luciditatea unei gîndiri debarasate de inhibiții și tabu-uri“.

Ce mai încoace și încolo – pentru V.T., Lenin era întruchiparea spiritului faustic:

„[…] nimic nu era mai străin de sufletul acestui om [Lenin – n.m.] decît închiderea suficientă într-un spațiu sufocat de citate și argumente scolastice, ceea ce îlși făcea să evoce frecvent versurile din Faust, avertizînd că orice teorie-i cenușie, iar verde este doar al vieții pom“.

Continuăm cu „eseul politic“ semnat de V.T. în revista Convingeri comuniste („organ al Consiliului Uniunii Asociațiilor Studenților Comuniști din Centrul Universitar București“),nr. 1, 1974, p.10, unde crede cu tărie în Che Guevara:

„Măsura autentică a celor pentru care revoluția este deopotrivă sensul și idealul suprem al vieții o dau aceste cuvinte ale lui Guevara: «Noi putem spune cu vorbele lui José Martí, că orice om adevărat trebuie să simtă pe obraz palmele pe care le primește pe obraz oricare alt om»“.

Paradoxal, V.T. avea să-l săpunească în ultimii ani pe Victor Ponta tocmai pentru o flușturatică declarație de simpatie a acestuia pentru„Che“. În aceeași ediție din Convingeri comuniste, studentul V.T. se arată extrem de concentrat asupra „vieții de organizație“. Reporter frenetic, V.T. anchetează, alături de I. Enescu și R. Stern, activitatea mai multor organizații de bază studențești. Nu scapăprilejul de a evalua rolul studențimii în societate:

„Studențimea, alături de întreg tineretul, de toți oamenii muncii, dă viață prin fapte spiritului revoluționar comunist, este angajată plenar în efortul de transformare revoluționară a societății noastre pe drumul comunismului“.

Tema îl atrage pe studentul-model V.T., care, revenit de la colocviul „Studenții și spiritul revoluționar în procesul făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate“, dedică subiectului pagini înflăcărate în Amfiteatru, nr. 12, decembrie, 1973, p. 8:

„Spiritul revoluționar comunist năzuiește să stîrpeascăpentru vecie orice umilire, orice înjosire a omului, să-i asigure adevărata sa demnitate. A lupta pentru socialism înseamnă a lupta pentru demnitatea omului, pentru deplina sa afirmare ca demiurg al istoriei, pentru că așa cum accentua recent tovarășul Nicolae Ceaușescu «socialismul reprezintă societatea cea mai umană. […] Spiritul revoluționar comunist înseamnă conștiința rolului istoric primordial al proletariatului, și de aici adeziunea la principiile și la morala acestei clase. În opoziție cu fariseismul mieros al burgheziei, morala proletariatului proclamă transparența relațiilor umane în socialism, înfiereazăipocrizia și cabotinismul, disimularea și defetismul»“.

Armonia relațiilor umane este, desigur, o expresie a „umanismului socialist“. V.T., „Umanismul socialist ca umanism adevărat“, Amfiteatru, nr. 11, noiembrie 1974, p.10:

„Proiectul de Program [al PCR – n.m.] se înscrie în marea direcție a marxismului creator, a marxismului conceput nu ca un corp încremenit de dogme revelate, ci ca o teorie vie, dinamică, în stare să țină pasul cu toate marile transformări din prezent sau din viitor. Examinarea temeinică a problemei umanismului socialist, punerea ei în termenii unui marxism viu, nutrit cu seva realității, reprezintă doar una din rațiunile care ne fac să vedem în Proiectul de Program o contribuție de prim rang în dezvoltarea concepției materialiste a istoriei“.

Lector al Cabinetului Municipal de partid (creditez detaliile lui V.T., Lumea secretă a nomenclaturii –Amintiri, dezvăluiri, portrete, Editura Humanitas, 2012, pp.161-162), V.T. era vădit atras de „umanismul socialist (revoluționar)“. V.T. se va ocupa și de acest subiect într-un Mic dicționar social-politic pentru tineret (MD), Editura Politică, 1981. Coordonat de Virgil Măgureanu, pe atunci lector deștiințe politice la Academia „Ștefan Gheorghiu“, dicționarul reprezintă una din cele mai rușinoase contribuții scrise de V.T. în vremea comunismului. Apărut chiar în anul în care viitorul autor al volumului Fantasmele salvării – Democrație, naționalism și mit în Europa post-comunistă (Editura Polirom, 1999) părăsea România, dicționarul avea săni-l prezinte pe V.T. într-un vibrato de lebădă roșie, deplin îndoctrinat, aservit fără preget partidului și arătîndu-le tinerilor calea spre comunism.

Să revenim însă la „umanismul socialist, revoluționar“,în definiția lui V.T., plombată cu un citat din gîndirea tovarășului Nicolae Ceaușescu (MD, p. 435):

„Fiind diametral opus așa-zisului umanism burghez, întemeiat pe asuprire și exploatare, pe inegalitate și nedreptate socială, u. s., r. [umanismul socialist, revoluționar – n.m.], așa cum se relevă în Programul P.C.R., concepe omul ca ființă socială, aflată în strînsălegătură și interdependență cu semenii săi. Superioritatea u.r. [umanismului revoluționar – n.m.] o constituie faptul că la baza sa stau relațiile de colaborare și stimă reciprocă între toți membrii societății, interzicerea oricărei exploatări și asupriri, egalitatea și libertatea omului de a acționa în mod conștient pentru afirmarea personalității sale, pentru făurirea propriului viitor. «Umanismul revoluționar concepe afirmarea și dezvoltarea plenară a personalității umane nu izolat, ci în cadrul ansamblului societății, promovînd principiul rațional și generos potrivit căruia fericirea personală nu se poate realiza încălcînd dreptul la fericire al altora, ci numai în cadrul înfăptuirii generale a colectivității, a poporului, a umanității. Aceasta este forma superioară, cea mai avansată a gîndirii umaniste, expresia realistă, nu utopică, a înfăptuirii idealului de dreptate și egalitate pe pămînt» (Nicolae Ceaușescu)“.

Amestecul lumilor este halucinant. V.T. se află într-un statornic efort de adjudecare, fie și parțială, a postumității Monicăi Lovinescu al cărei memorabil exemplu (într-o procedură similară și pentru Virgil Ierunca) îl agită emblematic în cruciadele sale anticomuniste. V.T. nu face decît să persevereze în tentativa de asociere a mesianicului său anticomunism în acțiune cu figurile istorice vrednice de ținut minte ale anticomunismului românesc. Monica Lovinescu „a pledat ca nimeni altcineva pentru demontarea și demistificarea pretențiilor ideologice ale totalitarismului comunist“, scrie V.T. (în prefața „Hermeneutica libertății“ la antologia aceluiași V.T., cu texte din Monica Lovinescu, Etica neuitării, Editura Humanitas, 2008, p. 5). Ce gînduri îl vor fi străfulgerat pe V.T., textierul de mai sus al „umanismului revoluționar“, cînd a inserat în antologie (pp.166-169) articolul „Umanismul revoluționar“ difuzat de Monica Lovinescu – atenție! – în 22 octombrie 1976? Se va fi referit, oare, Monica Lovinescu și la propagandiști de talia lui V.T. în acest caustic articol? Aleg un fragment, cred, ilustrativ, din Etica neuitării, p. 166:

„De cînd Comitetul Politic Executiv  al C.C. al P.C.R. a aprobat «programul de măsuri pentru aplicarea hotărîrilor Congresului al XI-lea al partidului și ale Congresului educației politice și culturii socialiste în domeniul muncii ideologice, politice și cultural-educative» (există un vertij al titlurilor, un delir cenușiu al lor în orice regim comunist), un nou termen a fost încetățenit în România: umanismul revoluționar, înlocuind umanismul socialist, care, și el, înlocuia realismul socialist. Nici una din aceste sintagme nu acoperă o realitate. Ce poate însemna umanism cînd propaganda, încă din leagăn, își propune să făurească un fel de robot umplut cu tărîțele sloganului și demn de coșmarul lui Orwell? (La lectura «Programului de măsuri» în septembrie 1976, presa străină, cea germană îndeosebi, s-a referit la romanul lui George Orwell, 1984.) Cum pot fi revoluționare niște măsuri ce au drept unic și evident scop conservarea puterii, prin anularea criticilorși spontaneității populare?“.

Virgil Ierunca, cel considerat de V.T. „conștiința vie a spiritului democratic românesc“ și „gînditor de superbă ținută morală“ („Despre onoare în vremea disprețului“, pe Contributors, 28 septembrie, 2011), își începea (în România muncitoare, nr. 71, noiembrie, 1957; vezi și Nicolae Merișanu, Dan Taloș –editori, Antologia rușinii după Virgil Ierunca, Editura Humanitas, 2009, în special pp. 5-24) rubrica „Antologia rușinii“, pe care avea să o susțină pînă în octombrie 1989. Într-un preambul cu valoare programatică la această antologie, Ierunca scria:

„Ea [«Antologia rușinii» – n.m.] va înregistra – cu cel mai mare dezgust – acele texte care vor ieși din comun prin stupiditatea, servilitatea și neobrăzarea lor. Ca într-un fel de oglindă a degradării vor figura aici cei care și-au pierdut nu numai conștiința, ci și măsura. Măsura supușeniei lor față de regimul care a răpit României libertatea ei de a fi. De textele acestea, dar nu numai de ele, va trebui să ne amintim bine atunci cînd vom încheia socotelile cu cei care azi întrec măsura propriei lor prostituții spirituale“.

La texte ca acestea ale lui V.T. – scrieri servile, de conștiință vîndută și fără de măsură – se va fi gîndit, cu siguranță, Virgil Ierunca.

Vladimir Tismăneanu (V.T.) a avut o fericită viațăintrauterină în placenta Leviathanului comunist, unde s-a înrolat, benevol și plin de înaripată abnegație, în trupele de asalt ale lampadoforilor unui regim al instaurării terorii absolute ca religie de stat. Marea majoritate a textelor publicate pînă în septembrie 1981, cînd a părăsit România, de viitorul autor al meritoriului volum Reinventarea politicului – Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Editura Polirom, 2007, făceau front comun cu grandioasa masă de producții emanate de aparatul propagandistic comunist.

Eseurile în care V.T. apela la surse bibliografice accesibile nomenclaturii sau apropiaților acesteia erau doar picături năclăite de torentele de odioase venerații aduse de același zelator scrib comunismului și „Conducătorului“iubit. Nu văd cum s-ar susține ideea că V.T. ar fi fost măcar un clevetitor esopic al dogmelor oficiale, un elitist mai curățel printre brutele nespălate din epocă: prins în același inconturnabil cazacioc, V.T. n-a făcut un pas în afara figurilor impuse ale unui joc convențional ce excludea de plano orice minimă excentricitate. Să-și fi ejectat V.T. scrierile penibile despre împlinirea „visului de aur al omenirii“ dintr-o versatilitate dictată de ambiții legate de ascensiunea în carieră și, pe fond, de un neînfrînat simț al parvenitismului, sau a făcut-o, strîns unit în jurul PCR și al personalității lui Nicolae Ceaușescu, din devotamentul sincer al unei minți mancurtizate de „lupta întregului popor“ pentru „societatea socialistămultilateral dezvoltată“ în zbor spre comunism? Prima variantă mi se pare mai verosimilă:îl ipostaziază pe V.T. într-un machiaverlîc pentru conspirarea căruia a asudat din greu, mimetizînd un energumen devotat cauzei, un adept credincios, cu prelungi accese de bigotism și predispoziții sacrificiale, al cultului comunist.

Într-o ineluctabilă ceață va dăinui refularea conștiinței lui V.T., precum și dubios de prescurtatul său tranzit (rite de passage, cum ar spune V.T.) de la maioul comunist la blugii americani. Laxitatea morală care l-a cocoțat pe V.T. pe culmile adorației comunismului românesc îl va fi ajutat să se adapteze sprinten la depresiunile marilor canioane anticomuniste americane. Într-o degajată mlădiere la noul context biografic, V.T. și-a reziliat ditirambii despre măreția comunismului și s-a lansat într-o impetuoasă cursă de ștergere a încă naturalelor sale urme, devenind un anticomunist radical. Șpagatul între malurile Dîmboviței și ale Potomacului a fost precedat de o plonjare conformă cu extrema maleabilitate a moralității sale în sferele academice americane, unde V.T. și-a cîștigat destul de rapid o reputație justificată inclusiv prin publicarea unor cărți de referință.Răsturnarea de climat va fi fost, probabil, captivantă pentru un virtuoz al tropismelor ca V.T. Într-o asemenea strategică repliere de la dogmaticismul comunist la liberalismul democratic occidental, Monica Lovinescu ar fi putut vedea o întruchipare a „omului-cîrlig“ metamorfozat în „omul-plutitor“ (în Unde scurte – jurnal indirect, Editura Humanitas, 1990, p. 198).

Marxismul de gumilastic: de la canon la dilemă

Spălîndu-și creierul cu cei mai acizi detergenți cu garantate efecte hiperamnezice, V.T. a efectuat acel salt mortal tipic, în caracterizarea lui Alexandr Zinoviev, lui „Homo Sovieticus“ (vezi precedentul meu comentariu din Observator cultural): întorcînd armele împotriva sa, înspăimîntat de periculozitatea propriilor amintiri, vechiul Tismăneanu (propagandist comunist, marxist canonic, doctrinar de curte al ceaușismului) a fost măturat din scenăde noul Tismăneanu (inflexibil anticomunist, marxist dilematic, ceaușist„deleted“).

Nimic nu mai era ca înainte pentru V.T.: în primul rînd – comunismul. Greu de contabilizat derutantele preschimbări de identitate ale lui V.T. La fel de delicată devine asamblarea acestor sinuozități caracteriale ale unui V.T. angajat într-un slalom uriașîntre la fel de impetuoase pledoarii pro și contra pe aceeași temă dată. Volatilitățile de memorie, precum și alegrele încărcări și descărcări de conștiință ale lui V.T. invită într-o subterană obscură unde autorul cărții Scopul și mijloacele [a nu se citi eronat „Scopul (care scuză) și mijloacele“ – n.m.] – Eseuri despre ideologie, tiranie și mit, Editura Curtea Veche, 2004, a găsit întotdeauna o scurtătură, cu nesinchiseala celui care știe că toate labirinturile sale au fost dotate cu multiple exit-uri. Stăpînit de o dezgustătoare agresivitate împotriva celor care, supuși unei inchizitoriale judecăți, n-ar veni „din direcția pe care o numim a liberalismului civic antitotalitar“ (în V.T. – editor, Anatomia resentimentului, Editura Curtea Veche, 2010, p.8), comportamentul public al reputatului profesor de științe politice al University of Maryland contrariazăprin aroganța asumării unei bizare poziții de spiritus rector în materie de anticomunism autohton, fără o referire decentă și profundă la abdicările sale morale din perioada comunistăde dinainte de septembrie 1981. „A trăi în totalitarism, mai ales în cel din România lui Ceaușescu, îndeosebi după mini-revoluția culturală din 1971, era o tragedie, nu o șansă.“ Sînt de acord cu V.T. în această privință; cu specificarea că V.T. a fost un comiliton credincios regimului comunist și a oficiat, fără a da semnele unei conștiințe schingiuite, cultul personalității ceaușiste pe toată durata unui deceniu mutilat de efectele „tezelor din iulie“.Mai exact pînă în iulie 1981 (tot înAmfiteatru, nr. 7, p. 3) în textul „Impactul dialecticii“, unde sancționa vigilent „atacurile denigratoare [la adresa marxismului – n.m.], ale căror obiective includ chiar și desfigurarea mesajului său genuin, alterarea deliberată a esenței sale“.

Despre onoare și alte difficiles nugae

În condițiile tăcerii aproape totale așternute peste această lugubră decadă, am căutat, de cele mai multe ori, acul în carul cu fîn. Trebuie să recunosc că n-am mai întîlnit în documentările mele un autor care sămă constrîngă la o atît de minuțioasă verificare a diverselor piste, mai ales a acelora, de obicei false, indicate de V.T.

Un singur exemplu. V.T afirmă (în Ghilotina de scrum, Editura de Vest, 1992, p. 44), referindu-se la cartea sa Noua stîngă și Școala de la Frankfurt (Editura Politică, 1976): „Sînt mîndru că nu era în carte decît un singur citat din răposatul dictator…“. Ce aș mai putea adăuga? Că V.T. nu cunoaște conținutul propriului volum? Că manipulează cum respiră ori că amneziile sale, inclusiv sau, în special, acelea privind biografia sa totalitară ridicăalte semne de întrebare? Întreprinderea mea s-a simțit, așadar, îndrituită la un retuș bibliografic departe de orice pretenție de exhaustivitate, dar care săarunce, totuși, o lumină și asupra unei epoci cînd V.T. s-a făcut remarcat ca apologet al regimului comunist, semnînd texte ce vorbesc de la sine despre un rîndaș meticulos și habotnic aflat în serviciul comandat al propagandei unor vremuri de tragică amintire. Contează,pînă la urmă, ceea ce rămîne scris, cuvintele depersonalizate și ferite astfel de sibilinicele tîlcuri ce le vor fi fost insuflate din rațiuni nespus de perisabile.

Căutările mele nu-și mai aveau rostul dacă V.T. își însușea rătăcirile comuniste în mod explicit, într-o analizădispusă să trateze o astfel de experiență printr-o introspecție loialăacceptării adevărului pînă la expurgarea oricărui echivoc, și nu prin mărturisiri mincinoase măcar prin deliberată omisiune, anecdotice, aproape șugubețe și ascunzînd sub pecetea tainei nerefuzatele ispite dintr-un timp smintit. Tăgăduirea acestei mărturisiri reduce totul la o poveste despre, cum ar spune însuși V.T., „adevăr, onoare și conștiință“. Sau, cu vorbele lui Sorin Lavric, într-un remarcabil eseu cu titlul „Cum se investighează crimele comunismului la români“(Adevărul Literar & artistic, 4 octombrie 2006, p. 3), în care, după ce citează din cîteva articole ale lui V.T. de „repugnantă supușenie intelectuală“, pune în cumpănă imposibila jumelare a celor doi Tismăneanu – comunistul extatic și anticomunistul instituționalizat:

„Să fim cît se poate de limpezi: problema nu este că Tismăneanu a scris asemenea lucruri. Au fost, ca el, atîția alții. […] Problema nu este așadar a cuvintelor în sine, biete și seci dovezi de pervertire moral-intelectuală, ci a pierderii oricărei pretenții de credit moral pe care autorul acestor cuvinte îl mai poate avea astăzi. Ce credibilitate poate avea un om pentru care visul comunist era o datorie și care, cîțiva ani mai tîrziu, le ținea studenților americani cursuri despre oroarea comunistă?“

Autorul omis din Antologia rușinii

În Micul dicționar social-politic pentru tineret(prescurtat – MD), Editura Politică, 1981, V.T. ridică în slăvi socialismul științific (pp. 396-397):                                   

„Călăuzindu-se neabătut după știința marxistă, P.C.R. aplică principiile generale ale s.ș. [socialismului științific – n.m.] în deplină concordanță cu particularitățile specifice și condițiile concrete ale țării noastre. Politica P.C.R. reprezintăaplicarea creatoare a s.ș. în România. După cum prevede Programul PCR: «Baza ideologică a partidului este materialismul dialectic și istoric, socialismul științific, teoria marxist-leninistă care pornește de la practică și de la adevărurile universal valabile și constituie o călăuză vie în acțiune, în lupta pentru transformarea revoluționară a societății»“.

La nici doi ani mai tîrziu, în februarie 1983, V.T. debuta pe undele Europei Libere cu vitriolantul eseu Socialismul dinastic în România – Note pe marginea ascensiunii politice a lui Nicu Ceaușescu. Pe cine lua în balon V.T. în acest comentariu, reprodus în Arheologia terorii, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura ALLFA, 1996, p. 261? Desigur – socialismul multilateral dezvoltat, partidul, pe proaspăt adulatul „geniu al Carpaților“,ba chiar și pe colegul de clasă Nicu:

„Desigur, din fereastra Comitetului Central al UTC-ului, înconjurat de subalterni umili, el [Nicu Ceaușescu – n.m.] a văzut lucrurile în alte culori: își închipuia probabil că, într-o bună zi, poate nu prea îndepărtată,soarta îi va surîde îmbietor, asigurîndu-i, prin moștenire, titlul suprem al socialismului multilateral dezvoltat, de Secretar General al Partidului. […]Socialismul dinastic românesc, adevărată contribuție a Secretarului General la«tezaurul comunismului științific», este în fapt un regim politic aflat într-o permanentă criză, obsedat de pericolul falimentului intern și al subversiunii externe, întemeiat pe structuri de autoritate și putere de un anacronism și o excentricitate fără egal în Europa“.

Definind spiritul revoluționar, V.T. face o cucernică reverență în fața „sublinierilor“tovarășului Nicolae Ceaușescu (în Convingeri comuniste, nr. 1, 1974, p. 10):

„Spiritul revoluționar presupune curajul de a gîndi realitatea în toată complexitatea ei, pentru că,așa cum sublinia tovarășul Nicolae Ceaușescu: «A fi cu adevărat marxist-leninist înseamnă a fi un explorator îndrăzneț și experimentat al drumului nou pe care îl deschide [sic!] omenirii socialismul și comunismul, un cutezător vizionar al zilei de mîine, pornind de la realitățile și cerințele arzătoare ale zilei de azi, precum și de la concluziile generalizate pe plan teoretic, ale experienței de ieri și de azi»“.

V.T. aplică adesea o tehnică rușinoasă, dar sănătoasă:după o pioasă temenea adresată celui pe care, mai tîrziu, avea să-l numească „un exemplu de dezvoltare malignă a narcisismului“, ce supunea populația „viselor de grandoare imperială ale unui dictator stalinist mînat de pulsiuni imprevizibile“ (în Stalinism pentru eternitate, Editura Polirom, 2005, p. 250), V.T. se contopește în efluviile gîndirii creatoare a tovarășului Nicolae Ceaușescu. Iată-l pe V.T. expunînd beneficiile democrației socialiste (înMD, p. 166) și prefăcîndu-se că nu pricepe esența criminală a realității comuniste din jurul său:

„Relevînd semnificațiile adînci ale d.s. [democrației socialiste – n.m.], secretarul general al Partidului Comunist Român, președintele Republicii Socialiste România, tovarășul Nicolae Ceaușescu, arăta: «…Societatea noastră,care a lichidat pentru totdeauna orice formă de exploatare și asuprire socială și națională, înfățișează tabloul garantării unor reale și profunde drepturi și libertăți democratice, asigurînd participarea egală la muncă a tuturor, retribuția în funcție de aportul social al fiecăruia, manifestarea neîngrădităa maselor în toate compartimentele societății, guvernarea țării de către poporul însuși, aceasta constituind o cerință obiectivă și, în același timp, garanția construcției cu succes a societății socialiste multilateral dezvoltate»“.

„Pornind de la premisa că i.s. [internaționalismul socialist – n.m.] exprimă necesitatea obiectivă a unității strînse a tuturorțărilor socialiste, PCR contribuie plenar la întărirea solidarității dintrețările socialiste, la creșterea forței și prestigiului socialismului în lume, la strîngerea unității cu toate partidele comuniste și muncitorești, cu mișcările democratice și progresiste din toate țările“.

În Raportul Final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România sînt decelate programele aparatului comunist de îndobitocire a tinerilor prin inocularea unor responsabilități revoluționare pivotînd în jurul tezei „omului nou“ (p. 177):

„Regimurile totalitare se remarcă prin atenția extraordinară pe care o acordă încadrării politice a tinerilor și socializării politice primare. Proiectul totalitar vizează cuprinderea tuturor tinerilor și copiilor, de la cele mai fragede vîrste, într-un cadru organizat și îndoctrinarea sistematică a acestora în scopul creării «omului nou»“.

De citit în oglindă cu citatul precedent: versat trubadur pe la curțile lui Ceaușescu, V.T. demonstra, dimpotrivă, rolul tineretului în„lupta dintre nou și vechi“ (în MD, pp. 274-275):

„În societatea noastră socialistă, o condiție primordialăa victoriei n. [noului – n.m.] o reprezintă înfăptuirea consecventă și creatoare a politicii Partidului Comunist Român. La realizarea obiectivelor fundamentale ale progresului societății noastre, tineretul aduce o contribuție importantă, fiind principalul beneficiar al n. promovat prin intermediul procesului de învățămînt, pe care, asimilîndu-l cu prioritate, îl răspîndește în domeniile sale de muncă“.

Variațiuni pe aceeași temă, de astă dată cu un accent pe activitatea UTC, într-un panegiric al colectivismului (în MD, p. 92):

„Expresia cea mai înaltă a c. [colectivismului – n.m.] în perioada edificării societății socialiste multilateral dezvoltate o constituie unitatea moral-politică a poporului în jurul partidului, în vederea realizării consecvente a programului de înaintare a țării spre comunism. C. reprezintă un principiu fundamental în desfășurarea vieții organizațiilor UTC, un atribut esențial al profilului moral-politic al tinerelor generații din țara noastră, angajate plenar în opera de edificare a socialismului multilateral dezvoltat“.

În pofida ostenelii relativizante depuse de V.T. și a iluziei sale de a fi personificat un „marxism critic“, marxismul teoretizat de V.T. nu avea nici volute, nici inflexiuni semantice: era doar același marxism rigid și supus preceptelor dure ale ideologiei comuniste (în MD, p. 281):

„O contribuție de seamă la îmbogățirea creatoare a m.[marxismului – n.m.] au adus și aduc Partidul Comunist Român, secretarul general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Politica PCR, programul său de edificare a socialismului și comunismului în țara noastră sînt o pregnantă expresie a aplicării adevărurilor generale ale teoriei revoluționare, ale m.la condițiile concrete ale României“.

De la marxism la „materialismul dialectic“, conceptualizat de V.T., conform strategiei cunoscute, sub ocrotirea altui citat din Programul PCR (în MD, p. 283):

„Ca metodă științifică de analiză a fenomenelor și proceselor din realitatea obiectivă, m.d.[materialismul dialectic – n.m.] constituie, împreună cu materialismul istoric (…), baza elaborării strategiei și tacticii revoluționare a partidelor comuniste, reprezintă garanția fundamentării lorștiințifice. «Baza ideologică a partidului – arată Programul PCR – este materialismul dialectic și istoric, socialismul științific, teoria marxist-leninistă care pornește de la practică și de la adevărurile universal valabile și constituie o analiză vie în acțiune, în lupta pentru transformarea revoluționară a societății»“.

Fariseismul frenetic al lui V.T. îi joacă multe feste, unele, pînă la un punct, amuzante. Prins în menghina unei autocritici involuntare, V.T. se transformă în incriminatorul unor cauze pentru care pledase în calitate de neînduplecat apărător. O miză înaltă: NATO. Mai întîi, V.T., pe blogul său (04.04.2009):

„De la înființarea sa, alianța a fost ținta unor atacuri furibunde din partea propagandei dirijate de la Kremlin și susținută de intelighentsia de stînga din Vest autoîmbibată cu sloganurile cominformiste ale«luptei pentru pace»“.

Prin deducție logică și respectînd plasamentul temporal indicat de autor de la originea NATO cel puțin pînă la publicarea articolului său (în MD, p. 298), ar rezulta că unul dintre atacatorii furibunzi „din partea propagandei dirijate de la Kremlin“ și„autoîmbibate cu sloganurile cominformiste ale «luptei pentru pace»“ ar fi putut fi însuși V.T.:

„NATO a devenit un instrument al politicii SUA de coalizare a forțelor reacționare împotriva mișcării pan-europene de luptăpentru libertăți democratice și afirmare națională, un bastion de scindare a Europei în «Est» și «Vest», acționînd împotriva tendințelor de cooperare general-europeană, de înțelegere și pace“.

Scrierile ovaționiste ale lui V.T. s-ar fi putut opri la survolarea unor teme abstracte și eliberate de obsesia unor aterizări regulate, pentru realimentarea cu toxinele regimului, în „deșertul roșu“ al unui univers de extracție demonică. V.T. putea măcar să-și înfrîneze misionarismul între limitele unor raportări la diversele curente ce animau exegetica marxistă, ceea ce l-ar fi localizat, probabil, într-o nișă cu scribi de o verticalitate moralămai încovoiată, dar nu, totuși, pînă, și necontenit, la pămînt. Encomiastul comunist V.T. recuză însă orizontul unor asemenea compromisuri, umanamente și în condiții particulare, tolerabile și se lansează în disertații pătimașe în care respinge direct sau tacit evidențele unui totalitarism scelerat.

Rîvna dogmatică a lui V.T. detonează în articolele în care acesta se referă la cultură, democrație, umanism, intelectualitate, comunism, PCR, Nicolae Ceaușescu etc. de parcă ar fi trăit sub narcoza unei utopii solareși fără a schița vreun scrupul etic în mistificarea unei tragedii istorice. Un exemplu, între multe altele. V.T. consideră în cîteva din articolele sale (de exemplu, în MD, p. 20) că o condiție sine qua non a progresului socialismului se atinge „suprimînd proprietatea privată asupra mijloacelor de producție“. Așa au stat, într-adevăr, lucrurile. Naționalizările, multe soldate cu ani grei de pușcărie, au eradicat clasa burgheziei. Au fost, de asemenea, expropriate proprietățile „moșierimii“, ale „chiaburilor“ – cum au fost imediat calificați gospodarii cu stare de la țară de propaganda stalinistă de la București. V.T. își va fi amintind versurile lui Dan Deșliu din balada Lazăr de la Rusca: „[…] Vine vreme de lumină,/ vreme bună și senină,/ din măruntele ogoare/ să clădim ogorul mare!/ Să scăpăm de chiaburoi,/ de necazuri și nevoi,/ că partidu-așa ne-nvață […]“.

Au avut loc masive și fulgerătoare exproprieri. Au urmat domicilii obligatorii și valuri de deportări în „unități de muncă“ și „colonii“cu regim semicarceral. „Într-o notă-raport din 1 decembrie 1961, cu privire la arestările făcute de MAI și procuratură în rîndurile țăranilor în anii 1951-1952, se înregistrau, riguros, 34.738 de persoane“ (Dorin Dobrincu, „Colectivizarea agriculturii și represiunea împotriva țărănimii din România (1949-1962)“, în Comunism și represiune în România – Istoria tematică a unui fratricid național, volum coordonat de Ruxandra Cesereanu, Editura Polirom, 2006, p. 115). Țăranii care se opuneau colectivizării forțate au fost reprimați, unii dintre aceștia – prin asasinate publice, fără un simulacru de judecată și înhumați apoi, fără înștiințarea familiilor, în locuri ascunse, de obicei la marginea pădurilor.

„Din perspectivă istorică, colectivizarea a fost una din cele mai importante acțiuni politice, sociale și economice ale comuniștilor români, implicînd într-o formă sau alta cea mai mare parte a populației. Prețul a fost uriaș, o generație de țărani fiind sacrificată pe altarul unui Moloh modern: maltratări, încarcerări, deportări, asasinate, distrugerea sistemului de proprietate […]“ (Dorin Dobrincu, op.cit., p. 122).

Iată, prin comparație, „adevărul“ lui V.T. despre infernul prin care a trecut țărănimea (în MD, p. 433):

„Revoluția socialistă schimbă radical situația ț. [țărănimii – n.m.], o eliberează de exploatare și îi creează condiții tot mai civilizate de existență. PCR a promovat o politică agrară flexibilă, creatoare, desfășurînd o largă activitate politică pentru a convinge ț. să treacă pe drumul cooperativizării agriculturii și întemeierii marii proprietăți agricole socialiste“.