LA ÎNCEPUT N-A FOST … SFÂRŞITUL!

Gh. Buzatu

Mai mult decât era de prevăzut şi, oricum, dincolo de ceea ce se prognozase, chiar şi de către cei mai optimişti sau de către cei mai înfocaţi anticomunişti, România, de îndată după moartea lui I. V. Stalin în 1953, a promovat „o nouă direcţie”, dacă nu pornind de la Kremlin ori impulsionată de Moscova, în mod sigur determinată de schimbările „de gardă” petrecute acolo[1]. Este dificil de apreciat cât de serios pregătiţi erau Occidentalii pentru aşa ceva, de asemenea România şi românii, în privinţa cărora predomina pesimismul, surprins la 16 august 1953 de celebrul cotidian „The New York Times”: „Nici un popor nu are mai multă repulsie faţă de comunism decât cel român, şi nici unul nu face mai puţin decât acesta pentru a-l înlătura”.

În atare condiţii, nu a fost straniu că, la 23 decembrie 1953, proiectând noua politică a S.U.A. pentru Europa de Est, preşedintele D. D. Eisenhower considera România drept „cel mai sovietizat” stat de sub tutela Kremlinului[2]. Numai că, în răstimp, ţările Europei Est-Centrale şi de Sud-Est nu stagnaseră. Este adevărat că nu în ritmul şi la amplitudinea nădăjduite de Washington sau de celelalte capitale vestice, dar, oricum, ceva se schimbase, totul prevestind evident desprinderea de U.R.S.S. şi de stalinism, tendinţă vizibilă în 1953-1956 în cazurile Iugoslaviei (cu importante momente prevestitoare), ale Germaniei de Est (1953), Poloniei şi Ungariei (1956)[3]. Pretutindeni, în ţările menţionate, se optase pentru „noul curs”, iar Bucureştii n-au întârziat să intervină identic, deşi orientarea clară şi viguroasă s-a impus mai cu seamă prin 1956-1958, cu un rezultat remarcabil, fără precedent în ce priveşte forţarea deciziei Moscovei, şi anume prin impunerea retragerii trupelor U.R.S.S. din România (forţele armate şi ale KGB-ului), un eveniment crucial care, produs efectiv şi date fiind consecinţele sale multiple şi ample pentru întreaga comunitate europeană, a depăşit în însemnătate din toate punctele de vedere revoluţia din Ungaria din 1956. În aprecierea faptelor survenite, netăgăduit că istoricul trebuie să aibă în seamă esenţa iar nu aparenţele lor, care pot fi – se ştie prea bine – înşelătoare … Sub acest aspect, un istoric precum britanicul R. J. Crampton a consemnat într-o sinteză de largă şi meritată circulaţie ştiinţifică: „Chiar dacă România nu a mers la fel de departe în a respinge influenţa sovietică, între anii 1956 şi 1968 legăturile dintre români şi restul blocului socialist au suferit însemnate modificări. Gheorghiu-Dej părea a fi stalinist, dar nu era decât în ce priveşte afacerile interne; dacă în interiorul ţării era stalinist, în afara ei era de fapt titoist”[4].

Finalmente, după adoptarea Declaraţiei din aprilie 1964, consideră tot Crampton, „România a pornit pe propriul său drum […] Gheorghiu-Dej a murit în martie 1965. Succesorul său, Nicolae Ceauşescu, a dus mai departe procesul de separare a României [de politica Kremlinului] …”[5] De remarcat că tendinţele semnalate au fost examinate cu atenţie şi expuse într-o lucrare recentă de cunoscutul istoric american Larry L. Watts[6].

După dispariţia lui Stalin, războiul civil european – în accepţia celebrului profesor german Ernst Nolte – care incendiase bătrânul nostru continent, plonjându-l „într-o noapte atât de lungă”, potrivit lui Stéphane Courtois, ambele provocate şi întreţinute de disputa implacabilă dintre Puterile Totalitare ale epocii (1917-1953)[7], Rusia Sovietică şi, respectiv, Germania, au ajuns în etapa terminală. Nu deodată, cum ar fi fost firesc, şi nici prin soluţionarea radicală a tuturor controverselor impactului, un atare deznodământ dovedindu-se imposibil câtă vreme, simultan ori în etapa finală a confruntării dintre totalitarismul hitlerist şi stalinist sau, îndeosebi, ulterior, Europa şi, treptat, Lumea au fost cuprinse de vâlvătăile Războiului Rece[8]. Cu toate acestea, în plină desfăşurare a Războiului Rece, U.R.S.S. şi „lagărul” statelor socialiste euro-asiatice au traversat – la intensităţi deosebite – un salvator dezgheţ poststalinist, care a coincis, pe planul raporturilor Est-Vest, cu restabilirea ori aprofundarea principiilor coexistenţei paşnice între cele două sisteme extreme socialist şi capitalist. Procesul a fost plin de repercusiuni pozitive, România, alături ori deopotrivă cu restul ţărilor aflate în sfera de dominaţie a Moscovei, având de profitat. În primul rând dat fiind că a avut posibilitatea să opteze pentru a-şi impune propria-i cale, care n-a fost nici simplă şi nici rectilinie, nici lipsită de mari probleme şi de eşecuri alternând însă cu succese, după cum nici văduvită de pericole sau garante ale reuşitei finale. Mai degrabă, dimpotrivă, cum au dovedit-o evenimentele din 1989[9].

Presedintele SUA Gerald Ford la Bucuresti, 1970. Sus, familia Ceausescu si familia Nixon la Casa Alba, 1973

În opinia majorităţii specialiştilor, debutul acţiunilor României pentru a-şi alege propria cale a survenit în 1958[10], o consecinţă a retragerii trupelor sovietice de pe teritoriul naţional[11]. Tentativele României din stadiul incipient s-au concretizat cu timpul în eforturi conjugate, Bucureştii câştigând un rol şi un loc distinct în cadrul politicii pe plan internaţional[12]. Aşa după cum rezultă din studiile de specialitate, politica şi realizările succesive ale Bucureştilor pe plan extern s-au subsumat în fond unui amplu program – pregătit şi aplicat de Gh. Gheorghiu-Dej şi Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnăraş şi Nicolae Ceauşescu, Corneliu Mănescu şi colaboratorii acestuia din Ministerul de Externe de la Bucureşti[13] – care viza esenţialmente ieşirea României (cel puţin parţială şi sensibilă, dacă nu totală) de sub tutela Moscovei.                  

Istoricii au apreciat în mod deosebit politica Bucureştilor – de la „reviriment”[14] şi „distanţare ci nu ruptură” faţă de Kremlin[15], la „ieşirea din cerc”[16]. În ce ne priveşte, orientarea respectivă a echivalat cu ieşirea din Labirint, iar originile şi manifestările concrete ţin de sfârşitul anilor ´50 – începutul anilor ´60, marcate fiind de retragerea trupelor sovietice în 1958, de fundamentarea politicii externe româneşti în contextul disputelor politico-ideologice sovieto-chineze ale epocii, de restabilirea şi promovarea relaţiilor economice şi culturale, într-un prim stadiu, ale Bucureştilor cu Puterile Occidentale, pentru a culmina cu Declaraţia din aprilie 1964. Nu putem neglija că, într-un prim stadiu, cel mai îndelungat (1958-1985), rezultatele României prestigioase şi au înregistrat, sub Gheorghiu-Dej sau Ceauşescu, un curs cel mai adesea ascendent, pentru ca, după accederea lui M. S. Gorbaciov la frânele Kremlinului, rolul lui Ceauşescu ca „preferat indiscutabil” al Occidentului în dialogul Est-Vest să se diminueze rapid (1985-1989), drastic şi dramatic, iar aceasta în mod decisiv şi continuu, în urma erorilor profunde şi eşecurilor externe şi interne ale liderului comunist român.

În acelaşi context, trebuie să avem în vedere că politica României şi succesele repurtate au depins esenţialmente, dar simultan cu declinul tot mai accentuat al Puterii de la Moscova sau cu ascensiunea Beijingului, de „şansele” oferite Bucureştilor de bunăvoinţa şi cooperarea Chinei[17], precum şi de atitudinile ori de susţinerile efective al Franţei, S.U.A., Marii Britanii, R.F.G., Italiei, Spaniei şi Japoniei. În atare condiţii a fost posibil ca România să-şi exprime, cu vigoare, propriile atitudini ori să pretindă respectul integrităţii teritoriale, al suveranităţii şi independenţei naţionale, în aprilie 1964, în august 1968 ori în noiembrie 1989, urmare a provocărilor sistematice ale Kremlinului[18]. 

Nu mai puţin, se impune să avem în vedere excelentele raporturi statornicite între Bucureşti şi Paris (întrevederile generalului Charles de Gaulle cu I. Gh. Maurer în iulie 1964 şi N. Ceauşescu în mai 1968, apoi cu Giscard d´Estaing in martie 1979 sau în iulie 1980), între Bucureşti şi Vatican (mai 1973) şi, mai ales, între Bucureşti şi Washington (începând cu vizita Preşedintelui Richard Nixon în România în august 1969).

De reţinut că, în septembrie 1965, efectuând cea dintâi vizită la Moscova în calitatea-i de lider politic la Bucureşti, N. Ceauşescu şi-a asumat cu un deosebit curaj rolul de a-i sfida pe liderii sovietici chiar în bârlogul lor, adică la Kremlin. Însă factorul decisiv care le-a îngăduit lui N. Ceauşescu şi colaboratorilor săi să acţioneze hotărât pe scena internaţională l-au reprezentat exemplul, impulsurile şi susţinerile Chinei lui Mao Zedong, Ciu Enlai (Zhou Enlai) sau Deng Xiaoping.

Sfidarea lui N. Ceauşescu avea să înregistreze şi un punct terminus. Care nu putea surveni decât în urma acţiunilor Kremlinului, astfel că finalul, fără să fi fost planificat din start, s-a petrecut chiar la Moscova, la 4 decembrie 1989 cu prilejul ultimei întrevederi N. Ceauşescu – M. Gorbaciov. A fost un eveniment marcant, succedat de „revoluţia” din decembrie 1989 din România, în fapt o veritabilă lovitură de stat[19],  căreia N. Ceauşescu şi regimul său nu i-au putut, în nici un caz, supravieţui[20].

Prof. Univ. Dr. Gh. Buzatu via Ziaristi Online

Notă: Acest material a fost trimis de Profesorul Buzatu editorului Ziaristi Online, Victor Roncea, ca prefață a unei cărți în lucru despre decembrie 1989

Foto: http://www.comunismulinromania.ro

Video: Arhiva Nationala de Filme via Antena 1


Note: