Atacarea lui Nichifor Crainic, tăcerea teologilor şi stăpânirea “duşmanilor omului”

Anul trecut, Jurnalul Naţional, prin Clara Mărgineanu, propunea cititorilor acestui ziar recuperarea unui scriitor gândirist de anvergură europeană, şi anume a lui Vintilă Horia. După cum se ştie, în 1960, scriitorului i s-a acordat Premiul Goncourt. Deşi era primul străin căruia i se acorda acest titlu, autorităţile comuniste din România, cu concursul comuniştilor francezi (prin intermediul oficiosului lor, L’Humanite), îl denunţă pe Vintilă Horia ca legionar şi antisemit. În urma acestor uneltiri, într-un mediu intelectual în care concepţiile bolşevice erau de bonton, premiul nu a mai fost acordat. “Pe mine nu m-au atacat reprezentanţii nu ştiu cărei etnii sau ai nu ştiu cărui regim politic. M-au atacat duşmanii omului”, avea să scrie Vintilă Horia.

Astfel de denunţuri erau la ordinea zilei în timpul regimului comunist, instrumentate, în general, prin securiştii din ambasadele româneşti (vezi cazurile arhicunoscute ale lui Mircea Eliade, episcopului Valerian Trifa şi parintelui Gheorghe Calciu). Iată că practica denunţului revine în publicistica românească. Acum câteva zile, în Jurnalul Naţional, a apărut o notă, nesemnată, prin care se semnalizează o postare pe facebook a Elenei Udrea în care aceasta folosea un citat al lui Nichifor Crainic (“A fi naţionalist în România, adică a-ţi închina viaţa ridicării neamului şi ţării tale, însemnează a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi a trăznetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâtă, nimic mai prigonită şi mai lovită decât dragostea supremă de românism”).

JN îl acuză pe creatorul unei importante direcţii de gândire în cultura românească, de, aţi ghicit, legionarism şi antisemitism. Politiciana, lipsită de scrupule, elimină postarea incriminată, acceptă atributele pe care ziarul le acordă lui Nichifor Crainic şi, în plus, îl adaugă şi pe acela de “colaborator al Securităţii” (dânsa cred că nici măcar nu a mai văzut vreunul, d-apoi să mai colaboreze cu aceştia în partidul din care face parte!).

Cel acuzat a fost întemniţat timp de 15 ani în închisorile comuniste de la Jilava, Văcăreşti şi Aiud. După ieşirea din închisoare, le-a spus apropiaţilor: “Am cunoscut iadul!”. Oare are dreptul cineva care nu a trecut măcar o zi prin puşcăriile comuniste, să-l judece pe Nichifor Crainic sau pe alţi întemniţaţi pentru unele căderi? Intransingentul Grigore Caraza, un om cu un comportament ireproşabil în închisorile comuniste, nu a avut nimic de reproşat Profesorului. “De la dânsul mi-au rămas întipărite în memorie atâtea lucruri care au avut menirea să-mi anihileze o bună parte din suferinţele ce m-au însoţit toată viaţa”, a scris acesta în cartea sa de memorii “Aiud însângerat”, descriind înfometarea şi torturile fizice şi psihice la care a fost supus gânditorul. Dar pentru a simţi măcar puţin din mângâierea adusă sufletelor deţinuţilor de poeţii închisorilor, printre care la loc de frunte s-a aflat Nichifor Crainic, am să dau cuvântul doamnei Aspazia Oţel Petrescu: “Nu este cuvânt să poată tălmăci cât de alinător era, într-un izolator infam, să-ţi culci capul pe o metaforă de Radu Gyr, să te acoperi cu plapuma unui vers de Nichifor Crainic, să îl iei de mână pe Ciurunga şi să suspini eliberat de însingurare, sărutând odată cu Vasile Voiculescu picioarele Îngerului durerii“. Iar un mare duhovnic, îmbunătăţit de suferinţa îndurată în temniţele comuniste, e vorba de Părintele Justin Pârvu, ne spune că poezia, alături de rugăciune, a fost hrană sufletească pentru cei din închisori

Pentru respectarea adevărului, trebuie spus că Nichifor Crainic nu a fost aderent al Mişcării Legionare. A fost, pentru o scurtă perioadă de timp, între 1932 şi 1933, apropiat al lui Corneliu Zelea Codreanu. De altfel, la procesul intentat liderului legionar, Crainic declară că nu mai vorbise cu acesta de mai mult de trei ani. Aceasta nu-l împiedică, însă, să spună că nu-l crede pe Codreanu capabil de trădare, cerând să fie întrebat lucruri serioase. Această depoziţie nu a rămas fără urmări. Crainic şi-a văzut desfiinţată catedra de mistică şi ascetică ortodoxă de la Facultatea de Teologie, al cărei titular era. Într-un cuvânt al Părintelui Stăniloae suntem asiguraţi că mentorul revistei Gândirea n-a fost închis pentru “vina de-a fi aparţinut vreunui partid politic, ci pentru simplul fapt că s-a manifestat ca ziarist şi ca poet român creştin”. De altfel, acuzele de azi nu sunt noi. Aceleaşi acuzaţii i-au fost aduse în 1945, când a făcut parte din lotul ziariştilor, fiind judecat de aşa-zisul Tribunal al Poporului, în care soţia lui Brucan, Alexandrina Sidorovici, a fost acuzator public, proces în urma căruia Nichifor Crainic a fost condamnat la moarte

Ne punem, însă, întrebarea: şi dacă ar fi fost legionar? Cum au fost atâţia străluciţi intelectuali ai perioadei interbelice, dintre care îi amintim doar pe Mircea Eliade, Constantin Noica sau Petre Ţuţea. Ce facem, eliminăm această uriaşă elită interbelică din circuitul culturii române pentru opţiunile ei politice? Ne putem permite aşa ceva? Cui foloseşte? În niciun caz românilor. Aşa au procedat francezii cu Celine sau nemţii cu Heidegger?

Aplicarea etichetei de antisemit poate echivala în societatea de astăzi cu moartea civilă. De ce fel de antisemitism poate fi acuzat Crainic? Articolul „Rasă şi religiune”, publicat de teologul român în februarie 1935 în revista Gândirea, este dovada cea mai elocventă a desfiinţării teoriei superiorităţii rasiale, pe care o consideră o nebunie, susţinută în acea vreme de nazismul german. Au fost voci care l-au acuzat de un antisemitism cu justificare teologică. Antisemitismul, însă, nu este propriu unui creştin. E drept, există o idee, susţinută de unii, cum ar fi Léon Poliakoff, cum că originile antisemitismului se găsesc în creştinism. Pentru unii ca aceştia, evangheliile sunt antisemite, iar mulţi dintre Sfinţii Părinţi ar fi cam antisemiţi. Leon Volovici, în tradiţia lui Leon Poliakoff (apud Vladimir Tismăneanu) şi a comunistului Zigu Ornea, scria în lucrarea „Ideologia naţionalistă şi problema evreiască”: „Românismul lui Crainic, Nae Ionescu şi al discipolilor lor implică, prin importanţa acordată elementului creştin-ortodox (n.m. – sublinierea îmi aparţine), excluderea evreului din sfera etnicului şi a naţionalului”. De menţionat că aceasta este poziţia fostului şef al Centrului Internaţional de Studiere a Antisemitismului! O astfel de prismă a abordării l-a făcut pe Volovici să îi considere pe artizanii culturii române ca fiind antisemiţi, de la Vasile Alecsandri, Ion Heliade Rădulescu şi Simion Bărnuţiu, trecând prin Mihai Eminescu, Ioan Slavici şi I.L. Caragiale, până la Nae Ionescu, Nicolae Iorga şi Mircea Vulcănescu.

Cred că tăcerea teologilor ortodocşi în faţa unor atacuri concentrice împotriva corifeilor creştini, în general, a lui Nichifor Crainic, în caz particular, trebuie să înceteze. Marele teolog şi poet creştin, sprijinit de Părintele Stăniloae, Vasile Băncilă, Ovidiu Papadima, Radu Gyr, Vasile Voiculescu şi mulţi alţii, a trasat direcţiile celui mai important curent de gândire românească ortodoxă dintre cele două războaie mondiale, lăsând o importantă moştenire spiritualităţii ortodoxe. Regimul comunist l-a trecut pe lista autorilor ale căror cărţi trebuie interzise din principiu. Astăzi, ostracizarea lui Nichifor Crainic continuă. Şi nu numai a lui. Ne amintim de scandalul fabricat anul trecut în cazul Radu Gyr. Cât despre omerta din jurul lui Nae Ionescu, cel mai important îndrumător spiritual al elitei interbelice, ce avem de spus? Sau despre motivele care sunt invocate pentru canonizarea oficială a sfinţilor închisorilor? Nu sunt toate acestea expresia „monoideismului silnic, care sterilizează spiritul şi întunecă perspectiva spre ziua de mâine” (Nichifor Crainic)? Oare vom mai scăpa de sub stăpânirea duşmanilor omului?

Florin Palas / Ziaristi Online

Integral la Romania Uneste-te

Sursa foto: Curentul.ro