ANTONESCU, ALTFEL (2)
Gh. Buzatu
În cursul anilor 1940-1944, cât timp a fost Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi Conducător al Statului Român, Ion Antonescu a fost adeseori considerat – în mediile de stânga ori de dreapta, de „sus” sau de „jos”, civile ori militare, interne sau externe – tiran ori dictator. Situaţia s-a … deteriorat mai apoi, când, cum se ştie ori se spune, după război mulţi viteji se arată, la „procesul” din mai 1946 ori în presa de după 23 august 1944, în abordările memorialistice ori, mai grav, în rândul istoricilor, Mareşalul avea să fie inclus fără reticenţe în categoria dictatorilor fascişti, alături de Hitler sau Mussolini.
Analiza documentată şi nuanţată a caracterului regimului social-politic din România anilor 1940-1944, pe care Mareşalul l-a „patronat”, nu i-a preocupat pe politicieni şi nici pe mulţi istorici. Nu este cazul să intrăm în detalii, deşi, în raport cu modul în care Conducătorul a căzut în plasa conjuraţilor nenorociţi de la 23 august 1944 ori comparativ cu ceea ce s-a petrecut în România în epoca holocaustului roşu, întruchipat la noi cel puţin până la retragerea Armatei Roşii în 1958 de slugile Kremlinului (Ana Pauker, Emil Bodnăraş, Gh. Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Teohari Georgescu sau Iosif Chişinevski), este posibil ca acelaşi Antonescu să apară neînchipuit de … blând … Aşa cum, într-un Apel către tineretul ţării, el însuşi a reclamat: „ … Generalul Antonescu n-a înşelat, nu înşeală şi nu va înşela niciodată. Eu nu sunt conducător de stat tiran, n-am clică de apărat şi n-am interese sau o viaţă imorală de ascuns” (Mareşal Ion Antonescu, Un ABC al anticomunismului românesc, I, Iaşi, 1992, p. 132). De asemenea, la întâlnirea cu colegii săi din promoţia „Turda” (1902) a Liceului Militar din Craiova, şeful statului a dat asigurări în acest sens: „Să credeţi că nici un om de stat n-a avut vreodată pe umerii lui greutăţile care apasă astăzi pe umerii mei. Să credeţi că nu poate să existe inimă de român şi suflet de om, care să vrea să facă atâta bine pentru neamul lui cât doresc să fac eu. Să credeţi că gândul meu este totdeauna îndreptat în jos, alături de toţi cei cari au suferit şi suferă pentru neamul românesc, atâta cât am suferit eu şi am învăţat să sufăr de la părinţii mei. Să credeţi, iarăşi, că nu este clipă în viaţa mea pe care să n-o trăiesc decât pentru salvarea prezentului şi pregătirea viitorului acestui neam …” (ibidem, p. 149). Despre „slăbiciunile” sale, ulterior „dictatorul” avea să facă vorbire în multe dintre documentele purtându-i semnătura, precum, de exemplu, în rezoluţia datată 24 februarie 1943, descoperită de noi în Arhivele Speciale de la Moscova (cf. Gh. Buzatu, Românii în arhivele Kremlinului, Bucureşti, 1996, p. 305). Atunci, la scurt timp după eşecul de proporţii al Axei la Stalingrad, pe o notă din 20 februarie 1943 a Secţiei a II-a (Biroul Contrainformaţii) a Marelui Stat Major Român destinată Cabinetului Militar ce reclama „indiscreţiunile cu privire la mersul operaţiunilor militare şi colportarea de ştiri false şi alarmiste comise de militari”, Mareşalul a consemnat aceste consideraţii pe care le apreciem, din toate punctele de vedere, remarcabile, fapt pentru care le reproducem integral:
„Educaţia naţiei este total neserioasă. Trebuie date câteva exemple publice, prin măsuri luate în contra acelora – civili, ofiţeri, soldaţi, funcţionari de orice grad – cari discută în public, în saloane, la masa de poker, cafenele, restaurante etc., chestiuni militare şi operative. Dacă educaţia naţiei este de condamnat în această privinţă, este şi mai de condamnat aceea a ofiţerilor. Sunt ofiţeri, chiar de stat major, cari discută peste tot situaţiile militare, divulgă fără intenţie, însă din limbuţie, ceea ce au auzit, au văzut sau ştiu, participă în societăţi impasibili la astfel de discuţii, le provoacă, le întreţin, le urmăresc, le tolerează nu numai civililor şi doamnelor, dar chiar şi subalternilor. De aici vine tot răul. La Consiliul de Colaborare viitor [ce avea să se reunească la 18 martie 1943] am să aduc un caz concret. Nimeni nu ia nici o măsură. Nici un comandant de regiment, de campanie, de batalion, de garnizoană, de divizie, teritoriale etc. etc. Prin tăcerea lor şi neîndeplinirea datoriei, Ţara dă un aspect de dezmăţ. Toţi străinii ştiu tot. Toţi civilii fac strategie, toţi mahalagii şi în toate tramvaiele se vorbeşte ce trebuie şi ce nu trebuie de funcţionari, militari etc. Urechile străinilor şi spionilor stau larg deschise prin tramvaie, case, cafenele, teatre etc. etc. Statele cheltuiesc sute de milioane ca să afle informaţii. La noi nu este nevoie de nimic, fiindcă de sus şi până jos toţi vorbim şi procurăm informaţii inamicilor şi amicilor. O mai mare inconştienţă nu se poate. Aşa-zisa opoziţie, prin elementele ei bine cunoscute ca valoare, ca trecut şi ca aviditate de a reveni la conducere, chiar peste cadavrul Ţării, complotează şi întreţine această operă inconştientă de slăbire a moralului, de defetism, de trădare. Pe baza acestei situaţii generale, să se facă de Cabinet şi Secretariat o instrucţie completă, care să se trimită tuturor din partea mea şi în anumite părţi să se difuzeze prin presă, radio etc.” (vezi şi alte intervenţii ale şefului statului şi guvernului român, în acelaşi sens, la 27 februarie, 1-3 martie 1943).
Este departe de noi gândul de-a afirma că, din motivele relevate, Antonescu ar fi pierdut Războiul din Răsărit… Nicidecum, dar Mareşalul a surprins o realitate care nu trebuie ignorată, mai cu seamă de către istorici, îndemnându-i la o mai dreaptă examinare şi profundă meditaţie …
Nu ne propunem, evident, să-l reabilităm pe Antonescu! El nu are nevoie de aşa ceva … Rolul şi rostul lui în istorie, care nu trebuie exagerate sau înfrumuseţate, fiind deja scrise, trebuie numai investigate şi comunicate, în marginile adevărului, şi nicicum altfel. Dat fiind că se impune să constatăm că, în anii Războiului Mondial din 1939-1945 sau după aceea, faptele şi declaraţiile Mareşalului au fost … recepţionate şi interpretate de obicei dincolo de limitele reale, deci denaturate. Context în care, cel mai adesea, albul a devenit negru şi viceversa. Iar erorile aşa-zis cardinale ce i-au fost imputate s-au dovedit a fi, în fapt, demne de şcolarii primelor clase: De ce s-a aliat Antonescu cu Hitler? De ce a intrat în război la 22 iunie 1941? Ce-a căutat dincolo de Nistru? Dar la Stalingrad? De ce n-a încheiat armistiţiul cu America, Anglia şi URSS la momentul stabilit de Opoziţie şi de regele Mihai I ş.a.m.d. Voi consemna, totuşi, că mă declar … de acord cu reclamanţii … Iar, dacă este aşa, atunci, în mod sigur, ANTONESCU NU TREBUIA (repet: NU TREBUIA), LA 22 IUNIE 1941, SĂ LANSEZE FAIMOSUL ORDIN PRIVIND ATACAREA URSS în scopul ELIBERĂRII DIN ROBIA STALINISTĂ A UNOR TERITORII ISTORICE ŞI AL LICHIDĂRII PERICOLULUI COMUNIST. Ce-ar fi urmat? În mod obligatoriu – MAREŞALUL ANTONESCU AR FI FOST, CUM SE DOREŞTE, SCOS DIN ISTORIE … ŞI, ÎN MOD SIGUR, O DATĂ CU EL, POPORUL ROMÂN ÎNSUŞI!
Iată de ce, finalmente, propun să reţinem, din excelentul Album tipărit în 1942 sub titlul Spaţiul istoric şi etnic românesc, motto-ul plasat de Mareşal pentru capitolul III:
„NE-AM NĂSCUT AICI, SUNTEM CEI DINTÂI AŞEZAŢI AICI ŞI VOM PLECA CEI DIN URMĂ”!
Prof. Univ. Dr. Gh. Buzatu / Ziaristi Online
