Învăţăm o istorie a românilor din paginile cărţilor, o istorie care şi astăzi, la 23 de ani de la Revoluţie, este plină de lipsuri şi defecte. Şi nu numai a noastră, dar parcă a noastră este subminată chiar de către cei care ar trebui să o exprime. Mă refer aici la momentele cruciale din existenţa unui popor, la cei care s-au ridicat şi au luptat pentru un ţel şi un ideal. Învăţăm din istorie că românii au făcut şi au dres, s-au luptat şi au câştigat sau au pierdut eroic. Nu voi aborda aici această chestiune, am făcut-o şi o voi face în articolele mele în continuare. Mă voi referi strict la CÂŢI au făcut-o şi au luptat, pentru a ne face o idee despre ceea numărul celor ce pot schimba destinul unui popor.
Ca să nu credeţi că vorbesc prostii, vă voi da pentru început nişte exemple din istoria altor popoare, pentru a vedea că nu suntem prea diferiţi faţă de alţii, cu toate că noi avem o oarecare impresie în acest sens. Şi mai ales, pentru a demonstra că momentele culminante ale istoriei unui neam nu sunt date de majoritate, ci de o minoritate idealistă, la care ulterior se raliază majoritatea care până atunci stătea în expectativă. Deci, să fii idealist şi neînţeles nu este neapărat un păcat, poate fi o premiză pentru o schimbare esenţială.
Să luăm primul exemplu, revoluţia franceză din 1789, cea mai cunoscută revoluţie, despre care se spune că a fost un punct de cotitură, că a schimbat istoria lumii. Revolta din Paris în acel an părea la fel ca şi altele, nu prevestea o schimbare majoră, era vorba doar de o simplă revoltă. Dar această revoltă s-a dezvoltat şi răsculaţii au ajuns să asedieze închisoarea Bastilia. Pentru ce? În Bastilia erau încarceraţi la acea dată mai puţin de zece oameni! Poliţia lui Ludovic al XVI-lea nu a reacţionat la timp sau era şi ea nemulţumită, cert este că răsculaţii (un număr redus comparativ cu populaţia Parisului) au reuşit să o ocupe. Acesta a fost semnalul că pot învinge, din acest moment toţi nemulţumiţii s-au raliat răsculaţilor, transformând această răscoală în revoluţie, iar data cuceririi Bastiliei (14 iulie 1789) devenind ziua naţională a Franţei. Din acest moment, în care o răscoală şi-a demonstrat forţa, a devenit o revoluţie care a schimbat Franţa şi a fost receptată în viitor ca şi o schimbare a întregii Europe. Dar câţi au fost acei răsculaţi care au cucerit Bastilia? Infinit mai puţini faţă de cei care li s-au alăturat DUPĂ cucerirea Bastiliei. A fost un moment culminant, dar fără el, ar fi fost doar o răscoală ca oricare alta, înăbuşită mai târziu.
De ce? Fiindcă majoritatea populaţiei Parisului a stat şi a aşteptat rezultatul, au stat cu capul la cutie fără să se bage, doar pentru ca ulterior, stând şi judecând sorţii izbânzii, să treacă de o parte sau alta, în cel mai pur stil oportunist. Nu trebuie condamnaţi, majoritatea aşa se comportă dintotdeauna. Stau şi aşteaptă pentru a se poziţiona apoi de partea celui mai puternic, sau a celui ce are şanse mari să devină cel mai puternic.
Alt exemplu, dacă sunteţi interesaţi să studiaţi istoria dobândirii independenţei SUA faţă de Imperiul Britanic. În istorie scrie că cele 13 colonii şi-au declarat independenţa la 4 iulie 1774, apoi întregul popor din colonii s-a ridicat la luptă pentru izgonirea britanicilor. Nimic mai puţin adevărat. Armata americană, condusă de George Washington (un ofiţer capabil ce s-a evidenţiat în armata britanică în timpul luptelor cu francezii în războiul colonial de şapte ani 1754-1763), a avut doar înfrângeri sau lupte nedecise până la bătălia de la Saratoga din 1777. Abia după aceasta, coloniştii americani s-au raliat armatei lui Washington reuşind crearea unui nou stat pe harta lumii, un stat care două sute de ani mai târziu va fi principalul pol de putere mondial. Dar până atunci ce au făcut? Au stat şi au aşteptat să vadă de partea cui sunt sorţii, nici pe departe nu s-au ridicat ca unul la declaraţia de independenţă. Dacă rezultatul bătăliei de la Saratoga ar fi fost altul, Franța, Spania și Olanda ar fi ezitat să intervină deschis și poate nu am fi putut vorbi de naşterea unei mari naţiuni la acea dată.
Şi exemplele ar putea continua, dar nu acesta este scopul articolului de faţă. Vreau să mă refer strict la cei ce au schimbat istoria, în speţă istoria noastră, cea care ne interesează în primul rând. Paranteza, sau scurta incursiune în istoria lumii, în speţă la unele evenimente care au marcat această istorie mondială, au drept scop să arate adevărata dimensiune a felului în care această istorie este receptată faţă de adevărul pur. În sensul că nu întreaga populaţie s-a ridicat să realizeze ceva ce s-a dovedit mai târziu un punct de cotitură al istoriei, ci au fost câţiva idealişti care s-au bătut, iar dacă au învins sau numai dacă au rezistat, i-a făcut pe ceilalţi, marea majoritate, să li se alăture în luptă atunci când erau deja siguri că puteau trage nişte foloase din victoria preconizată şi asigurată de rezistenţa celor puţini. Am vorbit deja de revoluţia franceză şi cea americană, ar fi momentul să ne uităm puţin şi la istoria noastră.
Să încep cu evenimentele cele mai recente, la care mulţi le-am trăit pe viu, mă refer aici la revoluţia din decembrie 1989. Să punem câteva întrebări, deşi ştiu că vor fi foarte neplăcute şi vor trezi multe reacţii, dar istoria este a noastră şi trebuie să ne-o asumăm. Câţi au rămas peste noapte în faţa catedralei în Timişoara şi câţi au stat să sprijine cu pieptul baricada de la Inter din Bucureşti? La Inter, în noaptea de 21 spre 22 decembrie erau mult mai puţini faţă de câţi au apărut la amiaza zilei de 22 decembrie. În mod sigur, fără miile de oameni care au ieşit în 22 decembrie revoluţia ar fi eşuat, dar întrebarea rămâne, fără rezistenţa şi lupta celor câteva zeci sau sute de la Inter, miile sau zecile de mii de oameni ar mai fi ieşit în 22 decembrie? Dacă baricada de la Inter ar fi căzut rapid, s-ar fi ridicat zeci de mii de oameni a doua zi făcându-l pe Ceaușescu să fugă? Sunt fapte şi aspecte la care ar trebui să medităm, şi să o facem cumva la rece, desprinşi de aspectele politice sau conspiraţioniste la modă.
Aş putea vorbi şi despre războaiele noastre, dar atunci luptătorii erau chemaţi la oaste, nu era vorba de a te înscrie sau nu într-o mişcare sau alta. Totuşi, fiecare dintre luptătorii care şi-au lăsat memoriile, amintesc despre învârtiţii care o duceau bine în spatele frontului în timp ce alţii, adevăraţii patrioţi, luptau şi sângerau până la moarte. La fel, chiar și în cazul războiului, sunt nenumărate exemplele unor mici unități care rezistau unor forțe net superioare, exemplul lor inspirând și alte unități să facă la fel, de aici născându-se marile victorii împotriva unui inamic mai numeros și mai bine dotat tehnic.
Aş vrea să fac o incursiune în istoria noastră pentru a exemplifica ceea ce am început aici, dar a fost altcineva care a făcut-o mult mia bine decât aş putea să o fac eu. Iar acest cineva este unul care a trăit pe viu această experienţă, cea de a fi printre puţinii care s-au ridicat şi au luptat, şi care a continuat să lupte chiar dacă nu mai era nicio speranţă. Fiindcă lupta lui, şi a miilor de oameni care l-au urmat, şi a zecilor de mii care l-au sprijinit pe el şi pe alţii asemenea lui, era pierdută înainte de a începe prin înţelegerile dintre mai marii lumii. Totuşi, ei au luptat şi au murit pentru a spăla faţa României, aşa cum chiar el spunea. Mă refer aici la rezistenţa anticomunistă, cea mai îndelungată rezistenţă armată din ţările căzute sub robia comunistă după 1945. Iar cel pe care îl voi cita este voievodul rezistenţei anticomuniste, Ion Gavrilă Ogoranu, din cartea sa Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc :
„Când citeşti paginile cărţilor de istorie, mai ales cele din ultima jumătate de veac, găseşti scris negru pe alb că, la 1821, toată suflarea românească se afla sub conducerea domnului Tudor, mântuind ţara de turci, că, la 1784, tot Ardealul, români, maghiari şi alte naţionalităţi s-au strâns sub lancea lui Horia, că la 1848, aceeaşi suflare, chiuind şi cântând, 1-a însoţit pe Iancu în munţi. Ni se prezintă o istorie înflorită, plină cu fraze patriotarde, o istorie de operetă. Aşa să fi stat lucrurile? Chiar aşa?
Mai trăieşte alături, ca o cenuşăreasă, o altă istorie, care se pierde în negura uitării. Istoricii dau de ea şi o neglijează sau o ascund. Şi e păcat, fiindcă istoria se repetă. Dacă nu tragi toate învăţămintele dintr-un moment al ei, îl vei mai repeta, cu toate tragediile întâmplate. Tudor a avut cam zece mii de panduri. Dar ce-au mai aşteptat sutele de mii de tineri români de n-au venit lângă el? Cum s-a întâmplat ca Tudor să fie arestat în mijlocul armatei sale? Ce durere în suflet a avut când la întrebarea unui pandur: “Pe noi, cui ne laşi?” a răspuns: “Cânilor şi corbilor”. Îs ultimele cuvinte ce ne-au rămas de la Tudor, testamentul lui. Dacă s-ar spune acestea, scade prin aceasta măreţia lui Tudor?
S-a ridicat Horia şi i s-au alăturat lui câţi îi ştim. Şi s-a dus Horia în satul Bucium, numai cu câţiva, să vină satul la răscoală. Dar 1-a prins solgăbirăul, român şi el, şi 1-a legat pe Horia şi pornise să-1 predea cătanelor, că se pusese preţ pe capul lui. Unde era atunci “intelighenţia” din Ardeal? Cei doi episcopi români colindau satele să potolească agitaţiile şi popii îl blestemau pe Horia în biserici. Dar milioanele de iobagi din Ardeal unde erau? Trăgeau la jug, ca vitele, cu capul în pământ, mulţumiţi că li se îngăduie să mânce pită şi slană, stând la căldură în bordei. Dar l-au înţeles după aceea? Au trecut zeci de ani până ce românii din Ardeal să se mândrească cu Horia. Nu s-a găsit măcar un singur om cu carte, român, să-i scrie biografia atunci. Dacă n-ar fi venit streini de la Viena, istorici şi pictori şi dacă “securitatea” de atunci ar fi distrus documentele compromiţătoare, n-am fi ştiut nimic despre Horia, nici cum arăta la chip. Ar fi rămas o legendă ca Pintea. La 1847, un protopop din Huedin scria în carnetul său de însemnări: “la anul cutare a fost ciuma, la anul cutare holera, la anul cutare a fost Horia”. Ce se va fi mirat sfinţia sa când, după un an, nişte nebuni de tineri români s-au apucat să destabilizeze rânduielile de veacuri ale Ardealului! Dar s-a adunat toată suflarea Ardealului în legiunile lui Iancu? S-au adunat vreo zece mii. Ceilalţi au rămas în robie mai departe, înfricoşaţi. Au plecat la luptă nişte naivi idealişti, ca bunăoară studentul Micle şi prietenul său, păpucarul din Năsăud, tatăl lui Veronica Micle. Oamenii cuminţi, atunci ca şi altădată, au stat pitiţi acasă, nu s-au băgat în „prostii”, au urlat ca lupii, dacă aşa a fost nevoie, şi-au văzut de interese şi n-au avut treabă cu nimeni. Cei nebuni au murit, sau dacă au supravieţuit au suferit în tăcere sau au înnebunit de durere. Istoria ne spune că Iancu a înnebunit din pricina împăratului. Nu-i adevărat! Nimeni nu înnebuneşte pentru că duşmanul este crud şi mincinos. A înnebunit din pricina mişeliei şi indiferenţei alor săi. Am citit în copilărie o scrisoare zguduitoare de-a lui Iancu către Amos Frâncu, în care era atâta durere încât am plâns cu hohote. Era vorba de purtarea unor români. Dar măcar s-au grăbit cumva să aibă grijă de orfanii şi văduvele Revoluţiei, ca unii ce au profitat de pe urma ei? Citiţi ce a scris Veronica Micle despre viaţa unei spălătorese (văduvă de luptător paşoptist) şi a unei copile orfane. Dacă nu şi-ar fi adus aminte fostul student Micle de familia prietenului său, istoria literară n-ar fi pomenit de-o Veronică, ci în lume ar fi trăit o „Viroană”, neştiută de nimeni, cu degetele umflate şi noduroase ca ale mamei sale, spălând rufele murdare ale „cuminţilor” pentru liniştea cărora s-a jertfit tatăl ei. Frumuseţea i-ar fi fost o osândă în plus. Dar câte văduve şi orfani de-ai războaielor, revoluţiilor şi închisorilor nu şi-au dus şi-şi mai duc suferinţa neştiută? Când am luat calea munţilor, ştiam destule despre partea cea ascunsă a istoriei. Nu ne-am făcut niciodată iluzii. Nu ne-am bazat că ni se vor alătura şi vom fi înţeleşi de toată suflarea din Ţara Făgăraşului.
Când am spus că în 1949-1950 s-ar fi ridicat satele la munte sau că eram primiţi şi ajutaţi de oamenii din partea locului, nu m-am referit niciodată la cine ştie ce mulţime de oameni. Au venit Mogoş şi Mazilu cu tinerii din jurul lor, au venit învăţătorul Pridon şi Boamfă cu voluntarii din jurul Pârâului, ofiţeri ca Mare şi Monea şi alţii de aceeaşi calitate ca ei, Olimpiu Borzea cu ai lui şi alţii ca ei din toate satele. Or fi fost o sută, două, o mie? Dar restul locuitorilor? Unii n-au venit de frică. Şi ei trebuiesc înţeleşi. Pe alţii nu-i interesează decât propriul lor interes. Orice pas fac în viaţă, îl fac numai din calcul. Regimurile se schimbă, profitorii rămân. Pleac-ai noştri, vin ai noştri. N-au niciodată principii şi mustrări de conştiinţă. Nu se pot schimba regimurile şi ideologiile, pe cât îs în stare ei să se schimbe de repede. Unii se leagă strâns de regim, devenind una cu el şi trec de la avere şi la satisfacerea tuturor dorinţelor şi poftelor – la delirul puterii şi al trufiei, încep a crede că fac parte din altă lume decât a noastră. Rămâne apoi marea masă a trudnicilor, a căror viaţă se reduce la muncă şi la hrană, într-un ciclu etern şi ale căror conştiinţe nu se ridică mai sus de blidul de mâncare de dinaintea nasului. Sunt atât de apăsaţi şi dresaţi în apăsarea spre pământ, că nu pot, nu gândesc şi nu vor să privească mai departe. Li-s ochii atrofiaţi ca ai sobolilor de sub pământ. Urăsc pe oricine vrea să-i scoată din existenţa lor de sclavi. Cu ei face orice stăpânire ce vrea. În primul rând să gândească în locul lor. E ceea ce Ghiţă spunea despre ei: “Dacă ar ieşi poruncă ca o jumătate de sat să izgonească pe cealaltă, s-ar executa supuşi”. Unii ar face-o chiar cu pasiune. Dacă li s-ar cere să stea să se taie lemne pe ei şi asta ar suporta-o, având drept scuză că “dacă a venit lejea asta”… Aceştia erau ceea ce regimul comunist dorea şi, în bună parte, a şi reuşit să facă din întregul popor român.
S-ar putea să ni se reproşeze că nu am primit luptători noi. Nu existau? Ba da, şi încă mulţi, mai ales în anii de început. Unii, la beţie sau la mânie, băteau activiştii de partid, devastau sfaturile populare, distrugând registrele cu cote, cântau cântece interzise, înjurau regimul. Căutaţi de securitate, apelau la noi ca la un adăpost. Dacă situaţia generală ar fi fost favorabilă, aceşti oameni ar fi fost buni. Revoluţiile se fac şi cu astfel de oameni, ai faptelor imediate. Unii ar fi devenit eroi. Dar noi nu eram ceea ce îşi închipuiau ei. Ar fi fost ei în stare să ducă viaţa noastră? Erau capabili să se ridice dincolo de ură şi răzbunare, să le facă toate numai din dragoste pentru ţară? Ar fi luptat şi în condiţiile în care nu exista speranţă pentru victorie? Ce-ar fi făcut dacă şi-ar fi dat seama că s-au înşelat? De aceea, la astfel de oferte, îi sfătuiam să se ascundă, aşteptând momentul când îi vom chema sau să se predea. Sunt mulţi astăzi ce ne pot mulţumi că au făcut aşa, scăpând cu doi-trei ani de închisoare sau canal. De s-ar fi dovedit că au stat un ceas în mijlocul nostru, i-ar fi costat viaţa. Mai greu era cu tinerii. Ciobanii tineri, copii de-ai gazdelor noastre, tineri turişti, băieţi şi fete, cereau să rămână cu noi. Le admiram sinceritatea sentimentelor, dar ne era milă de temeritatea cererii lor. Dacă ar fi fost o luptă cu termen previzibil şi cu un minim semn de victorie, atunci le-ar fi fost locul între noi. Mi-aduc aminte că, prin 1950, au ajuns la familia lui Leu cinci elevi din Bucureşti, între 16-17 ani. Li se citea sinceritatea pe faţă, dorinţa de a face lucruri mari pentru ţară. De-abia i-am putut convinge să se întoarcă, cu ajutorul unui şiretlic.
Se uitau la Brâncoveanu, care nu li se părea mai în vârstă ca ei şi se simţeau nedreptăţiţi. I-am dus până la o potecă de munte: “Măi băieţi, iată aici un bolovan, cum vedeţi, la cinci metri de pod. Când veţi auzi la Vocea Americii că a început revoluţia, să veniţi cu toţii, voi şi alţii ca voi”. Sub bolovanul acesta veţi afla cum puteţi să ne întâlniţi. Le-am luat legământul că vor păstra secretul. Bolovanul e şi acum la locul lui, intact.”
Cuvinte grele, nu-i aşa, în care ne recunoaştem fiecare, cu lipsurile şi metehnele noastre. Din păcate, este adevărat. Ne putem justifica prin faptul că această delăsare şi aşteptare a majorităţii nu este caracteristică numai nouă, ci general valabilă pentru toate popoarele lumii. Dar totuşi, noi nu puteam face mai mult? Poate că da, poate că nu, este treaba istoricilor de meserie să abordeze acest aspect.
Eu vreau doar să revin la revoluţia din decembrie şi să pun unele întrebări, mai ales că acum se comemorează la Timişoara eroii căzuţi în decembrie 1989. O întrebare de bază, dacă timişorenii nu ar fi rezistat opresiunii care a durat din 16 decembrie 1989 până în 20 decembrie, am fi putut vorbi de o revoluţie română atunci? Să ne amintim că a fost o tentativă de revoltă la Iaşi în 14 decembrie 1989. Sau putem să facem o incursiune cu doi ani mai devreme, revolta înăbuşită de la Braşov la 15 noiembrie 1987. Revenind la Timişoara, oraşul martir de unde a pornit eliberarea noastră de sub comunism, am fi surprinşi să vedem câţi au fost cei care au rezistat sub gloanţe şi câţi au apărut mai târziu, când s-a văzut că aceşti eroi au rezistat şi nu au cedat. Este încă un subiect de studiu pentru istorici, dar în mod sigur cei ce manifestau pe treptele catedralei erau mult mai puţini faţă de cei care li s-au alăturat mai târziu. Oricum, stăpânirea orașului de către revoluționari la 20 decembrie nu ar fi putut fi posibilă fără rezistența celor din 16, 17 și 18 decembrie.
La fel, rezistenţa noastră anticomunistă, un episod eroic care dă o măsură înaltă demnităţii poporului nostru român. Au fost mii de luptători anticomunişti după 1948 (după rapoartele Securităţii era vorba de peste o mie de grupuri de rezistenţă armată), cu zeci de mii de susţinători în zonele de acţiune ale acestor grupuri de luptători, fără de care aceştia nu ar fi putut supravieţui atâţia ani. Mă refer la faptul că ultimul partizan anticomunist a fost împuşcat de Securitate în anul 1962 în munţii Banatului, asta însemnând că rezistenţa armată anticomunistă a avut o durată de 17 ani, cea mai îndelungată din blocul estic. Noi nu numai că ignorăm asta, dar habar nu avem de aceste aspecte. Cu cât sunt mai presus alţii, care îşi fac un titlu de glorie din revoltele lor punctuale, gen revoluţia ungară din 1956 sau cea cehoslovacă din 1968?
Dar nici acestea nu sunt expresia masei mari a populaţiei, cum ni se dă să înţelegem din relatările istorice. Ungurii şi cehoslovacii s-au bătut şi au luptat pentru libertatea lor, nimeni nu poate contesta asta, dar câţi au făcut asta faţă de marea masă a populaţiei lor? Încă ceva, ei au luptat inspiraţi de liderii lor care au cucerit puterea, nicidecum să răstoarne o ordine de stat deja existentă. În schimb, noi, românii, luptam tocmai împotriva sistemului, a conducătorilor noştri de atunci, ne băteam cu tot ce era mai rău reprezentat de regimul criminal comunist (vezi Românii şi anticomunismul). Noi luptam atunci împotriva liderilor care ne conduceau şi nu pentru a-i susţine, aşa cum a fost în Ungaria şi Cehoslovacia. Eram singuri împotriva tuturor, împotriva tuturor sorţilor de izbândă, a fost o luptă fără speranţă până la sacrificiul suprem, sacrificiu făcut de peste 90% din cei ce au luptat ca partizani împotriva comunismului.
Revenind la rezistenţa noastră anticomunistă, au fost mii de luptători, zeci de mii de susţinători, dar restul? Marea majoritate a populaţiei de 18 milioane ura comunismul la fel de mult ca şi cei care luptau cu arma în mână împotriva lui. Dar aceştia aşteptau să se întâmple ceea ce ar fi dorit întreaga Europă de Est, un război între URSS şi Aliaţii occidentali, ca să iasă din aşteptare şi să pună mâna pe arme. În cazul în care revoluţia sau războiul între blocuri ar fi izbucnit, am fi avut de zeci sau sute de ori mai mulţi luptători care să se bată împotriva cotropitorilor ruşi. La fel ca şi în cazul revoluţiei din decembrie 1989, Timişoara, care acum îşi comemorează morţii, fără rezistenţa din 16-20 decembrie nu ar fi avut vreo şansă, la fel ca şi Bucureştiul din 21 decembrie, totul ar fi fost pierdut şi fără rost dacă nu ar fi rezistat pe poziţii suficient ca toată lumea să se convingă că au o şansă să învingă. Napoleon spunea că victorioasă este armata care rezistă mai mult cu cinci minute faţă de cea adversă, un fapt demonstrat de istorie.
Adevărul crud este acesta, am rezistat, ne-am bătut, am avut oameni extraordinari în momentele de cumpănă, am avut bărbaţi şi luptători care s-au sacrificat fără preget pentru România. Dar restul, din păcate majoritatea, au aşteptat pentru a vedea de partea cui se înclină balanţa succesului pentru a lua o decizie.
Nu trebuie condamnaţi, este un trend permanent valabil în toată istoria lumii, după cum am exemplificat mai devreme. Dar, pentru noi, pentru toată lumea, este un motiv în plus să-i evidenţiem şi să ne închinăm celor care s-au luptat cu adevărat fără să aştepte vreo laudă sau recunoaştere. Oasele lor, adevăraţilor eroi, sunt deja împrăştiate din Siberia şi Caucaz, trecând pe la Stalingrad şi Crimeea, până la râul Hron şi munţii Alpi. Dar mai sunt şi alţii despre care vorbeam în articolul de faţă, cei care s-au bătut să schimbe lumea, sau istoria noastră.
Aceştia nu au fost mulţi, dar nici puţini. Au fost mulţi faţă de alţii din alte ţări care se laudă cu ai lor, dar puţini faţă de câţi ar fi putut fi în ţara lor. Au fost mulţi prin prisma a ceea ce au realizat, dar puţini faţă de ceea ce ar fi putut realiza. Au fost mulţi, şi au fost consideraţi eroi, dar au fost puţini faţă de câţi ar fi putut fi, altfel am fi fost o naţie de eroi. Am fost o naţiune de eroi prin comparaţie, câţi am ieşit la luptă când totul ne era împotrivă faţă de câţi au ieşit în alte ţări în condiţii similare. Dar aceştia nu vor recunoaşte niciodată acest lucru, iar noi nu numai că nu vom recunoaşte, dar nici nu îl cunoaştem! Cum am putea să susţinem un fapt evident când nici noi nu ştim nimic despre el? Când suntem menţinuţi în ignoranţă deplină în timp ce ne sunt livrate pe posturile TV fel de fel de emisiuni menite să ne prostească şi mai mult, iar marile filme româneşti premiate la festivalurile internaţionale, cu care ne lăudăm atât, sunt de fapt o întruchipare a modului în care le place altora să ne vadă: puşcăriaşi, emigranţi neadaptaţi sau cetăţeni suburbani care nu au ce căuta în UE. Iar noi ne complacem şi ne lăudăm cu această percepţie asupra noastră din partea Vestului. Unde sunt valorile noastre adevărate care ar face acelaşi Vest să plece capul ruşinat? Rezistenţa noastră, aşa cum a fost ea, lăudată sau hulită, mai întâi în faţa turcilor, apoi a altora, sfârşind cu cea în faţa comunismului, a permis Vestului să devină ceea ce este astăzi, să poată să dea lecţii unora şi altora. Dar întrebarea rămâne, unde au fost ei când noi le ţineam spatele, permiţându-le o dezvoltare fără precedent în istoria lumii?
Unde au fost? Construiau catedrale cu cere se vor lăuda mai târziu sau de băteau între ei în războaie numite mai târziu de 100 de ani sau alte denumiri. Mari războaie, cumplite, zic ei. Dar în bătălia de la Agincourt, de la 1415, au participat în total 12000 de luptători, mare bătălie despre care s-au scris sute de mii de pagini. Cu 20 de ani mai devreme avea loc bătălia de la Rovine, numai de partea turcilor au fost 100000 de luptători, cu cei 40000 de ostaşi ai lui Mircea cel Bătrân au fost de 12 ori mai mulţi decât s-au strâns la Agincourt. Atunci, cine face sau decide istoria?
Dar acesta poate fi subiectul unui alt articol. Cert este ceea ce rămâne ca şi concluzie, atât în cadrul istoriei mondiale, cât şi al istoriei noastre. Un număr mic de oameni s-au ridicat la luptă pentru schimbare, iar dacă au rezistat i-au încurajat și pe alții să li se alăture, împreună reușind ceea ce cu puțin timp în urmă părea imposibil. Asta nu scade din importanța și erosimul celor care li s-au alăturat celor puțini, dar mărește importanța meritelor acelora puțini care s-au ridicat primii la luptă. Pe aceia trebuie să-i onorăm în primul rând, închinându-ne morților noștri din rezistența anticomunistă și celor căzuți în decembrie 1989.
Bibliografie:
Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, editura Marist, Baia Mare, 2010.
Vedeti si: Fotografu’ Dinu Lazar: Cum fu’ la ’89
21 Decembrie 1989 – Victor Roncea: Cum mi-am petrecut sfarsitul comunismului
