de Acad. Alexandru Surdu

Făcând abstracţie, din mai multe motive, de filosofia antică grecească, al cărei specific nu l-a contestat nimeni, dar despre care nu se poate spune totuşi că are un caracter naţional-grecesc, pen­tru simplul motiv că nu putem vorbi, la acea vreme, despre naţiuni propriu-zise, constatăm de-a lungul evului mediu tendinţa perma­nentă de unificare a stilurilor de expunere, în forme canonizate, scolastice, ca şi a problematicii filosofice. La aceasta a contribuit, fireşte, şi utilizarea limbii latine ca limbă oficială a filosofiei, ca şi dominaţia bisericii catolice în lumea occidentală. S-a ajuns astfel la situaţia în care era destul de greu să mai deosebeşti, dacă nu naţionalitatea, nici pe atunci cristalizată, cel puţin etnia căreia îi aparţinea un filosof sau altul. Călugări fiind, ei aparţineau în fond unei singure lumi. Aceasta era lumea propriei lor credinţe universa­liste.

Dacă ţinem cont de faptul că cei mai de seamă nominalişti au fost englezi (Scot şi Occam), iar nominalismul va însoţi mereu tendinţele empiriste din filosofia engleză, am putea conchide că nominaliştii medievali reprezentau avant la lettre caracteristici spe­cifice filosofiei engleze dinainte şi de după constituirea naţiunii en­gleze. Caracteristici atât de puternice încât răzbeau prin blindajul solid al universalismului catolic. Este vorba de caracteristicile moş­tenite de anglo-saxoni de la normanzi. Dar ele par mai degrabă să împiedice spiritul liber al filosofului decât să-l stimuleze. Aceasta însă în perspectiva globală a filosofiei. Pentru un navigator, negus­tor, luptător sau manufacturier în formare ceea ce contează este mai mult libertatea de mişcare decât cea de gândire. Filosofia empiristă, putem spune, chiar dacă n-ar fi fost făcută de englezi, li s-ar fi potrivit cel mai bine. Ea ar fi răspuns, la un nivel de maximă generalitate, unor cerinţe ale practicii lor seculare.

Acelaşi lucru este, în linii mari, valabil şi despre filosofia franceză şi filosofia germană. Prima: prin aşa-zisul „raţionalism francez”, care este în realitate un tip de intelectualism, a perpetuat într-o formă specifică tradiţiile scolastice de rigoare, vecine cu calculul şi străine speculaţiilor filosofice. Rigorismul leibnizian este mai mult de sorgine franceză decât germană.

S-ar putea obiecta aici că spiritul germanic din filosofie s-a manifestat mai târziu, ca şi cel social, economic şi politic. Carol cel Mare vorbea nemţeşte numai cu caii, iar Leibniz însuşi pentru a-şi face înţeleasă la germani Teodiceea, scrisă în franceză, a tradus-o în limba latină!

Intelectualismul francez, mai mult decât empirismul englez senzualist, a eşuat într-un ateism lamentabil, vecin cu liberalismul şi anarhismul care va submina bazele raţionale ale moralităţii. În ciuda admiraţiei pentru victoriile napoleoniene, Împăratul Lumii a făcut o mulţime de calcule şi le-a pus în practică, cum au recunos­cut-o până şi istoricii francezi, fără să respecte nici cele mai ele­mentare cerinţe ale raţiunii.

S-ar putea spune că astfel de tendinţe n-ar fi proprii francezilor, sau, cel mult, că s-ar manifesta numai în cazuri extreme. Revoluţionarismul francez nu mai poate fi considerat însă întâmplător. Napoleon n-a făcut decât să perfecţioneze tehnica de exterminare a fiinţelor umane şi, fireşte, să-i extindă dimensiunile. El este un rezultat al Revoluţiei franceze şi un continuator al acesteia, ceea ce nu se poate spune decât parţial şi despre filosofia franceză.

În primul rând, chiar dacă filosofia reflectă, la nivelul ei de generalitate, tendinţele specifice unei naţiuni, n-o face direct şi nu este simultană cu desfăşurarea evenimentelor politice. Facem abstracţie aici de faptul că în momentele fierbinţi ale istoriei (revoluţii sau războaie) stagnează şi activităţile intelectuale.

Filosofia franceză precede în med evident Revoluţia, dar nu-i mai succede. Verva unui Voltaire, care era convins că a sosit momentul să fie aruncate în lada cu gunoi a istoriei toate prejudecăţile politice, religioase şi morale, precede concepţiile anarhiste ale revoluţionarilor. E prea mult să ne întrebăm dacă Voltaire însuşi ar fi ezitat sau nu să-şi pună în practică ameninţările. Au făcut-o însă compatrioţii lui. Şi nu cu mult după moartea sa.

Voltaire, care ajunsese şi un adversar al lui Descartes, a fost însă contemporan cu Condillac. Or, acesta din urmă era un conti­nuator al intelectualismului cartezian, care mai visa încă la o mathesis universalis şi la maşini filosofice de calculat. Ar fi însă greşit să ne întrebăm care din cei doi reprezintă spiritul francez în filo­sofie. Şi prin aceasta se exemplifică şi o altă problemă, specificul naţional al unei filosofii nu se reduce la un singur aspect.

Mircea Florian observase deja faptul că „naţionalizarea” filosofiei are şi aspecte tradiţionale, legate de trecutul cultural-filosofic al naţiunii respective care poate fi proslăvit, continuat sau infirmat, dar în nici un caz ignorat. La fel şi prezentul sau vii­torul. Nu există cazuri de filosofi care să nu se inscrie pe nici una dintre aceste coordonate. Dar înscrierea pe coordonate diferite poate să ducă la aparenţa unei înstrăinări de spiritualitatea naţională, dacă aceasta este privită unilateral.

Acelaşi lucru este valabil şi despre raportul dintre naţional şi universal în cadrul filosofiei. Nu există filosofie numai naţională, dar nici filosofie numai universală. În plus, filosofia universală diferă şi ea de la epocă la epocă, nefiind în fond altceva decât o filosofie naţională care s-a impus mai mult decât celelalte într-o anumită perioadă.

Este cazul filosofiei clasice germane, dar mai ales al filosofiei lui Kant şi al filosofiei lui Hegel. Acestea, cu toate că sunt filosofii naţionale, germanice, au sfârşit prin a fi universalizate, mai ales în variante curăţate de aspectele teutonice. Şi, mai mult, au devenit chiar criterii distinctive de apreciere a specificului naţional al celor­lalte filosofii, şi anume prin modalităţile particulare în care sunt receptate.

Am avut şi noi „kantianii” noştri, cum le zicea Torouţiu. Deci a existat o anumită modalitate specifică a filosofilor români de a se raporta la filosofia lui Kant, începând cu reprezentanţii Şcolii Ardelene, cu Eminescu, Maiorescu şi maiorescienii, iar mai recent cu Constantin Noica. Nici unii dintre aceştia nu pot fi consideraţi însă neokantieni – manieră străină specificului românesc de ra­portare la filosofia lui Kant. Se constată mai degrabă un fel de „kantianism antikantian”, de genul celui profesat de Lucian Blaga, de exemplu (după propriile sale relatări din Schiţa unei autoreprezentări filosofice ).

S-ar părea că scrierea filosofiei în limbile naţionale ar fi un factor secundar, important fiind conţinutul scrierilor filosofice, şi nu forma lor lingvistică. Dar şi aici intervin nuanţe care pot fi adesea esenţiale. Orice filosof îşi discută terminologia şi o preferă adesea pe aceea semnificativă pentru limba naţională în care scrie. Facem abstracţie de faptul că, uneori, se ajunge pe această linie la formulări intraductibile. Există însă situaţii, în cazul orientărilor de tip hermeneutic, când filosofii sunt interesaţi tocmai de semni­ficaţiile cuvintelor. Or, acestea au adesea o încărcătură sentimen­tală inefabilă, despre care vorbea C. Noica în Rostirea filosofică românească, ceea ce face nu numai ca ele să însemne ceva în plus sau în minus pentru cunoscătorul unei anumite limbi, dar uneori să nici nu mai fie traductibile.

Specificul naţional al unei filosofii nu înlătură deci diversi­tatea orientativă şi nici nu-i trasează limite rigide. Există deci nu o filosofie naţională, ci filosofii naţionale, şi anume mai mult sau mai puţin naţionale.

Viabilitatea unei filosofii naţionale nu constă în izolaţio­nismul ei. Începând cu Maiorescu şi Şcoala sa, filosofii români de anvergură şi-au desăvârşit instruirea filosofică în ţările occidentale, în special în Germania şi Franţa. Deşi au fost spirite de „formula unu”, ca să zicem aşa, ei nu s-au integrat în filosofia occidentală şi nici n-au dorit acest lucru. Ceea ce nu înseamnă însă că n-au fost influenţaţi în mod hotărâtor de către aceasta.

Au existat însă şi filosofi români care s-au orientat către filosofia indiană, un Mircea Eliade sau Al. George, fără a se lăsa vreodată convertiţi de aceasta. Ceea ce nu înseamnă însă că nu sunt posibile şi astfel de convertiri, de schimbare, ca să zicem aşa, a „naţionalităţii filosofice”. Mai mult, se poate vorbi şi de „dublă naţionalitate filosofică”, iar Leibniz este un astfel de exemplu.

Este însă evident că o filosofie naţională nu poate să apară decât în cadrul unei naţiuni care a ajuns la un anumit grad de civili­zaţie şi cultură, care să aibă o conştiinţă naţională destul de elevată. Aceasta înseamnă deci că nu orice naţiune şi respectiv stat naţional îşi are propria lui filosofie. Mai există apoi şi anumite afinităţi naţionale favorabile elaborării unor filosofii cu caracteristici comune mai multor naţionalităţi, aşa cum există şi o cultură, o artă sau chiar o literatură (cazul ţărilor din America Latină) comună.

Referindu-se la filosofia românească, Mircea Vulcănescu arăta, în mod convingător, că la noi, cel puţin înainte de al doilea război mondial, au existat anumite condiţii care au favorizat apariţia unei astfel de filosofii. El vorbeşte despre: (1) existenţa unei activităţi de filosofare autentică şi originală printre români, năs­cută din motive româneşti; (2) existenţa unui mediu de difuzare a ideilor filosofice româneşti în limba românească, prin grai sau scris, în reviste, cărţi, cursuri sau conferinţe; (3) existenţa unei problematici şi a unor sisteme filosofice specifice româneşti. Sigur că astfel de condiţii n-au existat numai în România, dar tot atât de sigur este faptul că, nici astăzi, în multe state ale lumii nu există nici pe departe aceste condiţii. În orice caz, nu ne paşte pericolul de a numai face faţă vreunei presupuse avalanşe de filosofii naţio­nale, care mai de care mai ciudată şi mai greu de înţeles.

În plus, cu referinţă la zilele noastre, chiar dacă există state cu condiţii materiale şi culturale superioare care, principial, ar fi favorabile dezvoltării unei filosofii naţionale, nu toate au o tra­diţie filosofică, un trecut filosofic demn de a fi valorificat şi nici nu simt vreo necesitate acută de filosofie. Este cazul, de exemplu, al ţărilor scandinave care au devenit un fel de „consumatoare” a filosofiilor central europene, cărora li s-au şi alăturat într-un fel sau altul. Excepţie făcând un Kierkegaard, de exemplu. Nici olandezii n-au simţit o prea mare atracţie pentru filosofie, în ciuda condiţii­lor excepţionale de care au dispus în ultimele secole. Olanda a ju­cat mai mult rolul de „gazdă” a filosofilor străini.

Toate aceste consideraţii sunt valabile pentru desfăşurarea normală a vieţii politice, sociale şi economice a statelor moderne. Făcând deci abstracţie de marea anomalie comunistă, de care, din nefericire, am avut şi noi parte. Ea ilustrează imposibilitatea im­punerii forţate a unei filosofii străine de spiritul naţional.

Chiar dacă filosofia marxistă ar fi fost perfectă, ea nu putea să devină o filosofie a noastră şi nici n-a devenit, ceea ce nu în­seamnă însă că la noi, chiar înainte de impunerea ei, n-ar fi existat orientări filosofice marxiste sau, mai general, materialist-dialectice şi nici că nu ar mai exista încă. Aceasta ţine de diversitatea pe care o presupune specificul naţional al filosofiei. Oricât de diversificată ar fi însă o filosofie naţională, ea nu poate să implice de la sine şi varianta propriei sale anulări.

Teroarea marxistă ne-a dovedit însă un lucru pe care altfel nu l-am fi crezut. Ne-a dovedit cât de puternic era înrădăcinată filosofia românească în spiritualitatea noastră naţională. Cum a reuşit să supravieţuiască această filosofie în ciuda interzicerii ei, a distrugerii cărţilor, a uciderii, arestării şi persecutării filosofilor. Or, în condiţii mult mai prielnice, sub acelaşi regim totalitar, multe alte discipline ştiinţifice sau culturale au sucombat. Motivul nu-l constituie deci asprimea regimului, ci legătura lor mai slabă cu spiritualitatea noastră, cu profunzimile conştiinţei noastre, cu tainiţele pe care mâinile străine nu le-au atins şi nici nu le vor atinge vreodată.

Nu este cazul deci să ne mai întrebăm, cum o fac unii în mod tendenţios, dacă există sau nu filosofie românească. Şi anume, un fel de filosofie stranie, diferită de orice altă filosofie. Ea a existat, cu specificul ei, cu propria ei diversitate de orientări şi stiluri şi, ceea ce este mai important, va exista şi în continuare, în ciuda oricăror adversităţi.

Putem spune acum, după o lungă şi tristă experienţă, că filosofia românească va dăinui chiar în condiţii mai grele decât cele comuniste. Nici mai mult, dar nici mai puţin decât va dăinui propria noastră spiritualitate românească.

(1993)

Clipa / Ziaristi Online

Foto: Cristina Nichitus Roncea